Taxiul cu Bomboane, singurul taxi pe care copiii din spitale îl așteaptă la ferestre. Povestea lui Cristian Roman, taximetristul ce aduce bomboane, cărți și mai ales zâmbete copiilor aflați în suferință - LIFE.ro
Sari la conținut

Taxiul cu Bomboane a apărut acum câțiva ani când Cristian Roman, după o viață profesională tumultoasă, după ce a luat-o de la capăt de câteva ori în carieră, s-a apucat de taximetrie. Încă din prima zi a oferit câte o bomboană fiecărui client, iar după ce și-a acoperit cheltuielile, a început să strângă bacșișul într-un pahar de plastic, cu scopul de a dota o bibliotecă în spitalul de copii, Marie Curie.

De ce făcea asta? Pentru că, spune el, fiecare dintre noi avem „faptele bune” în ADN, trebuie doar să activăm această latură a noastră.

Unul dintre fii lui era student în Anglia și Cristian Roman se gândea că binele întotdeauna se întoarce, dacă nu către el, cu siguranță către cei dragi ai lui. Așa că a sperat că dacă el va face un bine cuiva aici, cineva va avea grijă de fiul lui acolo.

Cum faptele bune nu trec neobservate, Cristian Roman și Taxiul cu Bomboane a devenit extrem de cunoscut și tot mai mulți oameni cu suflet i s-au alăturat în acest minunat program de voluntariat. Azi spune că norocul lui este că ziua are 28 de ore și săptămâna are 8 zile, astfel încât să le poată face pe toate.

Care este povestea lui Cristian Roman, taximetristul din Taxiul cu Bomboane? Pregătește-ți batista pentru că este imposibil să te emoționezi.

Unde te-ai născut?

Sunt născut și crescut în București, într-un loc foarte mișto, cartierul Rahova, pe atunci un cartier al orașului, destinat clasei de mijloc. Cred că era singurul cartier la vremea aceea cu sub divizări de parcuri, adică la 4-5 străzi era amenajat câte un loc de joacă. Era un cartier verde cu oameni foarte frumoși.

Părinții?

Tatăl meu s-a născut în 1906 și era maistru în telecomunicații.

Dar de ce te-a făcut așa târziu?

Pentru că îi plăceau copiii, mai avea 3 băieți și la 53 de ani mai voia o fată. Așa că a ieșit „Stalin” cum îmi spunea el, dar a fost o dragoste greu de măsurat între noi doi, am avut o relație specială cu tatăl meu, cum, de altfel, și eu am o relație specială cu copiii mei și nu numai cu ei, cu toți copiii.

Și mama?

Mama era mai tânără. Până când s-a pensionat tatăl a stat cu noi acasă. Părinții mei erau amândoi ardeleni, unul cu origini austriece și celălalt cu origini maghiare. Nu i-am cunoscut foarte bine pe bunici, doar pe bunica din partea mamei care era româncă, o ardeleancă, de lângă Cluj.

Cristian Roman și marea lui pasiune: înghețata

Ce școală ai făcut?

E o poveste foarte mișto: eu am făcut școala de muzică la clasa de vioară-violoncel, am făcut liceul de electronică la Poștă și comunicații și facultatea de Utilaj Construcții. Toate au fost de conjunctură.

Școala 141 din cartierul Rahova a făcut niște clase suplimentare de muzică și pentru că era foarte drăguț să cânți la un instrument m-au înscris la clasa de mandolină, apoi la vioară și violoncel. Așa că până în clasa a 8-a am făcut muzică.

Când a venit vremea liceului, m-am luat după tata. La noi e o vorbă: „tractorist e tatăl meu, tractorist mă fac și eu”. Tatăl meu fiind maistru în telecomunicații și un nume important în Palatul telefoanelor, bineînțeles că a sugerat să fac Liceul de Poștă și telecomunicații.

Mai apoi, având un văr care lucra prin Libia pe un șantier și făcându-mi capul mare că „e nemaipomenit acolo” și care aducea aur în țară, m-am gândit ce pot să fac și eu ca să plec. Cum plecai cel mai ușor? Dacă lucrai în construcții. Mă și vedeam undeva în deșert cu niște escavatoare… Bineînțeles că nu am urmat nici una dintre aceste minunate meserii pe care eu le-am deprins de-a lungul timpului.


Citește și: Alex Bobes, tânărul IT-ist care de cinci ani face taximetrie gratis pentru oamenii în suferință


Dar care a fost primul loc de muncă?

Primul loc de muncă oficial a fost în județul Suceava unde am construit o fabrică de zahăr.

Apoi a venit Revoluția și am început să încerc tot felul de chestii. Am făcut doage de butoaie pentru Franța…

Adică te-ai privatizat?

Nu mă vedeam vânzând la chioșc, ceea ce a fost o mare greșeală pentru că cine a avut un chioșc atunci, apoi a avut cinci și mai departe, tot mai multe. Apoi am făcut semifabricate din salcie pentru crosele de cricket, doar că eram cel mai prost întreprinzător la vremea aceea pentru că puneam prețul maxim ca să aduc valuta în țară în timp ce toată lumea punea prețuri mici ca să strângă valuta în afară.

Deci nu a ieșit asta cu privatizatul?

Nu și după niște ani de zile am ajuns să dau faliment. Am încercat să mă reinventez  sub toate formele, de la administrator de building, unde după ce s-a pus totul pe picioare patronul mi-a zis „mulțumesc frumos, de acum se ocupă soția mea mai departe”, la un șantier de restaurare monumente istorice unde la fel, mi s-a spus „mulțumim, nu mai e nevoie de tine” și până la a fi director la o societate de salubrizare unde aveam 3 vidanje în subordine și de unde mi s-a mulțumim iarăși și mi s-a spus că nu mai e nevoie de mine.

Încercând eu să mă reinventez am ajuns taximetrist.

Câți ani aveai?

Vreo 53 de ani.

Câți copii ai?

Doi băieți. Dragoș Gheorghe, de 30 de ani, absolvent al Essex University „with honors”, master of branding la Copenhaga, grafic designer. El este cel care face tot ce înseamnă grafica Taxiului cu Bomboane.

Mihai Cristian, băiatul cel mare, este nepotul meu pe care l-am crescut de mic . El are 39 de ani și este un foarte talentat fotograf.

Ce s-a întâmplat cu părinții lui?

Păi ce se întâmpla în anii de dinainte de 1990. Mama s-a stins în urma unui avort, iar tatăl lui într-un accident.

Când ai început să urmezi drumul acesta al faptelor bune?

Este foarte simplu. Spun de multe ori că partea aceasta cu faptele bune este în ADN-ul nostru, al fiecăruia. Ea se dezvoltă în funcție de conjuncturi. Îți dau un exemplu: oamenii aceia de la țară care se duceau la nunți nu din obligație, ci din dorința de a-i ajuta pe tineri la început de drum. Era un fel de CAR nescris. Oamenii se strângeau și puneau umărul la începutul unei familii. În Danemarca sau mai știu eu pe unde, oamenii se adunau și le construiau o casă. La noi e mai simplu că suntem latini: noi începeam cu un dans, cu un șpriț și apoi dădeam niște bani. Și azi, după urma nunții, tinerii pornesc în viață. Sunt rare cazurile în care rămâi în pagubă după o nuntă. A face bine stă în ADN-ul fiecăruia și în funcție de circumstanțe, se dezvoltă acest simț.

Taxiurile cu Bomboane

Dar există un moment…

Da, există un moment. Fiul meu era în Anglia, eu eram în România și aveam convingerea că dacă eu fac un bine aici, binele acela nu se întoarce neapărat către mine, ci către cei dragi ai mei. Spuneam că dacă am grijă de un tânăr aici, dacă sunt bun cu un tânăr aici și dacă nu refuz cursa unui tânăr aici, cineva va avea grijă de fiul meu acolo.

Apropo de a face bine, am o poveste foarte frumoasă: tanti Mița era fiica unui moșier scăpătat care pierduse tot când au venit comuniștii, iar ea rămăsese cu o casă cochețică pe strada pe care copilărisem eu. Era în vârstă și trăia dintr-o pensie aproape inexistentă, dar nu cerea niciodată bani din demnitate. Venea la mama să o ajute, dar fiind în vârstă și nemaiavând simțul distanței, scăpa paharele pe jos, sau călca toate rufele murdare. La un moment dat i-am atras atenția mamei că tanti Mița face numai nefăcute. Iar mama mi-a zis: „Tu chiar crezi că eu am nevoie să-mi spele tanti Mița vasele sau să-mi calce? Trebuie să o ajut într-un fel să-și primească banii ăștia cu demnitate”.

Spunându-ți asta, acum îmi dau seama de altceva: copiii aceia cu nevoi speciale care după ce ies din programul de învățământ, nu mai sunt băgați în seamă de nimeni și își pierd utilitatea, încrederea și stima de sine. Știi ce fac eu? De ani de zile merg la un târg al copiilor nevăzători și le cumpăr toate felicitările. Se simt extraordinar atunci, simt că au făcut ceva ce a fost recompensat. Dau comenzi de felicitări în școlile speciale, felicitări pe care nu le folosesc decât pentru a le da altor copii în spitale. Însă este foarte important să-i dai omului senzația că este util. Așa și cu tanti Mița și cu mama. Din experiența asta eu am învățat să fiu bun și să-mi pese mai mult de oameni decât de obiecte.

