Tatăl său a făcut infarct la o distanță de 4 luni de la accidentul său de mașină. Sorin Alexandru: „Mama, un chip de înger care a făcut imposibilul posibil”

Tatăl său a făcut infarct la o distanță de 4 luni de la accidentul său de mașină, iar mama sa a adunat în suflet multă amărăciune și suferință în urma pierderii soțului, dar a găsit putere cât să-i rămână stâlp fiului care era țintuit la pat în spital. Sunt 10 ani de atunci, dar Sorin Alexandru nu știe să plângă, chiar dacă stilul de viață i s-a schimbat radical.

Își aduce aminte perfect întâmplarea nefericită. Se îndrepta spre serviciul său și nu era singur în mașină. Lenard, partenerul de la firma de construcții, îl însoțea ca de obicei. A intrat într-o depășire regulamentar, dar cel pe care trebuia să-l depășească, nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers. Nu a dat de înțeles asta prin semnalizare și i s-a băgat în față oprindu-se brusc. Sorin Alexandru a pierdut controlul mașinii și a plonjat în albia răului Timiș. A fost proiectat prin parbriz la 8-9 metri în fața mașinii.

Din spital nu a mai ieșit pe picioarele sale. Scaunul pe patru roți este un accesoriu de care nu se poate lipsi. În pofida modului de deplasare, Sorin este pe modul „acțiune” și nu-l ține static condiția fizică. Culmea, a realizat că în timp ce construia case, blocuri, restaurante, pensiuni, niciunde, în proiectul de lucru, nu era prevăzută vreo rampă, iar pentru accesibilizare și pentru un oraș cu condiții și pentru persoanele cu dizabilități se luptă acum. S-a activat mult spiritul civic și a devenit o voce pentru cei aflați în situația lui. A devenit membru al unei asociații, este în continuare antreprenor, dar a îmbrățișat și sportul ulterior. Să-l cunoaștem!

Sorin Alexandru: „Fac parte din Echipa Națională de Handbal a României în scaun rulant”

Sorin, ești antreprenor, activist, președinte al unei asociații, cred că și sportiv, nu? Sunt convinsă că în urma acestui interviu, mai descopăr și alte roluri pe care le-ai cuprins în viață. De unde îți extragi resursele?

 Sunt membrul Asociației Distroficilor Musculari din România în Consiliul Director, nu sunt președinte și mă bucur enorm să o avem președinte al asociației pe Maria Teodorescu! Și nu cred că poate fi mai potrivită în această funcție decât Maria. Preocuparea mea în legătură cu asociația este și a devenit un obiectiv principal, redeschiderea Spitalului de Patologie Neuro-Musculară Dr. Radu Horea din Comună Vâlcele, Jud.Covasna, care este singurul spital de profil din țară care acoperă nevoile tratamentului pacienților care sunt peste 30.000 ca număr și care beneficiază doar de o secție la Întorsura Buzăului la spitalul de acolo care nu este nici zona benefică, nici tratamentul îndeajuns  pentru toți pacienții. Și aici putem dezvolta mult mai mult!:) În cadrul asociației am mai făcut evenimente, dar unul mi-a rămas mai de suflet și acela a fost când am strâns cadouri și tot ce este necesar pentru o serbare de Crăciun pe care am organizat-o cu membrii asociației la Căminul Cultural Vâlcele pentru copiii defavorizați, fiind prima lor serbare de Crăciun împreună și la un asemenea nivel. Evenimentul s-a numit ,,Moș Crăciun în pași rotunzi’’și asta pentru că eu am fost Moș Crăciun la aceea vreme, bineînțeles că copiii nu m-au pierdut o clipă din ochișorii lor mici și îmi puneau fel și fel de întrebări, printre care și întrebarea,, dar ce ai pățit moșule, ți-ai rupt piciorul?:)))

Resursele vin din interior, și probabil izvorul lor este din dorința de a crea o normalitate în jurul meu și în societate. Este prea multă suferință, lumea s-a înrăit, probabil nu cunosc și nu au cunoștințe despre multe, probabil așa ne vor unii și așa își doresc alții. Este mult de vorbit și dezvoltat în direcția asta, dar să ne rezumăm la mine, o parte din resursele mele vin din acțiunile de zi cu zi și modul meu de a trăi această viață care, în concepția mea, nu poți trăi viața asta fără să faci nimic, să treci precum ,,peștele prin apă’’și să faci lucruri frumoase, pentru că sunt multe lucruri frumoase de făcut în viața asta și adică, să facem bine. Resursele mai vin și din suferința mea și a celor din jur, resursele mele mai vin și din fiecare eșec și câștig pe care îl am în fiecare zi.

Citește și: Mihai Gaiță, campion la tenis în scaun rulant sau cum viața l-a învățat să fie dublu învingător

Sportul este pentru mine ca o kinetoterapie și datorită sportului sunt omul de azi. Pe de-o parte, sportul mi-a dat încredere deplină în mine și mi-am demonstrat că pot face lucruri pe care înainte să practic sportul nu puteam să le fac. Fac parte din Echipa Națională de Handbal a României în scaun rulant  cu care am fost la două Europene și un Mondial, în Croația și Portugalia unde, sincer vă spun cu părere de rău, că am trăit niște momente groaznice în privința transportului și a echipamentului, și în organizarea deplasării echipei la aceste evenimente importante pentru noi și țara noastră, dar am avut și momente unice de care suntem mândri. În continuare sunt membrul echipei de baschet în scaun rulant Ralph Brașov cu care am obținut Cupa României, 2 ani consecutivi fiind cei mai buni din țară la baschet în scaun rulant.

Se plânge vreodată Sorin sau îl vedem întotdeauna pe modul „action”?

 Sorin nu știe să plângă și dacă o face, probabil din greșeală, și asta se poate vedea și din analizele din ultimii ani când am descoperit diabetul de tip 2 care a fost declanșat pe baza de supărare și nervi, dar am învățat să îmi controlez bine această parte și nu pot plânge sau să mă plâng cuiva, eu doar comunic, mereu sunt cu capul sus și privirea înainte, noi suntem acei oameni care pot.

Sorin Alexandru: „Am reușit să învăț să scriu proiecte pentru obținerea fondurilor europene. Și astfel am depus proiectul în cadrul acestui curs și am câștigat printre  primii deschizând o firmă de dispozitive medicale”

Activist. Hai să ne oprim la acest apelativ. Crezi că tragedia propriei vieți poate salva alte vieți?

Reiese din luptele mele cu Primăria Mun. Săcele în primul rând și asta fiind o chestie locală care ușor și în ani a devenit națională. A început în 2015 când am hotărât să îmi cer drepturile descoperind și Legea 448/2006 și un pic mai târziu Np051/2012, îmi ceream drepturile conform unei legi la primăria de domiciliu și descopeream cu stupoare refuzul și nepăsarea lor și așa s-a format activistul de azi care execută silit acest UAT MUN. Săcele cu condiția de a se face ceva și mai exact adaptez un oraș la persoanele cu dizabilități. Concret, creez o normalitate și educ o societate. Cu siguranță toate acestea survin în urma accidentului meu și se datorează omului de azi care sunt.

Cine ți-a încolțit în minte să activezi în folosul drepturilor altor persoane?  Poate propria dramă?

Eu cred în Dumnezeu și tot ce fac eu se leagă și au un singur drum. De ce spun asta? Pentru că în 9 ani de când am avut accidentul am mai încercat și altceva să fac, de exemplu printre multe altele, să îmi redeschid firma de construcții să lucrez în continuare, dar nu am reușit în zona asta și am reușit să învăț să scriu proiecte pentru obținerea fondurilor europene. Și astfel am depus proiectul în cadrul acestui curs și am câștigat printre primii, deschizând o firmă de dispozitive medicale și să fabric un produs unic în țară numit verticalizator. Acest dispozitiv ține persoana paralizată în picioare pentru recuperare și menținere. În momentul de dinaintea accidentului când aveam firma de construcții îmi doream să redirecționez cei 3,5% către o asociație să ajut oamenii care chiar au nevoie de ajutor. Îi spuneam asta asociatului și prietenului meu Lenard, dar după un timp, de când am avut accidentul, am înțeles clar că nu poți ajuta oamenii care chiar au nevoie de ajutor dacă nu știi cum este și nu trăiești sau ai trăit că ei…

Apropo, crezi că trăiești o dramă faptul că ești dependent de un scaun cu rotile?

