Sylvia Hoișie, creatoarea Polidinului, după două luni de izolare. Povestea de viață a ”Doctoriței Polidin”, de la deportarea în Transnistria, la primii ani de cercetare în medicină și până la experiența epidemiilor de tifos și holeră - LIFE.ro
Mergi la conținut

Sunt 60 de ani de când, cu surle și tobe, România socialistă anunța și începea să vândă milioane de doze de Polidin, un imunomodulator foarte eficient în lupta organismului cu virușii agresivi. Preparatul fusese creat de colectivul Institutului „Dr. Ion Cantacuzino” din Iași, de doctorița Sylvia Hoișie și de colegii ei, care, după verificări pe cobai care au durat luni de zile, s-au oferit voluntari în testarea preparatului inovator.

Gloria și mulțumirile de atunci nu aveau însă cum să șteargă anii de umilințe, sărăcie și nedreptate pe care Sylvia, fiica adolescentă a unui meșter geamgiu și tinichigiu evreu din Câmpulung avea să le îndure vreme de trei ani, ca deportat în Transnistria, apoi o viață întreagă, după ce a revenit în țara în care se năștea un nou regim politic.

Acum, doctorița Sylvia Hoișie retrăiește claustrarea și neputința anilor de adolescență, închisă de aproape două luni în casă, din pricina unui virus amenințător.

Polidinul, preparatul medical pe care doctorița și echipa ei l-au creat, ar fi putut fi o armă bună în fortificarea imunității pacienților, dar nu avem cum să știm adevărul câtă vreme sunt deja zece ani de când Polidinul nu mai există nicăieri pe piață.

Cum ați decis să alegeți medicina?

Când eram copil mi-aș fi dorit să mă fac profesoară, mi se părea că idealul vieții este să te afli între școlari și să-i înveți toate lucrurile din lume.

Eram la vârsta grădiniței când așezam prin casă niște scăunele în fața unei tăblițe și căutam să le povestesc scăunelelor, care pentru mine erau ca niște copii, lucruri care mi se păreau interesante.

După războiul mondial, care mi-a răsturnat viața de până atunci, n-am mai știut nici dacă dorințele mele de dinainte mai au cum să se împlinească în vremurile tulburi pe care le trăiam. Am ales atunci ceea ce mi se părea mai simplu, deși mai târziu s-a dovedit foarte complicat și dificil: să urmez calea deja bătătorită de sora mea mai mare, Miriam, care era studentă în anul al treilea de medicină la Iași. După bacalaureat am dat la rândul meu admiterea la Iași, am luat examenul și așa am ajuns studentă la Facultatea de medicină.

Ce munceau părinții dumneavoastră?

Mama era casnică, iar tata făcuse școala de meserii la Viena și avea un magazin de sticlă în Câmpulung Moldovenesc. Noi eram două fete, iar ei au încercat să ne ofere tot ce era mai bun: luam lecții de engleză, de ebraică și chiar de pian, de două ori pe săptămână, cu o profesoară de origine poloneză. Dar toate astea au trecut o dată cu deportarea.

Ca lecții de viață sau ca tărie de caracter, ce vi se pare că ați moștenit de la mama sau de la tata?

Am moștenit multe de la fiecare.

Mama, Clara, care venea din Botoșani, era o mare pasionată de cărți, vorbea bine germana și era un om care, dacă ar fi avut posibilități, ar fi ajuns foarte departe.

Tata, Leon Korber, era un meseriaș foarte apreciat. Muncea și ca geamgiu, și ca tinichigiu, iar acoperișul uneia dintre cele mai faimoase biserici din Câmpulung poartă semnătura lui.

Tata a început școala de meserii la Câmpulung și a terminat-o la Viena, inima Imperiului habsburgic.

El venea dintr-o familie de 7 copii, dintre care doar unul a reușit să facă medicina, iar ceilalți au muncit să-l ajute pe acesta să-și împlinească o carieră importantă.

Sylvia Hoișie și sora ei mai mare, Miriam

 Ce solidaritate de familie!

Eram o familie foarte mare și unită în Câmpulung. Bunica mai avea frați, surori, nepoți, iar noi eram cam la a patra generație în acest oraș.

Cine a reușit să fie medic?

Este vorba despre un unchi care a terminat medicina la Viena și a profesat în satul Vama. Era un medic foarte bun și adesea era chemat la consult și în Câmpulung.

Care au fost cele mai complicate obstacole în a obține ce vă doreați?

Obstacolele le-am resimțit din plin odată cu adolescența mea furată de deportarea familiei noastre în Transnistria, în anul 1941.

Făcusem două clase de gimnaziu în Câmpulung, iar în octombrie 1940, când aveam 13 ani, legea a interzis copiilor evreilor să mai aibă acces în școlile publice. Un an de zile am rămas acasă și am învățat singură.

În octombrie 1941, după ce România a intrat în război, am fost urcați în vagoane închise, câte 60 de oameni într-un singur compartiment, vârstnici, copii, bolnavi, toți la un loc, sufocați într-un tren cu o destinație necunoscută.

Eu eram cu sora mea, cu părinții și cu bunicii noștri paterni, oameni de peste 80 de ani. Și am luat cu noi doar ce se putea duce în două mâini.

Toți evreii din Câmpulung au fost deportați atunci, un singur farmacist a mai rămas în oraș pentru trei luni, după care a fost și el deportat.

Deportarea evreilor în Transnistria. 1941

Cei mai frumoși ani ai trecerii de la copilărie la adolescență i-am petrecut sub amenințarea pericolului iminent al foamei și al bolilor, într-o luptă cotidiană pentru supraviețuire în condiții teribile, dincolo de Nistru.

Nu aveam lumină, căldură, iar apa o luam de la o singură pompă, unde ne aliniam toți la coadă, de câteva ori pe zi.

În 1943 o familie de ucraineni ne-a „adoptat”, iar timp de 8 luni, până la plecare, am putut trăi în condiții un pic mai bune. Acolo lucram eu grădina, iar sora mea îi ajuta la lecții pe copii ori croșetam împreună pulovere. Dar ei au fost alături de noi și noi alături de ei.

În trei ani petrecuți în acest ghetou de peste Nistru, n-am văzut decât o singură carte care circula între cei închiși acolo, de la unul la altul.

V-ați gândit să scrieți toată experiența într-un volum?

Sora mea a editat deja a doua ediție a poveștii ei, iar eu am scris experiența pe care am trăit-o acum vreo 6 ani, când am revenit în locurile unde am fost deportați și unde am regăsit copiii familiei de ucraineni care ne-a ajutat în acele vremuri.

Dacă ați fi văzut aceste locuri acum, în 2013, când am ajuns acolo, v-ați fi întrebat cum am rezistat atâția oameni în acele condiții. Nu eram numai noi, ci o întreagă comunitate de evrei din Rădăuți, din Câmpulung.

Nu știu cum am reușit să trăim toți acești ani, într-o epidemie de tifos exantematic în acele condiții insalubre, unde nu aveam nici unde găti sau unde să ne spălăm.

Deportarea evreilor în Transnistria. 1941

Care vă erau așteptările în tot acest timp?

Speram că vom pleca înapoi. Speranța era singura care nu ne părăsea și ne ajuta. În fiecare zi apăreau zvonuri că ne vor trimite înapoi.

Multă vreme zvonurile nu s-au adeverit. Dar în vara lui 1943 copiii care rămăseseră orfani în Transnistria au fost trimiși înapoi în România. Iar acesta a fost primul semn că s-ar putea să plecăm și noi.

M-am întors singură acasă, în 1944. M-am pierdut de mama, sora mea plecase singură spre țară, iar tata era trimis la muncă, în Odessa. Așa încât am rămas doar eu, cu un tren-platformă care m-a adus până la Cernăuți, un oraș închis atunci, unde nu am putut coborî. Am continuat drumul și, cu multă greutate, am ajuns la Botoșani, unde aveam bunicii, părinții mamei, care nu fuseseră deportați.

Dacă m-ați fi văzut cum am ajuns atunci la ei, nemâncată, neîmbrăcată, slabă, singură și înfricoșată, era de necrezut.

Mi-am dat seama ce a însemnat această ruptură brutală de lumea civilizată imediat ce am revenit la școală. Pierdusem câțiva ani de învățătură, și dacă voiam să reintru în normalitate trebuia să-i recuperez.

Cum v-ați revenit după acești ani de dramă cumplită?

Noi nu ne-am mai întors la Câmpulung. Era greu de suportat să ne întoarcem la ceva ce nu mai era de găsit: din magazin nu mai rămăsese nimic, din casă nici nu mai vorbesc. A fost furat și distrus tot.

Am rămas la Botoșani și, cu ajutorul bunicilor, ne-am pus din nou pe picioare.

Puteți înțelege cât de dificil a fost ca, într-o perioadă scurtă, să refac ceea ce colegii mei de generație parcurseseră în ritmul normal al existenței școlare.

Am muncit foarte mult și mi-am dat examenele de recuperare la toate materiile refăcute la Botoșani, la Liceul „Carmen Sylva” și tot acolo am trecut bacalaureatul.