De ce „Taxiul cu Bomboane”?

O domnișoară de la radio France International, căreia îi mulțumesc de fiecare dată, a mers cu mine cu taxiul și a scris pe blogul ei că a mers cu taxiul cu bomboane, mi-a plăcut cum sună și a rămas așa. În taxi era obiceiul acela că atunci când intrai, primeai o bomboană. Era o șmecherie cu bomboana asta pentru că te aducea într-o stare de bine, stare de bine ce rămânea și după ce coborai. Erau unii care credeau că e un alt fel de șmecherie și că o să-i taxez mai mult.

Așadar, domnișoara aceasta este nașa Taxiului cu Bomboane. Eu am citit târziu blogul ei pentru că nu aveam timp; eu eram taximetrist.

După ce a apărut primul articol în DOR, de la vreo 500 de like-uri pe Facebook, am urcat în câteva ore la 2000 de like-uri.

De aici a început nebunia.

Înainte de a exista ONG-ul, exista un pahar mare de plastic în taxi unde adunam bacșișul.  Când cineva îmi lăsa bacșiș, eu îl puneam în pahar. Unii mă întrebau de ce-l pun acolo, mă controlează cineva? Iar eu spuneam că nu, că „ăștia sunt banii pentru cărți?”. „Ce cărți?”, mă întrebau. „Cărțile pentru copii. Am o bibliotecă în Spitalul Marie Curie”. Se numea biblioteca Taxiul cu Bomboane.

Când te-ai gândit prima dată ca din acest bacșiș să faci o faptă bună?

Întrebarea e așa: „De ce în spital? De ce nu pe stradă?”. În spital pentru că acolo este locul unde matur sau copil simți nevoia sa citești.

Bun. Toți taximetriștii își iau ciubucul și-l duc acasă…

Da, dar eu aveam casă, aveam de toate.

Dar nu făceai taximetrie că te plictiseai, ci dintr-o nevoie.

Da, așa e: nevoia de a-mi plăti întreținerea, de a mă da cu deodorant

Dar care a fost momentul în care ai spus că bacșișul e peste nevoia ta? Din prima zi de taximetrie?

Nu pentru că nu câștigam atât de mult încât să-mi plătesc întreținerea. Eu mai întâi a trebuit să funcționez. Taximetria am făcut-o după regulile mele, nu m-am dus la nea Costel taximetristul de 100 de ani să mă învețe cum se face. Eu fiind inginer am zis așa: cu cât îl duci pe client pe drumul cel mai scurt, cât mai repede și în siguranță, cu atât e mai mulțumit și tips-ul e mai mare.

Și cu cât îi dai drumul la aerul condiționat…

Aici e greșeala. Dai drumul aerului condiționat pentru tine, nu pentru client. Clientul stă cel mult 10-15 minute în mașină și la final poate să te înjure, dar tu stai 10-12 ore la muncă și trebuie să ai niște condiții decente. Tot pentru tine te speli, te îmbraci curat și folosești deodorant. Și mașina o păstrezi curată tot pentru tine.

Și când ai început să aduni tips-ul pentru copii?

Când mi-am acoperit cheltuielile. Și cu banii în plus…

Una dintre echipele de voluntari

Puteai să mergi la mare…

Am fost la mare.

Să…

Îmi cumpăr un Mercedes sau o navă cosmică. Nu. Fii atentă. În momentul în care ai foarte mulți bani și într-un timp relativ scurt îi pierzi și după ce ai un accident sau două, realizezi că banii nu sunt chiar totul în viață.

Trebuie să ajungi la o anumită maturitate financiară.

Pentru că am acest ONG, sunt pus mereu în postura de a spune „am nevoie de bani!”. Și Țiriac are nevoie de bani. Dar, eu mai mult decât de bani, am nevoie de oameni. Când o să ajungem la maturitatea asta, abia atunci spunem că funcționăm.

Îți dau un exemplu: eu dau mere, apă, înghețată în spital. E minunat să le ai pe toate astea, dar ce faci că ești singur. Angajez niște oameni că am bani. De câți oameni am nevoie? 60. Îi angajez. Omul angajat face asta să termine repede, în două ore, că mai are și altă treabă. O face ca pe un job, ca pe o obligație. Voluntarul o face cu suflet, cu dragoste.

Ce te emoționează foarte tare?

Păstrez un mesaj. Era un băiețel care mai avea câteva ore de trăit. Am fost să-l văd, i-a plăcut ceasul meu, l-am scos de la mână și i l-am dat. Apoi îmi trimite mesaje pe Whats app: „Se poate strânge cureaua? Ceasul e rezistent la apă?”. A mai durat o oră până s-a înălțat. Despre asta este vorba.

Unul dintre prietenii noștri cei mai dragi este Dragoș, un băiețel ars pe 80% din suprafața corpului. Este o minune că a scăpat. Are cam 12 operații pe an. El îmi scrie în fiecare duminică să-mi povestească ce a făcut în cursul săptămânii. El și-a salvat sora din foc. „Și mâine ai face același lucru, Dragoș?”. „Da! Aș face același lucru.”

Asta înseamnă consum emoțional. Povestea din spatele durerii este cea care te doboară, nu durerea în sine. Cu durerea în sine te obișnuiești. Marea majoritate sunt povești triste, dar am și povești cu hapy end.

Iată una care te face să plângi de bucurie: Într-un colț de pătuț era o fetiță, cu un păr rar, cu mari probleme de sănătate: paralizată de la brâu în jos, cu o cocoașă mare în spate, probleme renale, ușor sălbatică, care nu vorbea cu nimeni. În momentul în care am intrat în salonul ei, mi-a zis „tati”. Ea e Maria noastră, o fetiță abandonată în spital. Fusese abandonată să moară. Doctorii au îngrijit-o, au făcut tot efortul să-i fie bine și au reușit. Noi voluntarii, am făcut tot efortul să-i fie puțin mai bine. Cred că Maria va fi Taxiul cu bomboane peste niște ani de zile. Maria a început să vorbească, era un copil dulce și cu toate problemele astea, a fost adoptată. Acum are părinți. Din momentul în care Maria și-a găsit părinți, misiunea mea a fost îndeplinită. Tot ce fac de acum încolo este bonus.

Cristian Roman împreună cu micuța Maria

Cum arată azi Taxiul cu Bomboane?

Prin Taxiul cu Bomboane au trecut peste 5000 de voluntari. Iar când vorbim de proiecte, Taxiul cu Bomboane are proiectele mari de peste an: Ciorăpelul cu bomboane de Crăciun, Decembrie, luna poveștilor în spitalele de pediatrie, Puișor de pernă pentru pui de om, de Paște, Cănuța cu bomboane de 1 iunie. În luna august vom face primul eveniment școlar și se va numi „Agenda mea de suflet” în care vom strânge agende și le vom dărui copiilor, pentru că ei adoră să scrie pe agende.

Cănuțele cu bomboane în pregătire

În afară de evenimentele mari, în toamnă, de obicei, participăm la tot felul de concursuri de proiecte și am făcut Socioterapie prin teatru, Youth upgrade pentru tineri, Invitație la teatru, Balet, fitness și nutriție, etc.

Proiectul nostru de suflet de care ne ocupăm de câțiva ani de zile este „Seară de poveste” și chiar că e de poveste. Noi, voluntarii ne îmbrăcăm colorat, ne punem tutu-uri și aripi de îngeri și mergem în trei spitale: Grigore Alexandrescu, Victor Gomoiu și Nicolae Robănescu. Toate cele trei spitale sunt pe sufletul meu și nu aș renunța la nici unul dintre ele pentru nimic în lume. Am început cu Marie Curie, acum se duce toată lumea acolo, aplaud această inițiativă și îi las pe ei. Un băiețel de la Gomoiu pe care l-am vizitat în trecut, acum vine cu noi și e voluntarul nostru. Ce vrei mai frumos de atât?

Marți, miercuri și joi mergem în câte unul din aceste spitale, fără milă. Mai demult le citeam povești, acum nu prea mai avem timp, dar le ducem daruri. Le ducem înghețată, ceea ce pentru ei e mirific.

Mai departe… Eu sunt norocos că săptămâna are opt zile și ziua are 28 de ore.

Lunea avem un proiect pe care l-am pornit anul acesta și pe care eu îl iubesc din tot sufletul. Se numește „O zi cât o vacanță”. Plecăm dimineața la ora 7, cu 10-12 copii din școlile speciale de nevăzători, hipoacuzici, copii cu nevoi speciale (autism, sindrom Down, retard), la mare. Îi urcăm în mașini și plecăm la Delfinariul din Constanța. Avem program cu delfinii, apoi intrăm la leii de mare, urmează prânzul la OnPlonge Junior din Mamaia cu care avem un parteneriat extraordinar. Seara când ne întoarcem acasă, le dau shaorma de la Calif.