Nu pot spune că este ușor, îmi plăcea să simt iarba când mergeam în picioarele goale prin ea, sau apa sau altele, dar atâta timp cât destinul meu este scris și eu știu cum este să trăieșți și așa pe picioare și fără nicio problemă, și așa rupt în bucăți și lipit, care se deplasează cu un scaun rulant, consider că nu contează modul de deplasare, ci important este să poți ajunge din punctul A în punctul B.

Eu sunt convinsă că nu, dar totuși cum te-ai centrat pe ce ai frumos în viața ta, și nu ce s-a întâmplat urât?

Asta cu centratul pe frumos, pot spune că eu îmi iubesc mama și sora și mătușile și verișorii mei și nașa mea și acei câțiva prieteni rămași care stau fermi înaintea mea, și aici vine răspunsul. Păi dacă eu îi iubesc trebuie să nu renunț niciodată și să fiu bine, să mă descurc singur, ca ei să-și poată trăi viața asta, fără ca eu să le fiu vreo povară și să-i încetinesc sau să-i țin captivi în viața mea…păi dacă-i iubesc, îi iubesc!

Sorin Alexandru: „Șocul cel mai mare a fost că eu cu firma de construcții cu care construiam case, hoteluri, pensiuni nu am fost pus niciodată să fac o rampă”

În urma unui accident ai rămas țintuit în acest scaun. Când s-a întâmplat și cum?

 Accidentul meu s-a întâmplat pe 26 Noiembrie 2014 dimineața în jurul orei 10. Mă deplasam către o lucrare, eram cu Lenard, asociatul și prietenul meu în mașină, la un moment dat mi-am dat centura de siguranță jos și am aruncat chiștocul de țigară pe geam. Fumam atunci, și am intrat într-o depășire regulamentar, dar cel pe care trebuia să-l depășesc nu s-a asigurat la schimbarea direcției de mers, nu a dat de înțeles asta prin semnalizare și mi s-a băgat în față oprindu-se brusc. În momentul acela, am tras de volan și l-am evitat, după care am pierdut controlul mașinii și am plonjat în albia răului Timiș, Lenard mi-a spus că ultimile mele cuvinte au fost ( Lenard, ne-am dus) după care am fost proiectat prin parbriz la 8-9 metri în fața mașinii și în acel moment mama lui Lenard era în biserică și se ruga, Lenard nu a pățit nimic, eu am fost rupt în bucăți fără nicio secundă de viață și de acolo a început viața mea ca persoană cu dizabilități într-un scaun rulant.

Cât timp a durat refacerea ta?

 Păi, refacerea mea încă durează, dar să spunem că timpul pentru a ajunge la acest stagiu în care să mă pot descurca singur și să pot fi stăpân pe toate demersurile mele de zi cu zi, până chiar și relații de iubire a durat în jur de 7 ani de zile în care am studiat și lucrat în toate, să le pot înțelege și să pot da randament într-un scaun rulant. Încă și astăzi mai descopăr câte ceva legat de viața asta și de corpul meu.

Dar acceptarea a fost mai grea pentru tine sau pentru familia ta?

Când am aflat de viața asta și că se poate trăi și așa chiar bine și normal, m-am bucurat și am avut o luminiță la capătul tunelului, dar șocul cel mai mare a fost că eu cu firma de construcții cu care construiam case, hoteluri, pensiuni, etc. și nu am fost pus niciodată să fac o rampă sau să măresc o ușă pentru persoanele cu dizabilități.

Îți recomandăm: Când medicii i-au prezis că va rămâne spectator în propria viață, Marius Stratulat s-a ridicat în scaunul cu rotile, a terminat trei facultăți și și-a dedicat energia recuperării persoanelor cu dizabilități

De obicei, când primim un șoc în viață, impulsul nostru e să refuzăm gândul că nouă ni se poate întâmpla acel necaz. Cum ai primit vestea?

Prima mea reacție când am ieșit din coma indusă în care am stat 5 zile, a fost să-i cer o țigară mamei mele, după care ea îmi explică că am avut un accident rutier și că trebuie să stau în spital să vedem cum putem face să mă fac bine. A fost ceva de genul ( bine, bine și cât mă țin ăștia, că am de lucru mult, trebuie să torn betoane, trebuie să lucrez, nu am timp să stau aici, da-mi o țigară te rog!).