Dar n-a fost totul, căci acest efort imens s-a suprapus peste anii de precaritate materială în care trăiam după ce familia mea pierduse, prin deportare, totul; în plus, România acelei perioade era marcată economic de urmările războiului și mai cu seamă de o secetă cumplită.

Am reușit să intru la Facultatea de Medicină din Iași, deși concurența era și atunci, la fel ca mai târziu, redutabilă.

Acolo am avut parte de alte obstacole: niște colegi „binevoitori“ și-au amintit că eu, cea venită aproape desculță din Transnistria, avusesem un bunic chipurile mai bogat, care de altfel nici nu mai trăia; m-au „denunțat“ ca având origine socială „nesănătoasă“, încât nu mi s-a dat dreptul nici la cămin, nici la cantină. A trebuit să îndur multe ca să pot studia.

Mai târziu am locuit și eu într-un cămin, cu încă trei colege în cameră, iar la cantină după ce se servea masa celorlalți colegi, puteam lua și eu ce rămânea.

Cumva însă nu era atât de greu ca în vremea deportării, așa că am învățat cu plăcere. Am fost o studentă bună, mi-am luat toate examenele și am reușit.

În anul IV am fost și internă în Spitalul de Boli Infecțioase din Iași, chiar în perioada unei epidemii de tifos exantematic. Am lucrat în timpul unei epidemii de febră tifoidă, de poliomielită. Toate astea le-am trăit ca medic.

Cum vă protejați atunci? Acum avem combinezoane, măști, viziere. Atunci cum era?

Nu exista așa ceva. Condițiile de spital de atunci erau complet inferioare celor de acum. Dar am făcut față. Eram 4 interni și 4 medici. Iar eu făceam singură de gardă noaptea. Doar dacă aveam un caz foarte complicat chemam medicul.

Nu v-ați temut niciodată că vă veți infecta?

Nu. Ne-am obișnuit și lucram cu multă plăcere, fiindcă am învățat foarte multe.

Făceam gărzi la trei zile și fugeam literalmente de la un salon la altul, fiindcă noi, internii, făceam injecțiile. Și nici măcar nu aveam seringi de unică folosință, ci unele pe care nici nu reușeam să le fierbem, doar le treceam prin alcool.

Am salvat mulți oameni, deși vaccinuri nu erau așa de multe ca mai târziu și nu existau antibiotice. Dar am reușit, fiindcă am avut și niște medici extraordinari.

Dr. Sylvia Hoișie, Doamna Polidin, în laboratorul institutului

 De ce nu ați rămas în spital?

Fiul meu venise pe lume în 1951, gărzile la spital erau foarte dese, copilul era mic, trebuia îngrijit, iar locuința mea era formată dintr-o cameră, deci îmi era foarte greu.

Soțul dvs. ce profesie avea?

Soțul meu era medic la Spitalul Militar.

Cum v-ați transferat la Institutul „Dr. Ion Cantacuzino”?

Institutul „Dr. Ion Cantacuzino” din Iași era o filială a celui din București. El s-a înființat în 1951 și tot atunci fusese creată și Fabrica de Antibiotice Iași.

Eu am fost printre primii repartizați la acest centru de cercetare și am intrat acolo cu multă bucurie și multe vise. Speram să facem preparate farmaceutice inovatoare, să ajutăm lumea.

Și s-au adeverit visele!

O parte, doar. Nu putem spune că toate speranțele s-au adeverit.

Eram o echipă mică, iar printre noi erau doi pe care-i socoteam bătrâni, fiindcă aveau vreo 40 de ani. (râde) Așa erau vremurile.

Dr. Sylvia Hoișie, Doamna Polidin, împreună cu colega ei, în institut

Care au fost vaccinurile pe care le-ați făcut copilului?

Cele care se făceau atunci: anti-poliomielită, fiindcă erau primele vaccinuri apărute atunci, prin 52-53, vaccinurile BCG. Totdeauna am spus că vaccinurile sunt foarte necesare, numai dacă ne gândim câte boli au fost eradicate sau slăbite datorită acestor vaccinuri.

Să știți că acum vaccinul va salva omenirea de acest virus invizibil și groaznic.

Perioada actuală se potrivește foarte bine cu lupta pe care ați dus-o și dvs. pentru descoperirea Polidinului. Care sunt primele gânduri care vă vin în minte legate de lupta actuală cu noul coronavirus?

Nu se poate face nici o apropiere între anii 60, când am început noi să lucrăm la prepararea Polidinului, și momentul actual. N-a existat atunci o urgență extremă, cum se poate ea percepe astăzi. Pe atunci s-a lucrat pe îndelete – în marile laboratoare europene și americane, care au inițiat cercetări pentru a produce preparate pentru stimularea imunității organismului uman în fața bacteriilor și virușilor, și, ca și acolo, la noi în țară, la Institutul „Dr. Ion Cantacuzino“, unde fusesem repartizată după absolvirea facultății. Sigur că și noi a trebuit să răspundem unor urgențe epidemiologice, ca de exemplu la începutul anilor 70, când a izbucnit un focar de holeră în România; am lucrat atunci zi și noapte și am realizat în câteva luni un vaccin anti-holeric. Noi, cei de la Institutul Cantacuzino, am fost întotdeauna pregătiți să ne confruntăm cu situațiile cele mai neașteptate.

Dr. Sylvia Hoișie, Doamna Polidin, și echipa ei de la Institutul „Dr. Ion Cantacuzino” Iași

Cum credeți că arată acum cercetările pentru descoperirea vaccinului COVID-19 prin comparație cu maniera eroică, pe alocuri, prin care ați reușit dvs. și echipa Cantacuzino să faceți descoperirea?

Vă povestesc pe scurt istoria Polidinului: după exemplul altor țări, s-a hotărât ca și în România să se elaboreze un preparat menit a întări la modul nespecific rezistența organismului uman la bacterii și viruși. Au pornit la lucru două echipe ale Institutului, la București și la Iași, din care am făcut și eu parte. Cercetările au durat câțiva ani; de pildă fiecare dintre noi, cei de la Iași, răspundeam de câte o „temă“ ce trebuia rezolvată. Am făcut experimente pe animale, care au fost satisfăcătoare, iar în ultimă instanță noi înșine am servit ca voluntari pentru experimentele pe oameni: un număr anumit de zile ne-am injectat câte doi mililitri de produs fiecare.

OSIM a omologat Polidinul în 1965, iar din 1966 a început să fie fabricat în exclusivitate la Iași, unde eu am răspuns de producția lui; ulterior, din Polidin au fost derivate și alte produse: orostim, bronhodin, aerodin, cu bune rezultate în infecțiile respiratorii superioare, în tratarea gripei, a infecțiilor genitale etc. Dotările noastre de atunci, la Institut, erau destul de sărace, deși biblioteca științifică era abonată la toate marile publicații de specialitate străine. Dar aș vrea să vă spun că, atunci când la sfârșitul anilor 60 am vizitat la Paris Institutul Pasteur, am constatat că nu eram foarte „in urmă“ cu procedurile de lucru față de Occident. Și la noi s-au făcut eforturi pentru dotări după 1970, dar tot atunci a început să crească și decalajul nostru tehnologic față de disponibilitățile laboratoarelor occidentale. Revenind la lumea de astăzi, nu cred că laboratoarele în care sute de cercetători se luptă să găsească un vaccin sau un tratament împotriva coronavirusului mai seamănă cu cele din anii 60-70. S-au făcut investiții uriașe, căci nici „adversarul“, Covid-19, nu seamănă deloc cu cei cunoscuți de omenire înaintea lui.

Cum v-au schimbat această perioadă, riscul îmbolnăvirii, carantina? Care este perspectiva pe următorul an?

Am învățat să fiu și mai singură decât înainte. Mă feresc cât pot de riscul îmbolnăvirii, văd mult mai puțină lume, nu ies deloc din casă, comunic în primul rând pe internet și la telefon. Și mă spăl mereu și mereu pe mâini. Perspectiva: sper că va fi mai bine nu peste un an, ci peste câteva luni.

Cum credeți că se va schimba lumea după această experiență, mai ales că luase avânt în ultimii ani o mișcare anti-vaccinuri?

Lumea va trebui să se obișnuiască cu noi reguli de coabitare a oamenilor, care, mai ales la început, vor părea greu de respectat, dar vor trebui să fie respectate riguros. Vor trebui sacrificate, mai ales de către tineri, multe deprinderi și plăceri cotidiene: spectacole, meciuri, sport. Viața în orașe, în blocurile de locuințe, în magazine va trebui altfel organizată. Iar oamenii vor înțelege, în fine, că a te vaccina este benefic – mai ales acum, când perspectiva unui vaccin anti-Covid este încă atât de îndepărtată.

Cum va arăta pentru dvs. relaxarea de după 15 mai. Dar vara și iarna acestui an? Care sunt proiecțiile pe care le faceți, cum vă pregătiți pentru ce urmează?

Îmi doresc înainte de toate să pot ieși din nou din apartament, să mă plimb cu automobilele prietenilor, să văd verdeață și oameni. Îmi doresc, deși știu că fac parte dintr-un grup „de risc“, să nu mă mai simt, la vârsta mea, un om de „categoria a doua“, cu libertatea de mișcare măsurată de la 7:00 la 11:00 și de la 19:00 la 22:00.

 

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora