Aidan Andon, bărbatul care a jonglat cu cifrele, a plecat în Asia ca să se regăsească, și-a descoperit pasiunea pentru croitorie și talentul pentru pictură, apoi a lăsat totul ca să construiască un sat tradițional în pustietate

Aidan Andon are o viață desprinsă parcă din filmele Hollywood-iene. Născut la Brăila, a copilărit în apropiere de București, apoi a lucrat în capitală în firma de contabilitate pusă pe picioare de mamă. Și-a dat seama însă că nu asta era ce-și dorea de la viață, așa că după o discuție la o cafea și-a luat bilet de avion și a plecat în Asia. Aproape 6 ani a trăit acolo, dar s-a întors în România și-ntr-o săptămână avea o nouă afacere, o croitorie. Nici asta nu i-a fost de ajuns și a descoperit că-i place să picteze și că o face foarte bine. Iar când a atins succesul și în acest domeniu și-a luat soția și fiica și s-au mutat în Cluj. Aceasta însă n-a fost o decizie precipitată, ci un plan gândit și elaborat mai bine de un an de zile. Acolo au început să construiască Stâna lui Aidan, un sat care să păstreze tradițiile românești, dar care să înglobeze beneficiile tehnicii moderne și ecologice.

De ce Stâna lui Aidan?

Când am găsit terenul de aici, la vreo 2-3 săptămâni după aceea a fost ziua mea şi domnul de la care am cumpărat terenul – între timp am devenit prieteni – el, ocupându-se şi cu oile, a venit şi mi-a adus 4 oi. Mi le-a lăsat pe teren şi-a zis:

• De-acum eşti cioban!

M-am uitat la ele şi-am zis:

• OK! Şi eu ce fac cu ele acum?
• Nu știu. Acum ai teren, ai oi, te descurci.

Și plecând de la ideea asta, că am 4 oi, în familie glumeau spunându-mi că gata, sunt cioban și dacă tot ne-am gândit să facem treaba asta, ne-am gândit să-i spunem Stâna. Deja aveam oițele, au fost primele animăluțe pe care le-am avut pe teren.

Un fel de cadou de casă nouă.

Da, un fel de cadou de casă viitoare. Ne-am legat de lucrul ăsta, ne plac mult oițele și am mai luat între timp, avem 7 acum.

Ați învățat și ce să faceți cu ele?

Greu, foarte greu. Sunt oameni care de-o viață se chinuie cu animăluțele pe aici prin zonă și poate nu le dau de cap. Eu, într-un an de zile, aproape că abia descifrez tainele. Dar am început să îmi dau seama când nu sunt bine, au o problemă, șchioapătă. Am ochiul format și îmi dau seama când ceva e-n neregulă, când le trebuie mâncare, apă. Nu e o stână în cea mai adevărată formă, dar e o fermă la care oițele cred că sunt cele mai importante.

Când ați venit cu ideea afacerii aveați în gând și să faceți această fermă sau asta a venit ulterior?

Ideea noastră este de a construi 10 căsuțe tradiționale și o bisericuță, ăsta a fost proiectul nostru de la bun început. Apoi, dezvoltând și discutând pe seama lui, ne-am dat seama că animăluțele lăsate libere prin toată curtea asta a noastră pot da un plus, odată de imagine și apoi pentru că sunt bine-venite, e un loc pe care îl putem folosi în favoarea lor. Și atunci le-am adaptat în proiectul nostru.

Noi speram anul ăsta să mai construim alte 2 căsuțe. Din păcate situația generală ne-a oprit un pic. Acum, să vedem cum ne adunăm și să începem iarăși să construim și într-un an sau 2 să-l dăm gata.

Câte ați construit până acum?

Acum este construită o căsuță, este construită cârciuma, iar noi locuim deasupra, în mansarda ei. Avem fundațiile pentru următoarele 2 căsuțe și avem infrastructura că acolo a fost cel mai mare bai, că așa folosesc oamenii pe la Cluj. Baiul cel mai mare a fost cum să faci totul, să fii fezabil, să ai curent electric, apă, canalizare într-un loc în care ești uitat de Dumnezeu. Suntem la 3 kilometri și ceva de cel mai apropiat sat.

Noi aici ne producem totul singuri. Curentul electric îl producem pe panouri fotovoltaice, îl înmagazinăm în baterii, pe timpul nopții folosim din baterii și a doua zi de dimineață ne rugăm la Doamne, Doamne să mai fie soare ca să încărcăm din nou bateriile. Apoi am săpat aici o fântână foarte mare și avem apa din fântâna noastră. Am investit foarte mult într-o stație de epurare pentru ca tot ce se întoarce de la bucătăria restaurantului, de la noi, de la băi, de la clienți să se curețe și apoi să folosim apa în grădină. Aici au fost cheltuielile cele mai mari. Planul inițial era să fim gata cu toate căsuțele și cu toate cele, dar investind foarte mult în partea asta tehnică, ne-a oprit un picuț construcția clădirii.

Vorbiți despre lucrurile astea de parcă asta ați fi făcut toată viața.

Tehnic, aveți un pic dreptate! Întotdeauna am construit o casă sau am făcut ceva. Cred că pe la 20 de ani am început cu prima casă. Era un fel de hobby sau un job pe lângă ce mai făceam eu. Am fost atras de ideea asta de a construi, de a face să meargă lucrurile, de a le pune cap la cap.

Aici, teoretic, aveam idei, dar practic nu prea s-au potrivit pentru că nu aveam cum să folosim ceva din lumea modernă aici. Noi am refuzat categoric să folosim plastic, aluminiu, nici fierul forjat nu îl prea folosim. Folosim lemn, lucruri cât mai bio și naturale. Poate contează pe viitor. Dacă fiecare dintre noi și-ar aduce puțin aportul și ar renunța la chestiile care fac rău planetei poate vor mai avea și copiii noștri o șansă să mai răzbească un pic.

Ați gândit mereu așa sau v-au transformat niște lucruri?

Cred că lucrurile astea le vezi mai bine în timp. Pe la 20 de ani îmi plăceau lucrurile moderne, mergeam în locuri cât mai la modă. Acum, la 40 de ani încep să-mi placă lucrurile mai simple, ecologice. Avem o fetiță și ne gândim serios ce o să facem, ce o să facă ea peste 10 ani, încotro o să o apuce. Mi-ar fi plăcut să gândesc și la 20 de ani așa, dar atunci eram tânăr, aveam avioane și prostii în cap. Acum văd un pic altfel lucrurile.

Cum e trecerea asta de la viața de orășeni departe de orice așa-zisă civilizație?

Este foarte grea! Am fost eu crescut de bunici, dar acum 30 de ani nici nu eram atent la ce făceau ei. Poate îi ajutam prin curte la curățat grădina de frunze. E foarte complicat pentru că sunt lucruri pe care nu le știi, nu prea ai de unde să le înveți, uneori le mai bâjbâi, uneori le greșești. Și, din păcate, atunci când greșești într-o gospodărie, animăluțele pot avea de suferit, chiar și tu poți avea de suferit pentru că pe lângă faptul că s-ar putea să fii nevoit să mai muncești o dată, s-ar putea să o dai în bară foarte rău și să nu mai poți repara. Ne-am adaptat destul de greu. E muncă fizică multă, mă trezesc de dimineață la 6.30, mă culc la 11-12, tot timpul trebuie să fii atent la ce se întâmplă, cum se întâmplă. Iar acum, pe partea aceasta tehnică, totul arată ca un… Este un început de sat tradițional, dar în spate totul este foarte modern din punct de vedere tehnic. Aveam nevoie de soluții tehnice ca să le oferim clienților, de exemplu, un confort de căldură, de apă caldă. Și astea nu poți să le faci prin soluții simple, ca la țară, că nu sunt eficace, nu te susțin.

De 2 zile aici plouă. Noi avem panouri care încălzesc apa, dar dacă 2 zile nu mai e soare apa este aproape rece. Atunci trebuie să ai o centrală foarte puternică, care merge pe boabe de porumb, sâmburi, peleți, lemn, orice nebunie ai și vrei să bagi acolo. Sunt o grămadă de pompe care fac apa să meargă prin țevi. Distanțele sunt destul de mari între căsuțe și nu poți să stai la ultima căsuță, să aștepți 5 minute sub duș, poate-poate îți ajunge și ție apă caldă.

Par atât de multe lucruri și foarte complicate pentru 2 oameni care s-au ocupat cu altele până acum.

Aveți mare dreptate pentru că noi nu am fost implicați în situații de genul acesta. Dacă am locuit la bloc am luat de bun totul, apa caldă și curentul erau la un buton sau la un robinet distanță. Aici a trebuit să stăm, să discutăm între noi. Până să ne apucăm de proiect cred că un an de zile am stat cu soția și am discutat zi de zi, noapte de noapte ce vrem să facem și cum vrem să facem. A fost un întreg proces și am învățat foarte multe pentru că, pe lângă faptul că sunt o persoană foarte curioasă, aveam nevoie să înțeleg foarte bine și să îmi dau seama cum să implementez lucrurile în așa fel încât să se ajute între ele. Toate sunt strâns legate. E foarte important să le faci să meargă, să ai back-up-uri. Ce faci dacă nu ai soare? Nu ai soare, ai generatorul. Dar ce faci dacă nici generatorul nu-ți pornește? Am luat o eoliană și merge și aceea. În general fac lucrul ăsta, stau și mă gândesc ce se întâmplă dacă nu merge ceva sau nu face față. Trebuie să vii cu o soluție! Ai clienți în restaurant, în căsuțe, trebuie să le oferi minimul de confort: apă caldă, lumină, căldură. Nu poți să spui: ”Acum nu e soare, asta este. Mai puneți o pătură pe voi.” A trebuit să învățăm și pe lângă, am învățat și să adaptăm multe situații la nevoile noastre.

Vă ascult povestind și stau să mă gândesc că aveți o relație foarte faină. Orice cuplu are momente grele, dar la voi e o continuă provocare.

Acum nu vă imaginați că suntem cuplul perfect. Amândoi suntem vulcanici, dar ideea e că încercăm mereu să rezolvăm problemele. Pe principiul ăsta am mers tot timpul. Nu ne blocăm în situația în care avem o problemă și atât.

Trageți la aceeași căruță.

Da, exact! Facem împreună. E greu, se acumulează frustrări, îți dorești să mai faci și alte lucruri, vrei să mai pleci, să ai un concediu, să ai o zi liberă. Noi nu putem pleca împreună niciodată de acolo pentru că trebuie să fie cineva care să rezolve din probleme. Ne mai certăm și noi, dar știți cum e, și împăcarea-i tare dulce.

Fetița voastră cum s-a adaptat la schimbările astea?

E un copil minunat și cumva, când am început proiectul, toți ne-am dorit ideea asta de fermă, de animăluțe, de libertate și atunci s-a adaptat foarte repede. Mai ales că are loc să-și facă de cap, să se joace, are animăluțele, sunt foarte mulți copii care vin în weekend la noi și atunci are și cu cine să își pună în practică jocurile. Pentru ea am sentimentul că e un pas mult în față. Cred că își dezvoltă altfel de aptitudini, de idei de viață.

Ați vorbit de idei de viață și deschidere și n-am cum să nu mă gândesc la faptul că dumneavoastră aveți o experiență foarte bogată din acest punct de vedere. Ați lăsat contabilitatea pentru o experiență în Asia.

Contabilitatea, fiind afacere de familie, trebuia făcută pentru că n-avea cine să o facă altcineva. Dar am realizat că nu e tot ce-mi doresc să fac pe viitor, mi-am luat inima-n dinți și am făcut o schimbare. Vorbeam cu un prieten la o cafea, eram într-o benzinărie, ne întrebam pe unde să mergem și el zicea că ar pleca din țară. Eu îl întreb unde, el îmi spune că știe pe unii care au un bar în Filipine și mă întreabă dacă nu vreau să mergem. A doua zi am cumpărat biletele de avion. A trebuit să plec ca să pot să mă liniștesc, să mă adun, să-mi văd cumva de viața mea și să încerc să mă regăsesc puțin.

Ce-ați descoperit în anii aceia petrecuți departe de țară?

O grămadă de lucruri cumva legate de mine, de țara noastră. Inevitabil, oriunde te duci, orice faci, faci comparații. Și la restaurant, dacă te duci să mănânci ceva, încerci să găsești o comparație cu altceva, e mai bun sau e mai prost. M-am bucurat foarte mult de ce am găsit acolo, dar pe de altă parte încercam să pun în legătură cu ce avem noi aici și îmi dădeam seama că noi avem un milion de lucruri de făcut aici. Oamenii aceia chiar sunt foarte săraci. Știți că se spune că România e o țară săracă. Nu este adevărat, drept dovadă noi am hotărât să stăm și să investim aici. România este doar o țară cu oameni puțin prea relaxați.

În Filipine, în Malaezia sunt oameni care cu adevărat sunt săraci, locuiesc 3-4 familii într-o cocioabă de 3-4 metri pătrați. Acolo îți dai seama de gravitatea și forma asta a sărăciei, când pur și simplu nu ai soluții. Vrei să te duci să muncești, dar nu ai unde. Vrei să te duci să faci ceva, dar n-ai cum. Poate ești izolat pe o insulă sau cel mai apropiat sat e la 50 km distanță. La noi, doar să vrei să faci ceva și cu siguranță nu mori de foame.

În rest, am încercat să mă regăsesc, să fac lucruri acolo, să adaptez la viața de acolo lucruri și situații de aici.

Cum ar fi?

De exemplu, am făcut cârnați românești acolo și i-am vândut și am trăit destul de bine de pe urma lor având în vedere că oamenii aceia nu înțelegeau foarte bine ce fel de cârnați sunt. În Filipine, de exemplu, mâncarea este foarte dulce, iar cârnații noștri românești, cu usturoi și cu sare, pentru ei nu aveau logică. Cu toate astea erau curioși și pentru că îi făceau un european – mi-am găsit și un nume: Dracula`s Sausages, că atât știau de România – am jonglat cu toate lucrurile astea și a mers foarte bine. Trebuie doar să ai puțină deschidere și înțelegere, să îți adaptezi viața sau produsul la piața de desfacere.

Ce v-a plăcut cel mai mult la experiența asta?

Sunt foarte multe lucruri. Cred că a fost deschiderea mea către natură în mod deosebit. Până la momentul Asia am călătorit foarte mult prin Europa, prin lume și în general am fost prin orașe moderne, căutam hoteluri moderne și să am confort foarte mare. În momentul în care am mers în Asia și am dormit pe plajă, am mâncat banane direct din copac, m-am adaptat la situația de acolo și am înțeles că nu e chiar așa de rea și mi-am dezvoltat astfel și înțelegerea și plăcerea pe care o am acum pentru natură și pentru viața la țară.

Când v-ați întors în țară aveați o idee anume sau ați venit de dor?

Îmi doream să fac ceva și am venit cu ideea să fac croitorie. Am învățat acolo să fac asta și mi-a plăcut foarte mult. Când m-am întors, într-o săptămână deja făceam alt business. Cumva s-au legat lucrurile. Întotdeauna s-au legat, n-am avut niciodată perioade în care să stau, să mă pierd.

De la contabil la călător experimental, la croitor, apoi pictor. Ați făcut o mulțime de lucruri și foarte diferite între ele.

Viața mea e foarte pe repede înainte, se întâmplă ceva tot timpul și așa cum spuneam, mereu s-au legat lucrurile. Făceam croitorie și gândindu-mă la ce pot face ca hăinuțele mele să fie altfel decât cele pe care le poți cumpăra din magazine, mi-am dat seama că aș putea să le pictez manual. Pe vremea aceea, acum aproape 10 ani, începuse curentul handmade și am prins acel val. Iar de la pictatul pe haine la pictatul pe pânză a fost o trecere aproape firească. Am făcut primul tablou în urma unui pariu cu un prieten, apoi am mai făcut unul și mi-am dat seama că îmi place foarte mult și am lăsat cumva croitoria deoparte.

Mai pictaserăți în copilărie, știați că aveți un asemenea talent?

Nu, niciodată nu am încercat măcar ca hobby. În copilărie n-am făcut mai mult decât ce era pentru școală, la desen sau lucru manual. A fost un pic de frustrare gândidu-mă că dacă cineva mi-ar fi descoperit legătura asta și m-ar fi îndrumat când eram copil, să merg în direcția asta și să studiez, aș fi fost în altă parte.

Cu toate astea tot s-a spus despre dumneavoastră că ați fi cel mai bun pictor realist din România.

Cred că uneori sunt și cuvinte prea mari. Fiecare e cel mai bun la el acasă, pe scara blocului. Mi-ar plăcea să cred asta, dar nu o iau ca pe o axiomă. Cu siguranță sunt alții cu mult mai buni. Am descoperit în perioada aia niște artiști extraordinari, dar care pentru că erau foarte încrâncenați la ce făceau acolo nu reușeau să se facă văzuți și înțeleși. M-am necăjit pentru că după ce că artiștilor ne e oricum mai greu să ne exprimăm și să ajungem la public, ne mai și împiedicăm singuri. Rămânem blocați în faptul că facem artă pentru noi, pentru plăcerea noastră. Părerea mea este că fac artă și pentru plăcerea mea, dar și pentru plăcerea publicului, pentru a oferi ceva celor de lângă mine. Când ești artist și vrei să și trăiești din treaba asta trebuie să faci cumva și un pic de management și vânzare și promovare. Trebuie să fii un pachet complet ca să poți trece mai departe.

Mai apucați acum să mai puneți mâna pe pensulă?

Din păcate, de aproape de un an și jumătate, nu. Dar nu o spun neapărat cu părere de rău pentru că ce fac acum îmi place la fel de mult și atunci compensează cumva. Oamenii care vin aici și pleacă plăcut impresionați îmi lasă un vibe bun și atunci nu mă necăjește atât de rău că nu am mai pictat. După ce începe proiectul acesta să meargă un pic singurel, poate atunci îmi rup câteva ore, din când în când, să mai fac și asta.

E clar că țelul e să finalizați proiectul, dar ce vă doriți să vă aducă?

Vreau să las ceva în urmă. Nu e vorba că sunt vanitos, ci doar că îmi doresc să rămână lucruri în spatele meu. Te poți îmbolnăvi, poți muri mâine. Plus că după o generație lumea te cam uită. Te știu copiii, te mai știu nepoții poate, dar apoi, cam asta a fost. Îmi doresc să fac lucruri faine și ele să rămână în continuare, să fie exemple și pentru mine și pentru copiii mei și pentru cei care or să vină. Îmi doresc să fac lucruri și cumva proiectul ăsta l-aș vedea să țină vreo sută de ani.

Inițial l-am gândit ca un sat tradițional unde poți să vii și să stai puțin, să îți tragi sufletul, să petreci câteva zile. Apoi, fiind în situația în care noi ne producem și curentul și toate cele ne-am dat seama că poate fi chiar o poveste mult mai frumoasă. E un sat tradițional românesc, dar care se întreține singur, își produce absolut tot ce are nevoie.

Încercăm să nu folosim boluri din ceramică sau farfurii ca să nu mai folosim atât de mult detergent, să nu o mai chinuim pe doamna de la vase atât de mult, să nu mai consumăm atât de multă apă și atunci am găsit soluția să folosim farfurii din grâu pe care la sfârșitul zilei le strângem cu tot cu resturile de mâncare și le dăm la purcei. Atunci, cumva, e un circuit în care nimic nu se aruncă, nu vrem să poluăm, nu folosim bețișoare din plastic, nici sticle din plastic, încercăm să fim cât mai naturali și mai sănătoși posibil. Și atunci proiectul cam pe asta se bazează: tradițional și ecologic.

Îmi doresc foarte mult să fac o bisericuță foarte mică, cu un interior de 5 pe 5 metri, dar pe exterior să aibă o scară care să o înconjoare, să urce în clopotniță  – și pe lângă că vreau să sune clopotul de 2 ori pe zi, dimineața și seara, cumva să anunț oamenii de momentele astea – și să fie un punct de observare al zonei.

În ritmul ăsta mie mi-e clar că sunt slabe șansele să vă îmbogățiți din asta.

E destul de complicat. Totul costă de 5 ori mai mult. Ca o paranteză, prețurile noastre din restaurant nu sunt cele mai mici. Nu sunt nici cele mai mari, să nu înțelegeți greșit, dar sunt puțintel mai mari pentru că vrem să le explicăm oamenilor și să le arătăm că diferența asta mică, de 1 leu sau 2 pentru un produs, se duce cumva în partea asta ecologică, în mâncarea animăluțelor, în procesarea lucrurilor ăstora, adunarea lor și ducerea lor la sisteme de colectare.

Noi ne dorim să fie un proiect bun și fain pentru toată lumea. Știm că și noi mai avem probleme. Acum o săptămână am văzut tot tam-tam-ul din jurul Viscri 32 și stăteam să ne gândim la problemele lor și cum au trecut prin ele și apoi la ce probleme avem noi. Pe de o parte înțelegeam cumva și clientul, dar pe de altă parte îi înțelegeam și pe ei pentru că uneori, credeți-ne, este exasperant, nu poți să faci față tuturor cerințelor oamenilor.

Să vă dau un exemplu! Noi fiind cu situația asta cu panourile fotovoltaice și cu baterii, nu putem avea consumatori foarte mari. Suntem extrem de atenți cu tot ce consumă. O friteuză simplă consumă undeva la 3,5 KW, una dublă – 7 KW. Imaginați-vă că noi avem 14 KW cu toții pentru o zi. Dacă o friteuză merge 2 ore eu nu mai am curent pentru nimic altceva.

Noi avem păstrăvul prăjit, de exemplu, un preparat foarte bun al nostru și oamenii vin să ne ceară cartofi prăjiți. Încercăm să le explicăm că nu vrem să facem aici, odată pentru că nu sunt sănătoși, oricum îi pot lua de oriunde și pot fi foarte buni și gustoși, iar eu nu pot să-i fac fizic pentru că nu-mi permite curentul. Oamenii nu înțeleg asta. Pleacă supărați pentru că nu le-am oferit cartofi prăjiți pentru că nici la tigaie nu pot să fac. Nu am suficiente ochiuri, nu e o uzină aici, nu e ca la orice alt restaurant din oraș unde ai 10 inși într-o bucătărie, fiecare pe postul lui. Nici mai multe feluri de cafea nu pot să le dau din același motiv. Nu pot să bag o mașină profesională. Și oamenii nu înțeleg de ce nu avem capuccino sau frapuccino.

Ne-am fi dorit să facem mai mult, dar pe de altă parte îmi place foarte mult cum fac. Înțeleg frustrarea unui om care vine aici, bate un drum și dacă ajunge duminică, după 5, câteva din preparate s-ar putea să nu mai existe pentru că le-am vândut. Nu pot găti în cantități industriale, le fac să fie proaspete, le-am dat și asta e. Înțeleg frustrarea că poate nu mai găsești o ciorbiță sau o tocăniță, dar cumva tot găsesc o soluție. Îți dau o mămăliguță cu brânză, îți dau un gulaș, mai am eu ceva pe acolo ca să te împac.