Îmi doream doar să ies de acolo din spital și să mă întorc pe șantier la muncă să fac ce știam cel mai bine, să construiesc case. Nu am stat nicio secundă să mă întreb nimic, ci mă gândeam doar cum să fac să mă pun în scaun și cum să ajung să fac un grătar cu prietenii mei, să mă întorc din nou la viața mea și activitățile mele de zi cu zi de dinainte de accident.

Tot mama ți-a dat vestea? Cum ai reacționat? Îți mai aduci aminte?

Când eram la Spitalul Bagdasar Arseni din Bucureșți, l-am întrebat pe medicul care m-a operat pe coloană la leziune, dacă voi mai putea merge vreodată și el mi-a spus că a făcut tot ce ține de el și acum depinde doar de EL arătându-mi către cer..atunci am înțeles că trebuie să mă deplasez cu scaunul și am căutat să mă pot urca mai repede într-unul să pot pleca de acolo și să merg acasă să îmi reiau activitățile, aveam încredere în Dumnezeu și mine.

Sorin Alexandru: „Un scaun este decontat cu 850 lei o dată la 3 ani și scaunul cu care mă deplasez eu costă 3000 euro”

Ți-a devenit ușor prieten scaunul cu rotile sau gândul că un bărbat nu se mai poate deplasa pe propriile picioare a fost greu de dus?

Scaunul cu rotile mi-a devenit foarte repede prieten pentru că îmi doream o normalitate și dorința de a trăi viața asta așa cum este ea era foarte mare. Să  mai țin cont că eu trebuie să mă deplasez cu un scaun rulant, nu am avut problemă cu scaunul pentru că văzusem că se poate trăi și așa. Chiar la Dr. Gelu Onose care era înconjurat de asistente și doctori care și el era la rândul lui în scaun rulant și avea soție și copii acasă .

Ai căutat soluții atât tu, cât și ceilalți. Pe unde te-ai plimbat ca să te refaci?

Și în momentul de față ne documentăm și sperăm la o minune de medicament sau intervenție să ne putem reveni, dar este o speranță și este normal să o avem toată viața.

Țările străine au fost un punct de salvare pentru tine?

În momentul de față pot merge în orice țară să trăiesc, dar eu am preferat România, este țara mea și consider că dacă eu am posibilitatea să plec și o fac, nu cred că voi putea trăi cu gândul că am lăsat peste 900.000 de persoane cu dizabilități să se chinuie doar pentru simplul fapt că eu o duc mai bine. Și sincer, sunt mult mai fericit când mănânc o bucățică de pâine și beau o cafea fie ea și amară cu oamenii pe care i-am ajutat când aveau nevoie și nimeni nu-i ajutau. De multe ori îmi pare rău că nu pot face mai mult să-i fi putut ajuta și pe cei care nu mai sunt și i-am cunoscut în anii trecuți, care au murit și puteau fi salvați…

Cum e să fii persoană cu dizabilități în România, Sorin?

În România să fii persoană cu dizabilități înseamnă să fii erou. Pentru că atâta timp cât un scaun este decontat cu 850 lei o dată la 3 ani și scaunul cu care mă deplasez eu costă 3000 euro și societatea te vede și te asociază cu cerșetorii. Iar noi luptăm și le demonstrăm mereu că nu suntem ,,mizeria de sub preș’’ sau un minus al societății, ci un plus al societății și asta prin prisma faptului că trăim în România.

 Să îți povestesc o scurtă întâmplare din câteva mii. Eram la biserică și acolo ajuns cu sacrificii (lipsa rampelor, dezinteresul celor responsabili chiar dacă le soliciți din timp rampe), și stăteam ,, liniștit’’ la slujbă și la un moment dat mă trezesc cu o doamnă mai în vârstă că ținea strâns 5 lei să mi-i dea, am rămas  șocat și indignat. Eu: „doamnă, nu îmi trebuie bani, eu am, nu vedeți că sunt îmbrăcat bine?”. Ea: „Știu maică, dar nu îți trebuie!? Nuu doamnă, mulțumesc!” După asta am stat bine și m-am gândit, iar în următoarea duminică am fost iar și bineînțeles același scenariu, dar diferit din partea mea, în care i-am spus că dacă vrea cu adevărat să mă ajute, să meargă la femeia cu lumânările, să-i spună că îi dă banii aceia să facă o rampă la intrare…doar așa mă puteți ajuta.

