Sînziana Mircea, singura româncă din istorie inclusă de Universitatea Bocconi din Milano în topul celor mai de succes absolvente: „Studiatul este o chestie sută la sută personală. Nu poate nimeni să studieze în locul tău!”

Sînziana Mircea este pianista care a fost inclusă de Universitatea Bocconi din Milano în topul celor mai de succes absolvente din istoria sa. A fost un volum cu 99 de povești, iar ea este singura româncă din istorie.

Prin show-uri imersive ce îmbină muzica clasică cu tehnologia și repertoriul standard cu noi compoziții, Sînziana Mircea și-a definit un profil pianistic ce transcende granițele convenționale ale domeniului muzicii clasice. Astfel, începând cu anul 2019, prin concertele „IMAGINE”, Sînziana a depășit barierele formatului clasic, propunând publicului de fiecare dată atât lucrări consacrate, precum și compoziții noi, formule camerale inovative sau lucrări vechi de peste 300 de ani, nepublicate, descoperite și readuse la viață de pianistă prin concertele sale.

Ȋn prezent, predă la Conservatorul „Luigi Canepa” din Sassari, Sardinia, Italia. Sînziana Mircea a obținut bursele de cercetare “Nicolae Iorga” oferită de Ministerul Educației și ICR Venezia. Acum Sînziana Mircea este doctorandă în cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Pianista româncă Sînziana Mircea are o carieră solistică efervescentă, concertând pe scene precum Kennedy Center Washington D.C., Beijing Silk Road Arts Center, Filarmonica din Stockholm, St Martin-in-the-Fields Londra sau Sala Radio din București. Numele pianistei s-a regăsit adesea pe afișele unor mari festivaluri precum Busan Maru Festival-Coreea de Sud, PalermoClassica – Italia sau PianoTexas Festival – SUA.

Parcursul pianistic este confirmat atât prin cele peste 35 de premii și distincții câștigate în competițiile naționale și internaționale, cât și în cadrul primului turneu în Japonia susținut la numai 19 ani.

Un an mai târziu, Sînziana Mircea debuta ca solistă în Concertul nr. 5 „Imperialul” de Beethoven, la Tokyo Metropolitan Theater. Debutul său la Carnegie Hall NY (SUA) a avut loc în 2016, printr-un recital solistic cu casa închisă, răsplătit de publicul american cu ovații în picioare minute în șir. La scurt timp după, a urmat primul turneu solistic în China în principalele săli de concert din Nanjing, Harbin, Dalian, Wuxi, Yangzhou precum și Turneul International Stradivarius împreuna cu Alexandru Tomescu (2017).

Dincolo de realizarea unor interpretări de referință, incluse deja în Fonoteca de Aur a Radio România, inovația și curajul de a deschide noi orizonturi caracterizează parcursul artistic al pianistei române.

Sînziana Mircea: „Am vrut să văd ce se află dincolo de partituri, ce se află dincolo de muzicianul care e pe scenă”

Spune-mi puțin despre copilăria ta, cu siguranță, dacă aș căuta pe internet, aș găsi că ai mai spus despre asta. Vreau niște detalii pe care poate nu le-ai spus până acum legate de copilăria ta. Teoretic, cea mai grea întrebare este să răspunzi la întrebarea: Cine ești? Așadar, cine era Diana în copilărie?

Dacă mă uit unde sunt acum, în acest moment fizic, în fața pianului, lucrurile nu s-au schimbat aproape deloc. Și atunci și acum era jucăria mea preferată. Am avut o copilărie foarte frumoasă, foarte plină de lucruri frumoase cu adevărat. Părinții m-au dus la pian și la balet, ca să încerc câte un pic din fiecare lucru. Nu mi-au impus niciodată nimic. M-au lăsat să aleg întotdeauna ce am vrut. La un moment dat a trebuit să aleg între balet și pian că nu aveam timp fizic să le fac pe amândouă.

A fost foarte simplu, am zis că renunț la balet, nici nu se punea problema. Mergeam la o grădiniță normală și de două-trei ori pe săptămână la grădinița muzicală, unde făceam cântecele, cor, joculețe de ritm, un pic de instrument.

Până la urmă a fost, cum să spun, o decizie luată în mod conștient pentru un copil. Am zis, da asta vreau să fac!

Părinții tăi din ce domeniu vin?

Părinții mei sunt ingineri amândoi. În construcții și în mediu. Spuneam în glumă că dacă nu aș fi făcut muzică, cred că m-aș fi făcut inginer de mediu ca să salvez planeta asta când eram mică.

Între timp, m-am gândit că ar fi mai bine să fac Drept. M-am înscris și la o facultate de drept după ce am terminat toate studiile în muzică. Eram la Londra și m-am înscris la Drept, am fost admisă, eram cât pe ce să intru acolo și am zis, nu! Nu vreau să renunț la pian. M-ar fi interesat partea de proprietate intelectuală, care e legată de creație, de artă, de intangibil.

După ce am terminat masteratul la Londra, m-am înscris la universitate. Era a 3-a cea mai bună din UK pe drept și am fost acceptată la un program intens pentru că mai aveam deja studii.

Am vrut să văd ce se află dincolo de partituri, ce se află dincolo de muzicianul care e pe scenă. Cine organizează, cum prezinți un eveniment, cum îl propui publicului, ce aduci nou în toată partea de organizare și de creație, de concept care nu ține doar de artist. M-a fascinat lucrul ăsta și de aia am făcut și management.

Citește și: Cum a ajuns un puști dintr-un „oraș atât de liniștit încât nici măcar ceasul nu mai știa cât e ceasul” să cucerească lumea? Totul a început cu un pian pe care tatăl său i l-a cumpărat cu banii câștigați muncind în deșerturile Israelului și junglele din Jamaica. Daniel Ciobanu: „La pian mă confrunt frecvent cu banderola de „enfant terrible” pe care mi se pare ca am „câștigat-o” mult prea ușor”

Sînziana Mircea: „Studiatul este o chestie sută la sută personală. Nu poate nimeni să studieze în locul tău!”

Sînziana, am o curiozitate legată de competiția aceasta la copii și părinții care încearcă să găsească o abilitate la cel mic. Sunt părinți care duc copiii la balet, la dans contemporan, la diferite instrumente muzicale. Nu se prinde nimic, copilul pornește niște serii de frustrări, nu spune părinților și ajunge la a nu face performanță sau a-și închide copilăria. Sunt curioasă, la tabloul acesta: prezența părinților, motivația din spate, sau cum funcționa copilul Sînziana?

Da, eu am fost partea competitivă. Eu cu mine, nu neapărat raportată la ceilalți, dar întotdeauna am știut că trebuie să fac cât pot eu de mult, pentru că în cadrul familiei fiecare avea o responsabilitate. Tata mergea la birou în fiecare zi, bunica avea grijă de mine și de casă și eu am responsabilitate la 5 ani să studiez, să îmi învăț piesele la pian, să-mi fac temele la școală, să duc cățelul la plimbare. Am primit cadou cățelul, iar mama m-a întrebat: Luăm cățel, dar va fi responsabilitatea ta. Un principiu care a funcționat, nu făceam artă de amorul artei.

Adică m-au dus peste tot, dar când mi-au zis Ok, dacă vrei să faci pian și asta înseamnă deplasări la concursuri înseamnă ore în plus, înseamnă să cumperi un instrument, înseamnă costuri, o facem dacă faci cât poți tu de bine și întotdeauna îmi spunea, nu mă interesează rezultatul la concurs. Dacă ai luat locul întâi sau locul 2 sau locul 3 că sunt lucruri destul de subiective până la urma urmei, dar mă interesează că tu ai făcut tot ce ai putut și te-ai pregătit la maximum.

În vacanța de vară, la un moment dat, n-am studiat foarte mult și mama mi-a spus: dacă nu vrei să studiezi, închidem pianul și de la toamnă te schimbăm de la școala de muzică. Atunci iarăși am ales. Mă întorc să studiez că studiatul este o chestie sută la sută personală. Nu poate nimeni să studieze în locul tău.

Nu poate nimeni să te ajute la teme. Nu este ca o temă la matematică în care te ajută bunica să rezolvi exercițiul.

Studiatul la pian înseamnă că tu petreci ca și copil, când ești mic 2-3 ore în fața instrumentului, ceea ce e foarte greu pentru un copil. Până înveți pe dinafară partitura, până o cânți de 10.000 de ori să-ți iasă perfect, nu poate să te înlocuiască nimeni. Efortul tău fizic, chiar dacă te trimit la studiu, părinții și de asta am știut că dacă mama îmi spune lucrul ăsta, înseamnă că de la toamnă ori rămân la școala de muzică, ori mă mut la altă școală și vând pianul.

Întotdeauna a fost o alegere. Nu m-au obligat, mi-au spus, trebuie să alegi dacă faci asta, atunci te vei mobiliza să o faci, asta însemnând și concentrare.

Suntem suma alegerilor noastre. Aceeași sumă a alegerilor te-a făcut pe tine să vezi ce este în spatele organizării unui eveniment, să ai niște antene care erau curioase despre Drept? Ești într-o perpetuă educație, să zicem așa? Când ai timp liber și ce faci cu el?

E foarte interesant, dar nu consider muzica un job, nu consider ceea ce fac o obligație, în sensul în care mergi la birou și lucrezi pentru un angajator.

Muzică fac în toate felurile, adică și atunci când studiez și atunci când organizez un concert și atunci când iau avionul să plec în turneu spre concertele din China, din America.

Sunt satisfacția de a face ceea ce îmi place și asta, într-un fel e un lucru foarte, foarte pozitiv, pentru că nu consider că este o corvoadă. Întotdeauna e ceva ce îmi place și am vorbit chiar cu un pianist. Unul din maeștrii mei, Pascal Roge, unul din cei mai mari pianiști din lume, are 70 și de ani, care mi-a spus că n-a muncit nicio zi în viața lui pentru că toată viața a cântat la pian și a făcut ceea ce îi place.

Ceea ce este interesant. Pe de altă parte, reversul medaliei nu din punctul meu de vedere, ci din punctul de vedere al societății este percepția că artiștii sunt greierașii din poveste și nu au un job valoros. Faptul că nu este un job standard, nu înseamnă că nu este un efort zi de zi și atunci artiștii nu ar trebui recompensați la fel ca un alt serviciu.

Sînziana Mircea: „Un pianist își începe studiu și traseul de la 5 ani”

Acum se întâmplă să vorbesc în calitate de solist, dar și de organizator care vorbește cu alți organizatori și spun: Vrem să facem un concert, dar ne pare rău, nu avem buget pentru solist, pentru că ne costă cateringul, ne costă cofetarul, ne costă florile, ne costă chiria sălii, ne costă închirierea pianului și din păcate, nu avem bani să mai plătim și solistul, așa că te invităm să cânți gratis. Mi se întâmplă lucrurile astea foarte des, nu doar mie, ci toți colegii mei sunt convinsă că au pățit lucrul ăsta și eu trebuie să le explic că și artistul care vine și cântă o oră în concertul respectiv a muncit 3 luni, 6 luni pentru repertoriul respectiv, dar nu doar atât, a muncit 20 de ani înainte, un student sau un absolvent de 25 de ani, care termină acum Conservatorul are în spate 20 de ani de muncă.

Un pianist își începe studiul și traseul de la 5 ani. Altfel e imposibil să te trezești la 20 de ani și să faci asta. Pentru asta și artistul trebuie recompensat la fel ca toate celelalte costuri dintr-un eveniment.

Și asta a devenit cumva un crez al meu. Încep să fiu vocală în această direcție și să spun că artistul trebuie recompensat pentru munca și efortul lui, la fel ca toate celelalte categorii sociale, așa cum un avocat, dacă este invitat într-un eveniment, nu e invitat să scrie un contract sau un dentist, nu este invitat ca să scoată dinții în direct. Artistul dacă e invitat să fie prezent e una, dacă e invitat să cânte, trebuie să fie recompensat pentru că el își exercită meseria.

Există diferență între societatea din România și cea din afară?

Aș spune că peste tot artiștii sunt văzuți cumva la categoria hobby. Chiar dacă este profesia ta, chiar dacă ai studiat la universitate, masterate, doctorate, dacă din asta trăiești, unii oameni, indiferent de mediu, totuși zic că e doar un hobby și vine întrebarea, ok, și în afară de muzică, tu ce mai faci care e de fapt, profesia ta?

Ai spus că la 15 ai avut primul concert?

La 7 ani am cântat prima dată la Ateneu, apoi la 11 ani, prima dată la Washington, la 14 ani, am avut primul turneu în America, la 20 de ani aveam concerte în Japonia și cu orchestra și solo. De asta spun că e un parcurs care începe foarte devreme, foarte similar cu sportul. 

Te însoțeau părinții până când ai devenit majoră?

Da, de cele mai multe ori, dar erau cazuri în care plecam, poate cu profesorul, dar de cele mai multe ori cu părinții și asta e alt lucru care trebuie cumva subliniat, faptul că un artist are nevoie de o persoană care de obicei e invizibilă, dar întotdeauna există, pentru că atunci când pleci într-un turneu de o lună în Japonia, să pleci singur e aproape exclus. Întotdeauna e cineva care te ajută, ori managerul de cele mai multe ori, sau partenerul, părinții. Nu călătorești timp de o lună în toate țările, să plimbi valiza de 20 kg, seara să cânți și a 2-a zi să pleci. Tocmai de aceea, evenimentele culturale au un cost care trebuie să fie acoperit, pentru că e o echipă foarte mare în spatele unui om care este pe scenă.

Citește și: Viața lui Richard Clayderman: cum a intrat pianistul în Cartea Recordurilor

Sînziana Mircea: „ Ceea ce pe mine mă leagă de instrument e partea de flexibilitate, pentru că noi cântăm în fiecare concert pe alt pian și asta implică destul de multe schimbări pentru public”

Mi-ai spus despre turnee, sunt curioasă concursurile. Cum au fost?

Concursurile sunt foarte importante de când ești foarte, foarte mic. Deja de la 7 ani mergeam la concursuri internaționale din România, Grecia, Italia sau Spania. Sunt foarte importante ele, pentru a fi comparat cu alți copii și apoi din concursuri pot veni invitații la concerte. Trebuie să fii foarte concentrat și foarte motivat.

Sînziana, spune-mi, ești un om calm sau unul al extremelor. Eu te simt foarte, foarte calmă.

Nu știu, nu-mi vine acum un răspuns. Am învățat să gestionez destul de bine, inclusiv lucrurile foarte înghesuite. Și atunci când am 3 concerte în 5 zile, în 3 țări diferite, spun Ok, de asta m-am făcut pianist, adică n-ar trebui să mă enerveze lucrul ăsta. Era cât pe ce să pierd avionul, dar nu ar fi o problemă. N-am pierdut încă niciun avion și de fapt, am învățat să iau avionul așa cum iau și tramvaiul, pentru că asta e profesia și încerc să nu mă supăr. Dar sigur, e foarte mult mental, training foarte mult, concentrare, mind fulness pe care le fac de obicei când sunt în călătorie, așa că din lucrurile astea de zi cu zi, nu mă supăr foarte tare după aia.

E o trăsătură a instrumentului ales, ca o extensie a pianului care pe alocuri scoate note care au capacitatea de a te liniști?

Probabil că da, dar și dacă mă gândesc la pianiști, doar la colegii mei pianiști, îmi vin în minte o grămadă de exemple și persoane foarte explozive, dar și persoane foarte calme. Ceea ce pe mine mă leagă de instrument e partea de flexibilitate, pentru că noi cântăm în fiecare concert pe alt pian și asta implică destul de multe schimbări pentru public. Poate părea același lucru, dar pentru noi e foarte diferit. E ca și cum în fiecare zi conduci o altă mașină și nu pentru a te duce la magazin, ci ca pilot de formula1, adică ăsta e instrumentul nostru la propriu, dincolo de instrumentul muzical, e lucrul prin care noi ne exprimăm, iar el se schimbă în fiecare concert.

Asta induce o zonă de mare flexibilitate și o altă caracteristică care m-a ajutat, respectiv relocarea pentru că m-am mutat de foarte multe ori. De la 18 ani am plecat în Germania, apoi m-am dus la Londra, m-am întors în Germania, m-am dus, iar la Londra, făceam naveta în Italia. Studiam la o academie acolo, apoi m-am mutat de tot în Italia, la Milano. Cred că ajungi să te legi mai puțin de obiecte și de locuri atunci când te muți de foarte multe ori și te adaptezi mai ușor la alte medii, la alte culturi, probabil devii mult mai sociabil. Cu toate astea, eu n-aș spune că sunt cea mai extrovertită persoană.

Sînziana Mircea: „Am și eu perioade în care unele piese sunt mai melancolice, altele sunt mai entuziaste și sunt legate de momente punctuale din viața mea”

Ce conține bagajul tău în general sau în cât timp reușești să îl faci?

Dacă plec la un concert obișnuit, în care sunt plecată de obicei două-trei nopți intră totul în ghiozdan, adică rochia de concert, pantofii de concert, partiturile și apoi foarte puține alte lucruri. Am setul standard de maieuri, tricouri și cosmetice de care știu întotdeauna unde să mă duc și intră tot într-un ghiozdan ca să pot să mă mișc foarte ușor să alerg după autobuz să prind avionul de multe ori fizic alerg prin aeroport. De la o săptămână în sus mă mai gândesc, poate la bagajul de mână, dar. Bagajul de cală de la 2 săptămâni în sus.

De unde te inspiri atunci când creezi, devreme ce ești mai mult pe drumuri?

Ah, e un răspuns foarte banal, dar din natură, de exemplu, ascultam acum ciripitul păsărilor și am avut aceeași senzație ca acum doi-trei ani când am compus o piesă pornind de la ciripitul vrăbiuțelor.

Ș-apoi, nu știu, din improvizație. De foarte multe ori, din improvizație se nasc lucruri foarte frumoase, mă așez la pian, mă joc și unele dintre ele sunt mai frumoase, altele trec peste.

Important e să încerci.

Am și eu perioade în care unele piese sunt mai melancolice, altele sunt mai entuziaste și sunt legate de momente punctuale din viața mea.

Spuneai că pianul certifică locul că ești acasă. Unde e acasă?

În București e acasă, în modul cel mai profund, locul în care întotdeauna „las garda jos”, însă de la 18 ani sunt plecată și întotdeauna cât am stat în Germania, în Italia sau în Anglia, mi-am spus că acolo este acasă.

Întotdeauna când am venit acasă, m-am reîncărcat ca apoi să plec cu motivație, dar acasă sunt locurile în care am încercat multe lucruri noi, cum ar fi treaba cu școala de muzică.

Sînziana Mircea: „Am selectat 2 dintre studenții mei foarte, foarte buni și le-am oferit o experiență care le-a schimbat, poate toată viața, pentru că au avut o șansă să călătorească, să susțină un concert în fața unui public foarte entuziast”

Ce școală?

În București, poveste mai lungă. Am deschis Asociația Muse Art în 2012, cu care continui să organizez evenimente, să sprijin tinerii artiști, să ofer burse de studiu, concursuri.

Însă era o școală de muzică cu mai multe instrumente, predau mai mulți profesori și aveam copilași începând de la 3 ani, până la adulți care studiau muzică majoritatea de plăcere și am învățat foarte mult acolo din toate punctele de vedere. Și uman și ca organizare, ca business a fost o experiență fantastică.

Uite lucrul acesta, nu l-am știut.

Dar am deschis-o chiar în 2017 cu Start-up Nation. A fost toată partea de birocrație, de antreprenori și atunci am înțeles cât de mare e responsabilitatea de a avea angajați, să te asiguri că ai cu ce să le plătești salariile, să îți faci publicitate pentru ceea ce oferi. În cazul meu erau cursuri de muzică, dar partea absolut excepțională este că acum, după atâția ani, mă întâlnesc cu părinții copiilor care între timp au crescut și ne depănăm amintiri de atunci. La noi era mai mult un joc bazat învățarea prin jocuri, totul era foarte vesel, foarte colorat. Bomboane cu domnul Mozart, culori, desene animate, o experiență prin care copilul să înțeleagă că acolo e ceva foarte frumos și foarte pozitiv, nu ceva obligatoriu.

Și acuma fac același lucru. Diferit, dar tot așa cu foarte mult entuziasm cu studenții mei de la conservator în Sardinia, unde predau de 2 ani, unde fac naveta cu avionul, că altfel nu am cum să ajung, de aia sunt obișnuită să zbor des. Continui seria aceasta a motivării, dar nu cu bomboane, ci cu promisiunea că vor avea propriul concert dacă vor cânta bine. Este un lucru mare ca un student de 18 ani să aibă o șansă sau să aibă o persoană care îl încurajează și care crede în el.

Spre exemplu, le-am organizat 2 concerte la Milano studenților mei din Sardinia. Am selectat 2 dintre studenții mei foarte, foarte buni și le-am oferit o experiență care le-a schimbat, poate toată viața, pentru că au avut o șansă să călătorească, să susțină un concert în fața unui public foarte entuziast, în locuri foarte frumoase și au avut o motivație pentru care să studieze dincolo de examenul de la Conservator. Când am văzut reacția lor și felul în care s-au bucurat de fiecare secundă, tot așa a fost o mare mare recompensă pentru mine.

Sînziana Mircea: „Sunt convinsă că muzica clasică, așa cum era prezentată cu 100 sau 200 de ani în urmă, nu poate să reziste la infinit”

Deci ești și în calitate de învățăcel și în calitate de profesor și nu te văd în stilul egoist, la modul: dacă eu am învățat de la cei mai buni, nu predau mai departe, să meargă ei.

Am avut și astfel de profesori care mi-au spus direct că am o digitație, adică degetele cu care cânți un anumit pasaj care funcționează foarte bine, dar nu ți-o spun pentru că mie mi-a luat 5 ani să o descopăr, dar am avut și maeștri precum Aldo Ciccolini, unul din cei mai mari pianiști din istorie, care a trăit până la 90 de ani și a cântat până cu o lună înainte de a pleca, a avut concerte în toată lumea și care era de o modestie și de o generozitate imense. Absolut incredibil cum stătea cu noi la masă la prânz, ne povestea tot ce a învățat despre muzică și ne trata ca pe prieteni. Era o legendă a muzicii și artei și ne trata cu atâta blândețe, cu atâta generozitate și pentru asta am învățat că cel mai important lucru de la un maestru e felul în care tratează dincolo de ceea ce te învață și felul în care te încurajează, pentru că degeaba te învață să cânți impecabil dacă te distruge din punct de vedere mental și spune, nu ești în stare, n-o să iasă bine, n-ai făcut destul! Trebuie să fim critici, dar într-un fel constructiv.

Cum a fost pandemia?

Atunci am început să fac compoziții, am câștigat o bursă de cercetare oferită de Ministerul Educației și ICR, am ajuns la Veneția la Conservatorul din Veneția.

Am găsit acolo manuscrise de secol XVII – XVIII, lucruri incredibile pe care nimeni nu le mai analizează, pentru că în Italia sunt copleșiți de atâtea lucruri excepționale.

Și am început să le analizez, să le transform. Am făcut noi compoziții și de acolo a pornit un proiect complet nou cu compoziții și cu concerte cu foarte multe lucrări ale mele.

A fost punctul de plecare către ceea ce fac astăzi și ceea ce mă reprezintă în mod profund când am făcut compoziție pentru pian și orgă. Am făcut variațiuni pe teme baroce și toate acestea sunt compozițiile mele.

Sunt convinsă că muzica clasică, așa cum era prezentată cu 100 sau 200 de ani în urmă, nu poate să reziste la infinit pentru că va deveni ca tragedia greacă: un lucru pentru o mică nișă de pasionați, dar spectacolul în sine trebuie modificat, astfel încât să fie atractiv pentru publicul de astăzi.

Pentru copiii care astăzi au 10 ani și trăiesc într-o lume digitală cu holograme și cu inteligență artificială. Dacă vrem să îi aducem în sala de concert trebuie să fie interesați. Trebuie să le arăți ceva diferit și de aceea, de exemplu, în concertele mele am cântat sonata lunii de Beethoven, dar pe fundal era o lună uriașă făcută cu inteligență artificială, cu mai multe cratere cu mai multe luni interne, un univers întreg într-o lună.

Care răsărea în timp ce eu cântam Beethoven sau Claire de Lune de Debussy și am văzut că funcționează.

Sînziana Mircea: „Dacă vrem să îi aducem în sala de concert pe copiii de 10 ani, trebuie să le arăți ceva diferit”

Câte limbi străine vorbești?

În mod curent engleză, italiană, franceză, germană și apoi am cochetat cu spaniola cu care, cât de cât pot să spun că reușesc să mă descurc la un nivel mai puțin avansat, însă celelalte le folosesc în mod constant și îmi place să mă joc cu limbile străine, mai ales că muzicienii toți vorbesc foarte multe limbi străine și e foarte amuzant atunci când te întâlnești cu cineva și schimbi în aceeași frază 3 limbi. E o chestie care te aduce mai aproape de cultura respectivă. Sigur, au spus-o și alții nu o spun doar eu, dar în Italia, de exemplu, dacă nu vorbești italiană, e foarte greu să comunici la nivel profund și e ceva ce ține de emoție.

Ce te așteaptă, ce planuri mai ai, cel puțin pentru anul acesta?

Am mai multe concerte planificate pentru vară, unele în Italia, altele în România și apoi la toamnă am un turneu tot din seria cu imagini, dar încă e în lucru și n-o să dezvălui secretul, însă e tot cu muzică electronică, cu proiecții și sper să fie ceva diferit.