Cristian Roman la Delfinariul din Constanța

După prânz mergem la Acvariu, asta în cazul în care nu avem cu noi copii cu deficiențe de vedere. Mergem apoi la plajă, ne bălăcim, stăm la soare și pe la ora 6-6.30, după ce ne uscăm, ne urcăm în mașini și ajungem pe la 10-10.30 acasă, într-un delir total.

Știi ce e cel mai trist? E o chestie din cauza căreia mă doare carnea pe mine. Când merg cu copii hipoacuzici… Să știi că ai în spate 6-8 copii și e liniște în mașină, e fantastic de dureros. Pe părinții care se plâng că ai lor copii fac gălăgie în mașină, i-aș invita să meargă cu mine într-o excursie dintre acestea.

Vineri este „Vinerea speranței” când luăm maxim 6 copii și mergem la Steaua Speranței, un adăpost de cai pe șoseaua Petricani. E raiul pe Pământ acolo. Toți căluții de acolo întind capul către copii să fie mângâiați. E fantastic.

Sâmbăta și duminica te odihnești?

Nu. Începem un proiect care se numește „Taxiul cu Bomboane ajunge la tine” și vrem să ajungem în țară, în zone mai puțin activate. Până acum, în spitalele din țară am fost la Focșani și Panciu și m-am cutremurat. Vrem să ajungem la copiii din provincie, într-un proiect care se vrea social și de fidelizare al voluntarilor. Așa că sâmbătă dimineața mergem la copii, urmând ca sâmbătă seară și duminică dimineață să mergem cu voluntarii să vedem câte ceva prin țară. De exemplu: mergem la Buzău la spital, iar apoi mergem la Sărata Monteoru. Vrem să-i ducem în zonele în care nu merg de obicei, să-și cunoască țara și să-i fidelizăm.

În fiecare an, 10 voluntari mergem cu velierul și alături de noi luăm și un copil pentru care noi avem ceva deosebit. Anul trecut a fost Simona, anul acesta va fi Maria. Am vrut să fie Dragoș, dar chiar atunci el are programată o operație la mâna dreaptă.

În „Vinerea speranței”, copiii cu nevoi speciale merg la adăpostul de cai

Și în a opta zi a săptămânii?

Vorbim la telefoane, răspundem la mesaje, la mail-uri, comentăm, etc. Dar asta facem în fiecare zi până la ora 9 dimineața.

Cât de greu e să faci rost de bani?

Este greu spre foarte greu, de la foarte greu spre extraordinar de greu, de la extraordinar de greu spre un chin. Acum am depozitul plin de lucruri, dar stăm prost cu banii. De exemplu, când ni s-a furat catalizatorul de sub mașină – nici acum nu-mi dau seama cum poți să furi dintr-o mașină branduită, cu jucării înăuntru, cu bomboane, cu tot felul de lucruri pentru copii – îmi venea să plâng deoarece stăteam prost cu banii și nu aveam cu ce să îl înlocuiesc.

Lumea trebuie să înțeleagă că eu, fiind 100% ocupat cu asociația, nu am alte venituri și, la un moment dat, trebuie să-mi plătesc întreținerea, spuma de ras și deodorantul. Drept pentru care, în momentul în care nu vom mai avea bani, se va restrânge foarte mult activitatea. Deocamdată mai rezistăm, dar nu foarte mult.

Dar mie mi se pare că sunteți în creștere…

Suntem într-o creștere fantastică, fabuloasă, asta când vorbim de voluntari și activități. Dar din punct de vedere al banilor, argintul acela este tot mai puțin. Probabil că nu știu eu să cer.

Așa se pregătesc cadourile pentru luna decembrie

Ce te motivează?

Printre lucrurile care mă motivează sunt mesajele primite de la mămici, pe care obișnuiesc să le salvez. Cum sună acesta? „Bună ziua, sunt mama lui Adrian și vă scriu ca să știți cât de mult vă apreciem pentru tot ce faceți. Adi vă iubește necondiționat. Când vede pozele postate de dumneavoastră, întotdeauna spune că sunteți prietenul lui cel mai bun și este tare mândru. Vă mulțumesc că existați…”. Adi e un copil cu sindrom Down, la care eu țin foarte mult.

De ce faci asta?

Cineva trebuia să o facă și probabil că am fost ales eu. Dacă nu o făceam eu, o făcea altcineva. Sper și vreau să cred asta.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora