Stere Gulea, regizorul capodoperei "Moromeții": „Aveam 9 ani când l-au arestat pe tata"

Stere Gulea are 75 de ani și anul acesta a lansat cel mai recent film al său, până acum un succes de public remarcabil: Moromeții. Continuarea filmului pe care l-a scris și regizat în 1985, care a fost lansat doi ani mai târziu și care, departe de a fi un succes răsunător la momentul apariției, și-a consolidat o faimă de netăgăduit în toți acești ani.

La 30 de ani distanță și după o serie de turnee de promovare prin țară, Stere Gulea ne povestește despre acest film de maturitate care i-a definit identitatea ca regizor.

Am sperat că Moromeții 2 poate fi privit ca independent de anteriorul, fiindcă eu sunt alt om decât în 1985, iar viziunea mea este alta. Atunci nu îndrăzneam să îmi afirm personalitatea.

Eram inhibat de felul în care trăiam, de comunism, de anvergura operei lui Marin Preda, de lipsa de experiență în fața unui proiect copleșitor. Și am încercat, din instinct, să merg pe firul apei sau pe drumul care s-a deschis. Și am urmat îndeaproape cartea.

Eu ador romanul, îl citesc și acum cu aceeași mare plăcere. Întâi de toate îmi place Ilie Moromete. Spectacolul pe care îl dă, inteligența lui, umorul care personifică țăranul arhetipal sunt lucruri care m-au captivat.
Filmul acesta a fost cartea pe care o jucam într-un mod inconștient. Și am ales-o singur.

Aveam 42 de ani. Ce făcusem până atunci erau câteva lucruri promițătoare, bune, dar nu mă stabilizasem în ceva. Primul film era mai valoros, „Iarba verde de acasă”, vorbea cu o anumită sensibilitate despre cunoașterea lumii țărănești. Al doilea, „Ochi de urs”, venea din atașamentul meu față de Sadoveanu și de această nuvelă foarte specială a lui. Dar filmul nu a trecut de o simplă ilustrare a poveștii.  Așa a apărut ideea cu Moromeții.

Am avut ocazia fastă de a-l fi cunoscut pe Marin Preda. Făcusem un film de televiziune, o evocare Mateiu Caragiale, „Sub pecetea tainei”. Lui Toma Caragiu i-a plăcut foarte mult. Mă știa puțin și prin prisma faptului că sunt aromân și i se părea că sunt un om care merită susținut să facă cinema. Începusem să fim prieteni. Mă proteja, mă agrea, ceea ce, pentru acel moment, când Caragiu era un fel de Dumnezeu și deschidea orice ușă, era uriaș. El era bun prieten cu Marin Preda și a încercat să intermedieze o ecranizare pentru mine. La vremea aia vorbeau despre „Marele singuratic”, însă l-a făcut altcineva, Marin Micu.

Eu nu aveam o carte de vizită convingătoare pentru Marin Preda și am înțeles asta, dar Toma s-a supărat.
Marin avea o poziție socială privilegiată, chiar nu a fost niciodată omul regimului. Însă își negocia existența într-o lume complicată. Nu era ușor, desigur.

Și cum credeți că reușea?

Nu ieșea în față cu declarații provocatoare. Ar fi putut.

Preda avea o anumită prudență țărănească. Era un om foarte tăcut, iar în fața unora pe care nu îi știa chiar nu se hazarda să vorbească. Era un tip ce trecea drept neprietenos, ciudat în reacții. Cred că avea niște traume și așa îmi explic ciudățeniile lui. Dar era și un om la care descopereai gesturi de o drăgălășenie neașteptată.

Am făcut un Paște împreună, la casa lui Toma din Periș. În noaptea de Înviere am mers cu toții la biserică. Preda era cu soția lui, cu Elena. Și în noaptea aceea, la biserică a fost un episod cu niște golănași care au aruncat cu ceva. Și, din întâmplare, au nimerit-o pe doamna lui. Nu pot să vă spun reacția lui la acest fapt: a da într-o femeie. Și mai este o întâmplare care mi-a rămas în minte. Drăgălășenia și atenția pe care o avea față de copiii îți arătau un om extrem de sensibil și dispus să îndrăgească.

După moartea lui Caragiu m-am dus la părinții mei, care locuiau la Mogoșoaia. Și am mers la bufetul Casei de Creație a scriitorilor să iau una-alta, pentru că nu se prea mai găseau lucruri. El era la o masă, singur și m-a invitat lângă el. M-am așezat. Mi-a zis atunci despre Toma: „trebuie să mai treacă vreo 40-50 de ani să mai apară un actor de forța lui. Când am văzut Revizorul am crezut că moare pe scenă”.
Acesta este Marin Preda pe care l-am cunoscut eu.

Bag de seamă că au fost puține ocaziile, dar suficiente pentru a vă marca personalitatea lui.

Judecățile lui în special. Erau la un moment dat niște războaie prin Africa iar judecata lui nu avea niciodată legătură cu ce se spunea la tv sau ce auzeai din gura altora. Nu cred că avea în el reflexul să repete după altcineva.

Cum v-a influențat faptul că l-ați cunoscut atunci când ați construit Moromeții?

După ce a murit, prin 83-84 m-am apucat, oarecum fără speranțe, să fac un scenariu după Moromeții și l-am depus la o casă de film. Primele reacții au fost bune, doar că apoi s-a lăsat liniștea.  Eu nu fusesem un favorit al lumii cinematografice, cu atât mai puțin după ce „Ochi de urs” avusese ceva probleme cu cenzura.

De ce ați ținut să faceți acest film?

Pesemne că voiam să mă definesc o dată, să știu cine sunt. Și cred că am reușit. Dacă întreabă cineva acum: „cine este, domnule, omul ăsta? E ăla care a făcut Moromeții. ” Deci m-a definit.
Am citit mult din Preda, mai ales pentru Moromeții 2, în care nu am făcut o adaptare fidelă, ci am schimbat, mi-am permis.

Am citit mult despre familie, despre sat, despre cum era văzut Ilie în sat. Apoi despre cum s-au născut Moromeții, despre Aurora Cornu care a descoperit fragmentele de roman nelegate. Iar în perioada aceea Preda avusese niște experiențe cu câteva scrieri care îi aduseseră succesul, dar nu îl defineau. Dar folosea bucăți din Moromeții în tot felul de lucrări proletcultiste. Până când iubita lui, Aurora Cornu, a descoperit manuscrisul și l-a oprit: „ai aici ce îți trebuie. Scrie! Așa ceva nu mai există!” Iar Preda a ascultat sfatul ei și, în jumătate de an, a scos volumul cu care s-a instalat ca un clasic în viață.

Preda nu făcea parte din categoria omului cu mentalitate comunistă. Iar Niculae din Moromeții 2 este Preda, o spune chiar el. Dar eu nu am crezut nicio clipă că Preda a putut fi vreodată comunist, dar presupun că romanul a fost tributul pe care scriitorul a trebuit să îl plătească epocii. A fost un compromis pe care l-a acceptat.
Eu am limitat povestea la anul acela, 1945, a cărui istorie mi se pare extrem de complicată și falsificată. Schimbările de regim politic, nu doar la noi, ci peste tot în lume și în Europa, au lăsat niște urme tulburi.

Iar credința mea profundă este că, cu toate neajunsurile pe care le are democrația, singura societate în care vreau să trăiesc este asta. Am trăit nedreptatea, abuzul și deciziile nedrepte. Nu vreau să le retrăiesc.

Ne întoarcem acasă la dvs, în comuna Mihail Kogălniceanu?

Multe dintre cele pe care le citeam în Moromeții 2 erau colorate și de ce știam eu din copilărie. În 1948 aveam cinci ani. Dar vedeam, auzeam, știam tot.

Îmi amintesc nebunia cu stabilizarea, când a venit statul și a tăiat zerourile de la 1 milion până a ajuns la 10 lei. Și omul nu avea dreptul să schimbe decât o sumă infimă. Erau confiscate averile celor mai bogați. Auzeai că moșierul cutare nu mai e. Nu știa nimeni unde a fost dus, doar că a dispărut. Până prin 50 asta auzeam.
Nemții fuseseră deportați în URSS. Satul nostru era plin de nemți colonizați de Carol și Ferdinand, iar Hitler a făcut apel la ei să îl ajute în luptă. Mulți dintre ei au răspuns apelului, dar alții au rămas. Și tocmai cei care au rămas au fost deportați în Siberia. Iar eu am fost martor, pentru aveam colegi cu care mă jucam, și de la o zi la alta nu mai erau.

Cine erau părinții dvs?

Ai mei erau destul de înstăriți. Aveau și pământ arabil, produceam grâne, dar aveau și oi, 200-300 de capete și o mică fabrică de brânzeturi. Tata, împreună cu frații lui, a deținut monopolul tutunului în Dobrogea.
Tata a fost arestat în 1952, când eu aveam 9 ani. Înspre dimineață, pe la 3.00, au bătut la ușă și au intrat. Ne așteptam cumva să vină, pentru că deja începuseră arestările, dar nu știam nimic mai mult.

Activiștii satului erau ca cei din Moromeții?
În general da. Erau și oameni din sat dar cei mai periculoși erau doi frați dintr-un sat vecin, din Babuc. La noi nu erau sărăntoci, ci erau niște inși care au ajuns să colaboreze cu regimul într-o conjunctură stranie: în anii 50 a fost parașutat în Munții Dobrogei un tip, unii spun că era legionar, care a organizat o rezistență destul de temută în zonă. Securitatea a reușit însă să îl ucidă și să dezbine gruparea. Câțiva dintre cei care l-au ajutat au devenit oamenii regimului. Și erau extrem de periculoși pentru că erau duplicitari, ziua te vedeai cu ei și te pupai, iar noaptea te trădau. Iar acești doi frați aveau misiunea să conducă oamenii Securității, în toiul nopții, până la ușa celui care urma să fie arestat.

În dimineața aceea au bătut la ușă. M-am trezit buimac, nu înțelegeam despre ce era vorba. Îmi aduc aminte de niște soldați, unul dădea ordine, iar altul  a rămas până la ziuă, cu arma la umăr să păzească nu-știu-ce.
Îmi amintesc foarte bine cum tata, din dreptul ușii, s-a întors spre mama și a zis atât: „să ai grijă să dai copiii la școală!”. El avea oful că făcuse doar câteva clase de liceu la Salonic, iar exilul în Cadrilater, în 1926-1927, nu l-a lăsat să își termine studiile. Când s-a întors din pușcărie ne povestea ce extraordinar i s-a părut că a stat în celulă cu oameni învățați. Și era foarte încântat de această șansă pe care a avut-o.

Mama era mai puțin conștientă de ce însemna știința de carte, ea avea doar 4 clase. Dar atunci era foarte greu să dai și să susții la școală un copil. Cumva din acest motiv m-a fascinat Tudor Călărașu, care a înțeles de ce toată lumea îi recomanda să îl dea pe cel mic la școală, dar tot s-a interesat dacă merită sau nu. Am citit mult despre Călărașu, dincolo de ce știm despre el din carte, pentru că m-a fascinat modelul lui.

Iar Mălăele, am aflat când am început să lucrăm, a făcut și el același lucru ca și mine, a încercat să afle tot ce se putea despre Călărașu. Și ne-am dat seama, vorbind despre scrisorile lui Călărașu către Marin Preda, că am mers amândoi spre aceleași surse.

Tudor Călărașu pare mai interesant, mai contradictoriu decât personajul literar. Marin Preda l-a idealizat. Se vede treaba că era fascinat de tatăl lui. Dar avea și o relație tensionată cu el, îi reproșa ceva, dar nu spune ce. Cred că acest Călărașu era un tip nedus la biserică. Era mai dur decât Moromete. Oamenii și dădeau seama că el este așa, iar el nu-i cruța. Era un singuratic. Desigur, era respectat și conta în comunitatea respectivă, iar acolo fiecare își avea locul lui. Iar Călărașu câștigase autoritate. Era deștept.

Așa era și tatăl dvs?

Într-o oarecare măsură. Nu era un om puternic precum Călărașu. Se bucura de autoritate, dar era un om foarte cumsecade, generos și oamenii îl stimau și îl prețuiau pentru că nu stătea să se căciulească. Călărașu era un tip al dracului.

Iar filmul păstrează niște lucruri din tatăl lui Preda. Însingurarea. Acest Moromete este mai taciturn, nu mai este cel al lui Victor Rebengiuc.

Credeți că Victor Rebengiuc ar fi urmat aceeași partitură?

Victor este mai intransigent. Dacă și-a fixat o anumită direcție nu prea mai e loc de influențe. Așa a fost și lucrul cu el la Moromeții din 1985. Sigur, era și cel mai experimentat dintre noi, avea niște roluri în spate și în cinema, și în teatru.

Mai discutam, mai luam romanul iar cartea, prin descrieri ne aducea pe un teren comun. Și el își putea nuanța mai bine atitudinea, relațiile decât așa cum și le crease din scenariu. Dar și Victor, ca om este un tip voluntar, iar asta se vede și în personaj. Și-a impus trăsăturile.

Cum a apărut ideea acestei continuări:

Lucram la scenariu, voiam să îl fac. Și s-a nimerit că eram cu Tudor Giurgiu, care mi-a fost student, în mașină în drum spre Târgu Mureș. Lucrasem la un film al meu mai recent, „Stare de fapt”. Atunci m-a întrebat Tudor la ce mai lucrez. Și am vorbit puțin despre Moromeții. Și iată-ne aici.

Nu la fel de simplu au mers lucrurile cu a-l aduce în proiect pe Victor Rebengiuc.

Victor a spus din start că nu poate. Ne-am întâlnit, am discutat și mi-a spus cât de poate de realist și onest că nu poate duce cele mai bine de 30 de zile de filmare. Și am înțeles.

Apoi mulți mi-au spus că Mălăele este deja celebru în roluri de comedie și că aș putea risca. S-a dovedit însă că este de o maturitate și complexitate nemaipomenite.

Moromeții 2 este tribut lui Preda, lui Niculaie sau dumneavoastră și închideți astfel un cerc necesar din identitatea dvs?

Nu vreau să se înțeleagă că eu am ținut neapărat să ies în față. Cred că m-am apropiat de personaj, de Ilie, altfel și datorită experienței mele de viață care s-a complicat între timp.

Pentru el, pentru Ilie, am făcut filmul. Nu pentru Niculae. M-a interesat să închei povestea lui Moromete. Iar el se identifică și cu destinul pe care istoria l-a decis acestei categorii, țăranul. Nu mă duc până într-acolo să spun că este simbol, dar mi s-a părut pilduitor.

Prin Moromete, am crezut că pot să vorbesc despre această categorie: civilizația rurală, în forme diferite, este singura care ne definește. Este o lume în niște cutume, cu o morală, un comportament, o cultură. Există. Nu o absolutizez, dar există.

Marea spărtură pe care a făcut-o Preda a fost să arate țăranii ca pe niște oameni adevărați, să arate că există oameni deștepți și printre țărani. Există o nuvelă a lui Sadoveanu, „Proștii” se cheamă. Mentalitatea era că țăranii sunt proști. Or, Preda a adus la viață convingător, palpabil și absolut remarcabil această lume oropsită. El a arătat că nu contează unde te-ai născut, contează ce ai în cap. Despre asta este vorba.