Silvana Negruțiu: „Am copilărit în anii ’90, și la mine în oraș era o cofetărie lângă cinematograf, am și eu doi părinți care nu au avut o viață prea ușoară și un frate în umbra căruia am trăit câțiva ani”. Cum ajunge o fată timidă să joace pe scenele de la Bulandra, Metropolis, Replika sau Apollo111

Pe Silvana Negruțiu o găsim pe scena teatrului Metropolis în spectacolul „Părinți”, regizat de Cristian Ban și adaptat după romanul Dianei Bădica, unul pe care îl descrie ca pe o inimă care bate, trecând prin toate emoțiile posibile. Actrița subliniază cât de atentă a fost echipa la subiectele sensibile, reușind să echilibreze perfect momentele comice cu profunzimea poveștii. Iar eu vă invit să vedeți spectacolul „Părinți” cu promisiunea că o să râdeți, o să zâmbiți, poate, chiar o să plângeți, dar, cu siguranță, o să vă identificați în poveste și o să ieșiți gânditori de la teatru. 

Silvana Negruțiu ne povestește cum copilăria sa din anii ’90 o ajută să se conecteze cu povestea spectacolului. Ne mărturisește că găsește multe similitudini între viața ei și cea din roman, de la dinamica familială la amintirile din orașele românești ale acelor vremuri. Ne împărtășește și dificultățile prin care a trecut familia sa, subliniind că suferința este universală și că fiecare se poate regăsi în personajele romanului. Pentru ea, citirea romanului a fost o experiență emoționantă și revelatoare, consolidând legătura cu subiectele abordate.

Am vorbit, în interviul de mai jos, despre drumul artistic al Silvanei, de la începuturile sale la Liceul de Artă, până la studenția la UNATC București. Actrița ne-a povestit despre provocările tranziției de la facultate la viața profesională și despre întâlnirile cheie care i-au influențat cariera. Am vorbit cu Silvana Negruțiu despre muzică, despre oamenii importanți din viața ei, despre Cișmigiu și Sala Radio sau despre Legendele Olimpului. Cine este Silvana Negruțiu? Ea ne spune că „e o tipă veselă, timidă, extrem de sensibilă, de loială, uneori enervantă, sarcastică, melancolică, un om care iubește la fel de mult timpul petrecut cu oamenii și timpul petrecut singură, un om care râde în hohote, care se simte copleșit destul de ușor și care se izolează de câte ori are ocazia”. Mai multe, vă invit să descoperiți în interviul de mai jos:  

Silvana, povestește-ne puțin despre spectacolul „Părinți”, de la Teatrul Metropolis…

Aș prefera să nu vă povestesc prea multe, ca să nu fur bucuria spectatorilor de a-l trăi, de a-l trece prin propriul filtru, de a se lăsa purtați puțin prin cotloanele propriilor inimi. Spectacolul „Părinți” e ca o inimă care bate. Bate într-o oră și 40 de minute cât pentru o viață întreagă. Mai repede, mai tare, mai lent, se și oprește pentru câteva secunde uneori. Câteodată bate normal. Da. E o bătaie de inimă pe care o simți și o auzi, ca în viață (în funcție de ce ți se întâmplă) ba în gât, ba în piept, ba în tâmple, ba în palme. 

Spectacolul este o dramatizare după romanul Dianei Bădica, cât de ușor ți-a fost să intri în această poveste care, deși este îmbrăcată cu momente comice – râzi aproape cu lacrimi (asta mi s-a întâmplat atât mie, cât și doamnei care stătea lângă mine la spectacol) – este una foarte grea, foarte sensibilă și care atinge subiecte foarte complicate? 

Mi-a fost destul de ușor să intru în poveste. Și eu am copilărit în anii ’90, și la mine în oraș era o cofetărie lângă cinematograf, am și eu un „Tudor” al meu, doi părinți care nu au avut o viață prea ușoară și un frate în umbra căruia am trăit câțiva ani, dar din cu totul alte motive decât cele din roman. Aroma, culorile, tipul de interacțiuni, dinamica zilelor din acei ani îmi sunt foarte familiare. 

În ceea ce privește povestea, s-a lucrat cu foarte mare delicatețe. Toată echipa a fost sensibilă la subiect. De altfel, nu cred că există cineva care să citească romanul și să nu fie mișcat de subiect și de felul minunat în care scrie Diana Bădica. Deși spectacolul are multe momente comice, ele au fost perfect calculate de Cristian Ban. Noi nu am făcut nimic fără să ținem seama de seriozitatea și sensibilitatea poveștii. 

Silvana Negruțiu: „Am copilărit în anii ’90, și la mine în oraș era o cofetărie lângă cinematograf, doi părinți care nu au avut o viață prea ușoară și un frate în umbra căruia am trăit câțiva ani”

Ai citit romanul Dianei Bădica înainte să intri în acest proiect? Sau cum a fost întâlnirea ta cu povestea aceasta a unui copil din Slatina anilor ‘80 și ‘90 prins între problemele părinților și nevoia de a se simți iubit de aceștia?

Am citit romanul cu ocazia acestui proiect. Cred că poți să pui în loc de Slatina orice oraș din România anilor ‘80 și ‘90 și atmosfera este aceeași. Eu sunt din Târgu Mureș și vedeam aproape toate locurile descrise în roman la mine în oraș sau la bunici, la țară. Puteam să fiu eu sau oricare dintre prietenii mei. Un orășel, vecini, școală, serbări, convorbiri telefonice pe fix, comunități în care toți știu totul despre toată lumea. Cunosc bine această realitate. 

Dacă măresc imaginea pe familie, am trecut prin ceva, îndrăznesc să spun cu jumătate de gură, asemănător. Nu cred că e comparabil, pentru că la noi nu a fost vorba despre o boală. Dar suferința e tot suferință și fiecare om știe cel mai bine cât poate să ardă durerea proprie. Fratele meu a hotărât să vină la București de mic, să studieze pianul, lucru care ne-a dat peste cap pe toți patru. A fost o hotărâre luată mult mai devreme decât s-ar fi așteptat părinții, iar eu nu prea înțelegeam ce se întâmplă. Cert este că m-am trezit trăind cu doi părinți care sufereau fizic și care își făceau griji încontinuu pentru fratele meu, care aproape că devenise mai prezent decât fusese înainte să plece. Îmi amintesc senzația de neputință în a-i consola sau în a mă face vizibilă. 

Câte dintre subiectele din spectacol au legătură cu omul Silvana Negruțiu? 

Probabil sunt și mai multe decât cele pe care le-am spus deja, dar nu îmi dau seama. M-am regăsit în temele principale, pe alocuri am avut senzația că citesc despre mine. Printre altele, romanul are și această calitate – te face să regăsești părticele din tine în aproape fiecare personaj. 

Și câte dintre referințele culturale pe care le găsim aici au fost și parte din povestea ta de viață, sigur unele îți sunt cunoscute…

Metallica și Vița de Vie sunt două formații fără de care greu mi-aș aminti adolescența mea. Am imagini și amintiri foarte clare cu momente cheie din devenirea mea pe aproape orice melodie de-ale lor. 

Silvana Negruțiu: „Cred că fiecare moment din carieră e foarte important și cred că cel mai important e cel în care sunt. Momentul prezent este crucial. Pentru că suntem mereu puși în fața unor alegeri și felul în care aleg acum mă face să cresc sau nu, să evoluez sau nu”

Îți propun să ne întoarcem puțin în timp. Cum a început această aventură în lumea artistică pentru Silvana Negruțiu? De ce actorie?

Eu am mers la Liceul de Artă până în clasa a VII-a. Am studiat pian. Am făcut și câțiva ani de balet. La serbări nu aveam probleme să învăț textul, dimpotrivă, mă cam enerva faptul că nu puteam să spun toată serbarea singură. Am avut înclinații artistice de mică. După ce m-am mutat la o școală normală, m-am implicat în foarte multe activități extrașcolare. Așa am ajuns și în trupa de teatru. Mă simțeam extraordinar acolo. Îmi plăceau oamenii, îmi plăcea la nebunie ce făceam. Petreceam multe ore lucrând și nu oboseam o clipă. Îmi găsisem un mod de exprimare și eram fericită. După ce am luat câteva premii de interpretare și mi-am dat seama că aș putea trăi făcând asta, nu mi-a mai stat nimic în cale. 

Ai absolvit în 2011 Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu. Cum a fost perioada de studenție pentru tine? Și cum te-ai adaptat la viața de după facultate?

Am avut o studenție minunată. De altfel, în primii 3 ani de locuit aici, asociam Bucureștiul cu facultatea. În primul an nici nu am apucat să cunosc prea mult din oraș. Tot ce știam era casă-facultate, facultate-casă. Colegii îmi deveniseră familie. Eram așa de fericită că reușisem, încât am încercat să-mi păstrez mereu inima deschisă și să absorb cât mai multe informații. Primul an de după, în schimb, a fost îngrozitor de greu. Zona aia de siguranță cu profesorii și colegii dispăruse. Eram fiecare pe cont propriu. Aveam un singur spectacol, care se juca o data pe lună și nu vedeam nimic în față. Parcă se oprise timpul în loc. Nu se întâmpla nimic. Din fericire, în vara următoare am început prima colaborare cu Teatrul Bulandra și de atunci s-au legat și au curs o mulțime de proiecte frumoase. 

Care a fost cel mai important moment din cariera ta de până acum?

Nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că fiecare moment din carieră e foarte important și cred că cel mai important e cel în care sunt. Momentul prezent este crucial. Pentru că suntem mereu puși în fața unor alegeri și felul în care aleg acum mă face să cresc sau nu, să evoluez sau nu. Când am jucat la New York, aș fi spus că acela a fost momentul. Când am fost nominalizată la Premiile UNITER, aș fi spus că atunci. Anul acesta am reușit, cred, să creez cel mai complex rol (din punct de vedere emoțional) dintre cele de până acum și tocmai m-am întors de la TIFF, unde am fost selectată în programul 10 pentru FILM. Aș zice că acum e momentul. Peste o jumătate de an, atunci va fi momentul și tot așa. 

Și cea mai importantă întâlnire… cine a fost omul care ți-a marcat viața profesională de până acum?

Deși am căutat mereu să învăț câte ceva de la fiecare om pe care profesia mi l-a adus aproape, am avut câteva întâlniri care mi-au schimbat traiectoria, ori m-au pus înapoi pe șine. Mai întâi actrițele Elena Purea și Monica Ristea de la Târgu Mureș, care m-au susținut și m-au încurajat să urmez acest drum. Fără încrederea pe care ele mi-au dat-o, nu știu dacă aș fi avut puterea să „lupt” ca să fac asta. Apoi întâlnirea cu Andrei Șerban, în timpul facultății, mi-a schimbat optica. M-a ajutat să văd profesia din cu totul altă perspectivă, m-a ajutat să duc seriozitatea și disciplina la un alt nivel. Andrei Șerban a adus la Bulandra o mână de actori, dintre care unii au ajuns să fie angajați în urma colaborării cu el. E și cazul meu. 

O altă întâlnire care m-a făcut să cresc imens este cea cu echipa de la Centrul de Teatru Educațional Replika. Acolo am învățat și toată logistica din spatele scenei, cum ajungi de la proiectul scris la spectacol, ce înseamnă să îngrijești un spațiu fără angajați. Replika a fost o școală în sine pentru mine. 

Cea mai recentă întâlnire foarte importantă a fost cu regizorul Cristian Ban. El m-a repus pe șine și mi-a redat încrederea în profesie și breaslă într-un moment de mare cumpănă pentru mine. 

Silvana Negruțiu: „De cântat în public mi-a fost multă vreme teamă. Când eram mică nu aveam probleme, dar ceva s-a întâmplat pe parcurs. Am descoperit la master, când repetam pentru musicalul Chicago. Nu puteam să cânt de față cu oameni”

De la Monica Anghel în „Părinți”, la Mihaela Runceanu în „Disco ’89: Cele 7 morți ale Mihaelei Runceanu”, unele dintre cele mai bune voci din muzica românească. Nu-ți este deloc teamă să înfrunți așa mari provocări… care este legătura cu muzica?

Am crescut cu muzică, la noi în casă se cântă. Fratele meu este pianist. Tata are o voce minunată. Muzica face parte din viața mea de zi cu zi. Nu fac aproape nimic fără să ascult un CD, un vinil, Spotify sau casete. Da, încă mai am casete audio. Pentru mine muzica este distanța cea mai scurtă până la emoție. Și e peste tot. De la Ada Milea am învățat asta. Practic, poți să pui pe note orice propoziție pe care o spui. 

De cântat în public mi-a fost multă vreme teamă. Când eram mică nu aveam probleme, dar ceva s-a întâmplat pe parcurs. Am descoperit la master, când repetam pentru musicalul Chicago. Nu puteam să cânt de față cu oameni. Am avut mare noroc cu Nadia, care lucra partea muzicală. A avut foarte multă răbdare cu mine și până la urmă am reușit. Apoi, am avut câte ceva de cântat în aproape toate spectacolele în care am jucat. Dar provocarea cea mai mare a fost șlagărul Monicăi Anghel. În „Disco ’89” vă invit să o admirați pe minunata mea colegă Oana Cristina Pușcatu. Ea e Mihaela Runceanu. Eu, împreună cu ceilalți colegi suntem la susținere. Dar în „Părinți”, când am aflat ce trebuie să cânt, m-am speriat puțin. Cristi m-a întrebat inițial cum stau cu cântatul, eu i-am spus că destul de bine. Nu mi-am imaginat ce avea el în gând. Oricum, mereu m-am axat mai mult pe ce aș vrea să transmit. De cântat, cânt intuitiv. Am niște calități muzicale, dar sunt departe de a fi cântăreață. Deși mi-ar fi plăcut enorm. 

Citește și: De la „Dumnezeul de a doua zi”, la „Las Fierbinți”. Cum arată viața actriței Mirela Oprișor: „n-am avut numai noroc. Au fost ani de muncă, de chin, de frustrare”

Spuneai într-un interviu că părinții te-au încurajat să ții un jurnal. Și că scrii în el încă de la 7 ani, ai făcut-o până prin facultate. Cât de important este să scrii, cât de mult te ajută și despre ce scrii acum?

Scrisul este ca o meditație, ca un medicament. Scrisul îți ordonează gândurile. Nu avem cum să scriem în ritmul în care gândim și atunci, când scriem, ne obligăm să ne domolim puțin. E ca atunci când îți reglezi respirația. Asta face scrisul cu gândurile și cu sentimentele. Pe mine m-a ajutat mereu să mă descarc și să mă domolesc. Am tot încercat să reiau exercițiul unui jurnal, dar încă nu mi-a ieșit, decât pe perioade foarte scurte. Momentan scriu mai puțin decât mi-aș dori, dar de fiecare dată când pot sau, dimpotrivă, când NU mai pot, scriu. Eseuri, gânduri, poezii, idei de povești, romane, scenarii. Depinde mult de contextul în care sunt, de perioada pe care o traversez. 

„Actress. Art lover. Nature lover. Penguin lover. Architecture lover. Peace lover. Adventure lover. Present lover. People lover.”, asta scrie în descrierea contului tău de Instagram. Dar cine este Silvana Negruțiu, mai departe de această caracterizare?

Uau. Am făcut descrierea asta foarte spontan, când mi-am făcut contul. Acum mulți ani. Îmi dau seama acum că nu am recitit-o niciodată și că e ciudat s-o văd aici, așa. Poate că e vremea s-o schimb. Deși iubesc aproape aceleași lucruri. Aș adăuga lindy hop-ul și cărțile. Mai departe de această caracterizare, Silvana e o tipă veselă, timidă, extrem de sensibilă, de loială, uneori enervantă, sarcastică, melancolică, un om care iubește la fel de mult timpul petrecut cu oamenii și timpul petrecut singură, un om care râde în hohote, care se simte copleșit destul de ușor și care se izolează de câte ori are ocazia.  

Citește și: „Astă-seară dansăm în familie” cu Irina Rădulescu: Cum arată o viață marcată de glumele lui Dem Rădulescu? Și cum este să te întâlnești pe scenă cu mama ta, actrița Adriana Șchiopu

Silvana, cine este prima persoană pe care o suni atunci când ai o veste importantă de împărtășit? Cine îți sunt cei mai apropiați și mai importanți oameni din viață?

În principiu, familia. Dar pe ei îi sun abia când sunt 100% sigură, pentru că nu vreau să le provoc emoții inutile. Familia și prietenii minunați pe care îi am. Care-mi sunt tot familie. 

Ce nu știe nimeni despre Silvana Negruțiu…

Hm. Cred că nu știe nimeni că mi-ar fi plăcut enorm să am o formație și că deseori visez cu ochii deschiși că am concerte și turnee. Îmi imaginez cum cânt și cum iau cu mine publicul. E un fior specific unui moment din anumite concerte, pe care eu nu îl am cu nicio altă ocazie. Sunt soliști, care în mod aproape zeiesc reușesc să facă ce vor cu publicul, atât de buni, iubiți și mari sunt. Când particip la un asemenea concert, mă predau pur și simplu. În jurul meu totul devine un fel de Legendele Olimpului și pe scenă e Zeus care își lasă tunetele libere și pare că nimic nu mai e omenesc. Atât de înalt și intangibil și, totuși, ești și tu acolo, parte din energia aia. Nu știu dacă am reușit să descriu exact, dar mi-ar fi plăcut să fiu acel gen de solist☺.

Silvana Negruțiu: „Când nu mă veți vedea la teatru, voi fi ori la cursul de dans, ori la cinema, ori în vreo grădină cu prietenii, ori la un concert, ori acasă, ascultând muzică și visând la concertele mele”

Și, ultima întrebare, ce urmează pentru Silvana Negruțiu? La ce să ne așteptăm de la tine în următoarea perioadă? Unde o să te vedem?

Sincer, nu știu ce urmează. Momentan mai este aproape o lună din stagiune. Mai am câteva spectacole și niște repetiții, apoi o foarte scurtă vacanță. 

Din toamnă, o să mă vedeți din nou la teatru. La Bulandra, Metropolis, Replika, Apollo111. De asemenea, o să mă vedeți foarte des traversând Parcul Cișmigiu și cel mai probabil voi avea o cafea în mână. Sper să mă vedeți mai des și pe la Ateneu și la Sala Radio, două dintre locurile mele preferate, dar în care ajung foarte rar din cauza programului. Când nu mă veți vedea la teatru, voi fi ori la cursul de dans, ori la cinema, ori în vreo grădină cu prietenii, ori la un concert, ori acasă, ascultând muzică și visând la concertele mele.