Ce ne lipsește pe lângă accesibilizare?

Ne lipsește educația societății în sfera asta a dizabilității, ne lipsește implicarea oamenilor, ne lipsește informația așa de dură cum este ea și anume că nimeni și nimic nu ne garantează că nu o să ajungem cu o dizabilitate mai devreme sau mai târziu! Ne lipsește interesul pentru o normalitate și modul de a înțelege și a accepta că dizabilitatea face parte din viețile noastre, vrem nu vrem.

Sorin Alexandru: „Mama, un chip de înger care a făcut imposibilul posibil”

Te-ai obișnuit cu ideea că aparții unui scaun sau încă speri la un tratament?

Da, m-am obișnuit cu ideea că modul meu de deplasare este diferit și asta pentru că am acceptat de la început viața asta și nu a contat modul de deplasare și mai degrabă cum pot ajunge din punctul A în punctul B. Cel mai important este rezultatul din momentul după ce ajung în punctul B.

Ce făceai înainte, Sorin? Parcă mi-ai zis că tu construiai alături de un partener sub egida unei firme, nu?

Înainte să am accidentul, aveam firma de construcții înființată de un an de zile și scopul meu era să dezvolt acel SRL într-o companie cu sute de angajați, deci cu siguranță mă găseați la muncă în birou sau printre oameni în șantier.:)

Cum s-au schimbat activitățile și stilul tău de viață după accident?

După accident a trebuit să mă reinventez cu totul. A fost foarte greu și câteodată aproape imposibil, dar în realitate viața bate filmul. A avea o dizabilitate  dobândită la vârsta de 30 de ani proaspăt împliniți pe 17 Noiembrie și după câteva secunde să te trezești într-o lume în care nu ai nimic, absolut nimic…de fapt doar ziduri în jurul tău fără ferestre sau uși și un întuneric rece, și totuși să găsești o fisură în acele ziduri și să bagi unghiile să rupi bucățică cu bucățică din nisipul cimentat al zidului și să faci loc acolo de o firmitură de lumină…pe care să o apreciezi și să te facă fericit și în care să devin omul de azi care le sparge altora zidurile.

Care a fost omul care ți-a fost alături în perioada cea mai grea din viață? Cui te apleci cu mulțumiri și recunoștință?

Cel mai important om rămas în viața mea este MAMA mea, această ființă cu chip de înger a făcut imposibilul posibil. Ea a avut grijă de mine și de tatăl meu și nu m-a lăsat nici măcar o secundă singur, chiar și în momentul când tatăl meu a decedat și asta fiind la 4 luni după accident, atunci când mă pregătea de operație pe creier, având două hematoame. Mama mea a primit un telefon și în câteva ore a fost la Bucureșți. Lenard care mereu venea și stătea cu mine când pleca mama să-l vadă pe tata. Mama a plecat să îl înmormânteze pe tatăl meu care murise în somn, în urma unui infarct. Îl iubeam mult, după toate acestea s-a întors să aibă grijă de mine…au mai fost lângă mine Dna.Veronica, mama lui Lenard,  mătușa Maricica, sora mamei, Anca sora mea, Dan și Radu verișorii mei, Florinel, Ciprian, Răzvan și Lenard, ei au fost lângă mine la început, când am ajuns la pat după accident.

Sorin Alexandru: „În România, te simți discriminat deși nu ești persoană cu dizabilități”

Se spune că Dumnezeu le dă celor care pot duce. Câte duce Sorin?

Pot spune că doar Dumnezeu știe cum și câte, dar le duc în continuare și sunt pregătit și pentru mai bine și pentru mai rău. Probabil a fost doar începutul la câte am destinate să fac!:)))

Sunt lucruri pe care nu poți să le faci?

Nu cred că sunt lucruri să nu le pot face, probabil este vorba de cât de mult îmi doresc și vreau, dar și de timp.

Te-ai simțit vreodată discriminat?

În România te simți discriminat ca persoană fără dizabilități, iar dacă ești persoană cu dizabilități ești într-un continuu abuz, marginalizat, și da, discriminat maxim.

Una dintre cele mai mari realizări ale mele după ce am ajuns în scaun imediat, știi care a fost? Să stau singur pe wc.