Căutare

Share this article

Anca Găboreanu are astăzi 28 de ani. La vârsta de 12 ani a fost păcălită de părinți că vor merge în vacanță în Italia, țara în care ei munceau de un an de zile. Nu i-a plăcut nici drumul până acolo, nici orașul în care urmau să stea, cu atât mai puțin casa. Încă din prima zi a realizat că ea nici măcar nu se va putea juca cu copiii de aceeași vârstă cu ea pentru că nu cunoștea limba. Mama sa, cu veleități de adevărat psiholog, a știut cum să o convingă să-și noteze toate cuvintele străine pe un caiet și așa să încerce să vorbească italiană. Apoi, din joacă, a prezentat-o copiilor ce urmau să devină colegii ei și, când a văzut că s-a împrietenit cu ei, i-a spus Ancăi că nu se mai întoarce în România și că de aici înainte în Italia va locui și va învăța.

Primul an a fost cumplit pentru Anca Găboreanu deoarece o chinuia dorul de casă, de bunici, de colegi, de tot, însă, încet, încet, a început să se integreze.

Astăzi Anca Găboreanu spune că a avut noroc să intre într-o clasă de copii ce a acceptat-o de la bun început și să locuiască într-un cartier în care românii nu erau priviți cu rasism. Așa a reușit să se adapteze și să se integreze. Azi, Italia și România reprezintă în egală măsură „acasă” pentru Anca Găboreanu, însă, cu toate acestea, anul acesta dorește să revină definitiv în țara în care s-a născut.

Anca Găboreanu a terminat economie internațională la Roma, acum își finalizează masteratul și consideră că are mai multe șanse să-și înceapă o carieră în România decât în Italia.

O poveste emoționantă în care probabil se regăsesc mulți copii români, ajunși în țări străine din cauza faptului că țara lor nu le-a oferit prea multe opțiuni părinților lor.

Anca Găboreanu alături de bunicul ei și una dintre verișoarele ei

De când locuiești în Italia?

De 15 ani.

Cum ai ajuns acolo?

Am ajuns acolo la vârsta de 12 ani. Părinții mei au plecat la muncă în Italia, iar eu am rămas un an cu bunicii mei. M-au lăsat să termin clasa a patra și apoi au venit după mine. Dar nu mi-au spus de ce plecăm, mi-au spus doar că mergem în vacanță în Italia și că nu am nevoie de nimic de acasă. Mi-au spus că vom sta doar o perioadă scurtă.

Am ajuns acolo într-o seară și îmi amintesc că nici nu ajunsesem unde urma să stau și eu tot spuneam că „vreau înapoi”.

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Cu ce ați plecat?

Cu autocarul. Am făcut trei zile pe drum, nu o să uit niciodată. Țin minte și acum că în fața mea era un copil care a vomitat tot drumul, însoțit de o bunică care îi dădea tot timpul de mâncare și el tot vomita. A fost horror.

Apoi am ajuns acolo și nu mi-a plăcut deloc zona aceea. Sau așa mi se părea mie, acum îmi place.

Dar ei îți propuseseră înainte să mergi cu ei și tu nu ai vrut?

Posibil, nu-mi mai amintesc.

Dar când au plecat ei în Italia, ce ți-au spus?

A plecat tata prima dată. Apoi a plecat și mama și mi-au spus că se duc pentru o perioadă scurtă să lucreze, iar apoi se vor întoarce. În timpul acesta eu să stau la bunici.

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Tu erai atașată de bunici?

Da, foarte mult.

Când ai ajuns acolo, unde?

Am ajuns la Cave, pentru că acolo stăteau. Bine, tot la Cave locuim și acum. Stăteau într-o casă în zona veche, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Până la urmă m-au convins să intru în casă pentru că inițial am refuzat. În vecinătate erau doi copii italieni, de aceeași vârstă cu mine. După ce am intrat în casă, mama mi-a spus că cei doi băieți mă așteaptă afară pentru că vor să se joace cu mine. Atunci eu am spus: „Cum să ies afară dacă nici măcar nu știu să vorbesc cu ei?”. Până la urmă am ieșit cu mama, ea vorbea cu ei, iar eu stăteam și mă uitam. La un moment dat, unul dintre ei a întrebat: „E mută fata asta?”.

De a doua zi m-am împrietenit cu ei, doar că eu vorbeam românește, ei italiană. Tot de-a doua zi, mama m-a pus să-mi iau un caiet, iar ea îmi spunea fiecare lucru cum se numește și eu îmi notam pe caiet. Cu caietul acesta, ieșeam și vorbeam cu ei. Când jucam „pititea”, ei numărau până la 20, eu număram de două ori până la 10, altfel nu știam. Însă, în trei luni am învățat limba.

Mergeam cu mama în fiecare seară în parc, unde i-am cunoscut pe fiecare dintre cei care urmau să fie colegii mei de clasă.

Erau și români?

Nu, nu am avut români în clasă.

Erai în vacanță când ai ajuns?

Da, am ajuns în iunie și am avut trei luni de adaptare. Bine, eu credeam că mă întorc în România, însă apoi am aflat că nu va fi așa. M-au înscris la școală, au rezolvat toate lucrurile și în toamnă am plecat la școală în Italia.

Anca Găboreanu și verișoarele ei din România

Dar de ce nu ți-au zis dinainte?

Pentru că știau că nu o să merg.

Aveai 12 ani, cum adică știau că nu o să mergi?

Da, dar eram foarte încăpățânată. Dacă îmi puneam în cap un lucru, nu aveau cum să mă întoarcă.

Cum a fost prima zi de școală?

Superbă. Cunoșteam aproape toată clasa din parc, iar când am intrat în clasă au început toți să aplaude. Profesorii au rămas uimiți de primirea asta și a fost super fain.

Am avut dificultăți cu un băiat din clasă, cu care acum sunt în relații destul de bune. Era albanez și era foarte invidios pe mine. Până atunci el fusese singurul străin din clasă și eu veneam să-l concurez. Pe vremea aceea, copiii italieni aveau un interes aparte față de străini, ceea ce acum nu se mai întâmplă. Erau foarte deschiși, erau curioși, erau prietenoși.

Ai zis că ai ajuns acolo în 2004, adică înainte ca România să intre în UE. Părinții aveau acte?

Da, aveau tot, pentru că altfel nu ar fi putut să mă înscrie la școală.

Și ce lucrau ei?

Mama face curățenie, iar tata lucrează în construcții.

Anca Găboreanu cu părinții și verișorii ei în România

În orașul acela mai sunt români?

Da.

Mulți?

Acum nu prea mulți. Unii s-au întors în țară, alții au plecat în altă parte.

Nu ați trecut și voi prin momentele acelea de criză?

Nu, tata e descurcăreț.

Cum a fost momentul acela în care ai realizat că tu vei merge la școală acolo?

La început, ți-am zis, nu știam nimic, însă după ce am început să mă împrietenesc cu copiii din parc, mi-au spus că voi rămâne la școală acolo și acei copii vor fi colegii mei. Nu a fost un mare șoc pentru că deja mă adaptasem. Șocul a fost că eram acolo și că lăsasem totul în urmă acasă. Era un soi de șoc permanent.

Ai mai cunoscut și alți copii ca tine care să-și dorească să se întoarcă?

Mai sunt, dar nu i-am simțit niciodată că și-ar fi dorit cu ardoare să se întoarcă. Mulți dintre prietenii mei din copilărie, care mi-au rămas prieteni și azi, nu și-au exprimat niciodată ideea de a se întoarce.

Tu te întorci?

Da.

Când?

Eu sper că anul acesta.

De ce? Ce e aici și nu e acolo?

Nu știu dacă e ceva care nu e acolo, însă eu îmi termin studiile anul acesta și vreau să-mi încep cariera în România.

Nu crezi că ai mai multe șanse în Italia?

Nu, cred că sunt mai multe șanse în România. România e o țară în dezvoltare, iar Italia deja stagnează într-un fel sau altul.

În toți acești 15 ani ai ajuns să îndrăgești țara aceea?

Da, acum îmi place foarte mult. Aici sau acolo eu mă simt ca acasă.

Bunicii mai trăiesc?

Doar un bunic. Dar nu e neapărat vorba că mă trage ceva familiar aici – posibil iubitul meu – dar cred că mai multe șanse aș avea aici să fac ce-mi place.

Te-ai simțit vreodată emigrant în Italia?

Da și nu, depinde cu cine interacționam în momentul respectiv. Erau colegi care erau foarte rasiști, răi, în adevăratul sens al cuvântului și atunci chiar mă simțeam străină și mă întrebam ce caut acolo. Însă, marea majoritate erau super ok.

După primii ani de școală le-ai mai zis părinților că vrei înapoi acasă?

Da. Cel puțin în primul an le spuneam în fiecare zi că eu vreau înapoi în România. Pe parcurs am înțeles că e ok și acolo și apoi am mai rărit-o. E drept că până la facultate nu prea mi-a plăcut, dar apoi chiar a fost ok.

La vârste mai mici, copiii sunt mai răi. Când am fost în școala generală, atunci am simțit mai mult statutul imigrantului pentru că ceilalți copii spuneau franc ce gândeau. Aveam prieteni români la alte clase care chiar au avut probleme de adaptare și au fost multă vreme discriminați. Eu chiar am avut noroc de o clasă bună, iar de la facultate, lucrurile s-au schimbat mult în bine.

La ce facultate ai intrat?

La economie, la universitate în Roma. Am ales profilul Economie internațională, iar acum sunt în ultimul an la master.

Anca și părinții ei, la terminarea facultății

Cum ai ajuns în Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS)?

Tot vorbeam cu o verișoară de-a mea care fusese și ea în ligă și îi tot spuneam că parcă aș vrea să fac ceva pentru că nu mă simt foarte ok. Simțeam că lipsea ceva din viața mea. Eram deja studentă, dar mă gândeam de mult că parcă îmi lipsește ceva. Verișoara mea mi-a spus că dacă vreau să fac voluntariat, există această asociație peste tot în lume și oricând au nevoie de voluntari. Așa că am mers la o întâlnire, mi-a plăcut comunitatea și apoi am început să fac tot felul de proiecte de voluntariat cu ei.

De câți ani ești în LSRS?

De trei ani. În primul an am fost voluntar pe departamentul resurse umane al filialei Italia, apoi am primit funcția de coordonator adjunct, apoi am decis să plec din filială pentru că mi se părea că proiectele ligii centrale sunt mult mai mari, mult mai interesante și mult mai axate spre România. Anul trecut au ieșit funcțiile la concurs din departamentul central, am aplicat, m-au ales și am intrat acolo.

Și acum ce funcție ai?

Sunt vice președinte LSRS, departamentul resurse umane.

Ce înseamnă astăzi Liga Studenților? Ce proiecte aveți?

Avem diferite proiecte. Vara trecută am organizat o tabără de vară în care am avut ca participanți nu doar voluntari LSRS, ci și mulți alți studenți români, zilele trecute am avut gala LSRS în care am ales studenții care premiază excelența academică și extra curiculară și ne gândim să dezvoltăm un forum, o nouă oportunitate pentru dialog între studenți.

Câți studenți sunt înscriși în ligă?

Suntem mulți. Avem 39 de filiale cu peste 300 de voluntari activi și vreo 17 mii de membri.

Anca Găboreanu alături de echipa LSRS, la Gala LSRS 2020

Ce vrei să te faci când o să fiu mare?

Am mai multe idei, nu știu de unde să aleg.

Păi când erai mică ce spuneai?

Atunci spuneam că vreau să fiu antreprenoare, lucru care nu s-a schimbat. De aceea spun că vreau să-mi deschid ceva, dar pe de altă parte mă gândesc că poate mai bine mă angajez, capăt experiență și apoi îmi deschid un business.

Ce spun părinții de planurile tale de a te întoarce?

Sunt ok, chiar mă sprijină.

Dar ei se întorc?

Momentan nu, nu cred că e prevăzut în plan, dar pe viitor asta își doresc și ei.

Când vei avea copii, o să-i duci și tu în vacanță pentru minim 15 ani?

Nu știu. Eu spun că nu aș mai pleca. Dacă m-aș reîntoarce, nu cred că aș mai pleca din țară, dar nu se știe niciodată.

Le-ai reproșat vreodată părinților tăi?

Da, de foarte multe ori.  De fapt, în fiecare zi în primul an.

Dar nu ți-a fost dor de ei cât au fost ei plecați, un an, fără tine?

Ba da. Probabil de asta cred că m-au și luat. Și lor le era dor de mine, probabil vedea că și mie îmi lipsesc și cred că de aceea au decis să stăm toți, împreună.

Unde l-ai cunoscut pe iubitul tău?

Am venit acasă pentru o nuntă și l-am cunoscut prin intermediul unei prietene.

El ce face aici?

Lucrează în Bacău.

Și de câte ori vă vedeți?

Ne vedem aproximativ o dată la o lună sau maxim la două luni. Depinde de drumurile mele în țară și de concediile lui.

Cum erau vacanțele tale în copilărie?

Veneam în fiecare an în România, stăteam toată vara aici și era superb. În primul an nu m-am întors acasă, în vacanță și a fost tragic, dar următorul an a fost extrem de frumos.

De ce ți-a fost cel mai dor în primul an?

De tot, începând de la loc, până la bunici, verișori, colegi, profesori. Pe măsură ce au trecut anii, mi-a rămas doar dorul de familie și de loc.

Cum erau Crăciunurile voastre?

În stil românesc. În afară de faptul că împodobeam bradul pe 8 decembrie cum e în Italia, restul a rămas ca acasă.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO