Teia Ciulacu, după 7 ani de voluntar full-time, un job într-o corporație internațională ori în minister, „Adoptă un copac!” pentru ViitorPlus

Teia Ciulacu este unul dintre fondatorii ViitorPlus, organizația care propune proiecte de sustenabilitate, reciclare, plantare sau educație de mediu. Dacă ați auzit despre programul Adoptă un copac! sau Atelierul de pânză, sigur știți că în spatele lor se află niște idei de sustenabilitate pe care trei oameni, printre care și Teia, le-au pus la un loc când conceptul era absolut străin românilor.

Teia este un economist de formație, care a voluntariat full-time vreme de 7 ani într-o organizație studențească internațională, AIESEC, pentru ca apoi să aleagă una dintre cele mai complicate căi de a face bine: mediul, sustenabilitatea.

După ce a trecut printr-o instituție bancară internațională și un minister de resort, Teia a ales să provoace schimbarea dintr-un ONG, de unde putea să-și aleagă, împreună cu o mână de oameni cu care împărțea aceleași valori, cauzele și luptele.

15 ani mai târziu, organizația derulează mai multe proiecte economice sociale, de reciclare și de educație de mediu, plecând de la un principiu esențial după care se ghidează și Teia: binele comun.

Acum, Teia locuiește la Sibiu, lucrează de la distanță, are o fetiță și-și implică întreaga familie în proiectele ei de mediu.

De ce Viitor Plus și care e filozofia cu care ai încărcat această oganizație?

Sunt în curând 15 ani de când a apărut ca idee, chiar și ca denumire, între trei oameni pasionați, la vremea respectivă de sustenabilitate. Eu eram relativ proaspăt întoarsă în țară, după mai mulți ani de zile, în care locuisem în străinătate și i-am întâlnit pe acești oameni care, ca și mine, descoperiseră acest concept, sustenabilitate, care a fost deschizător de drumuri și de „ochi” pentru mine, fiindcă îmi vorbea despre ce ar trebui să fac în viață și de ce e nevoie de așa ceva în lume.

Cine erau oamenii cu care ai început?

Mircea Ilie și Teodora Pălărie, doi oameni care veneau din zona academică, spre deosebire de mine, care veneam din business. Mircea lucrează acum la Ikea, face tot ce înseamnă sustenabilitate și este în continuare în board-ul organizației, iar Teodora s-a desprins de noi în urmă cu 4 ani de zile și a construit propriul ONG, Asociația pădurea copiilor, care a fost proiect ViitorPlus până în 2016.

Ce reacții ați primit atunci, vorbind despre asta cu finanțatori, voluntari, potențiali parteneri?
A fost mai bine decât mă așteptam, în sensul că pe lângă noi, cei trei fondatori, au intrat în gașcă mulți voluntari, oameni ca noi, care-și doreau să schimbe ceva. Aici trebuie spus că această organizație a funcționat, cel puțin în primii doi ani, exclusiv prin voluntariat.

Iar ca să-ți răspund la întrebare, și pentru noi a fost complicat să găsim acel ceva din conceptul larg de sustenabilitate care să fie relevant pentru România. Acum e ușor să înțelegem sustenabilitatea, avem 17 obiective stabilite de UN, deci este o umbrelă foarte generoasă sub care poți face o multitudine de proiecte însă era important pentru noi să găsim ce ne place, unde ne pricepem, unde un ONG poate schimba ceva, de ce era nevoie aici. Așa încât, vreun an sau doi, am avut întâlniri, discuții, planuri, am încercat, ne-am blocat, am încercat din nou alte inițiative.

De pildă, era foarte relevantă atunci, înainte de marea criză financiară din 2008-2010, zona de contrucții, care explodase în ultimii ani și unde nu se ținea cont de nimic din zona de sustenabilitate, nu era inclus niciun criteriu din zona verde. Prin urmare, am încercat să facem o conferință pe tema construcțiilor verzi, ceea ce suna un pic idealist, desigur. Ne-am dat repede seama că era aproape imposibil să mișcăm ceva în vreun sens mai bun, fiindcă atunci se cumpăra orice construit, indiferent de norme. Acolo ne-am blocat și am abandonat destul de repede inițiativa. Apoi a ajutat de la sine criza economică din 2008-2010. (râde)

Între timp ne apucaserăm de împăduriri, de educație de mediu, fiindcă eram încurajați de voluntarii ce veneau pentru noi, ceea ce ne vorbea despre interesul general pentru mediu. Pe măsură ce am început să construim proiecte în organizație, care să aibă relevanță în exterior, ne-am dat seama că există interes și din partea companiilor. Iar de aici a venit cea mai mare surpriză.

Atunci, când ați realizat că nu puteți mișca mare lucru din zona de construcții, că oamenii contruiesc iresponsabil și haotic, nu v-a apucat dezamăgirea, disperarea? Și de unde ați găsit forțele să continuați?

Nu ne-am lăsat pradă dezamăgirii, fiindcă în general, în zona de sustenabilitate e ușor să te lași descurajat, mai ales că tendințele mondiale merg într-o direcție foarte proastă și cu cât mai mult citești despre asta, cu atât e mai ușor să renunți.

Dar nu asta voiam noi. Noi voiam să rămânem în zona foarte constructivă, adică acolo unde puteam influența ceva în bine.

Așa că, după multe zbateri și documentare, am reușit să închegăm primul proiect: era o conferință pentru construcții sustenabile. Am  făcut-o împreună cu specialiști din diverse domenii, conexe, vreo 30-40 de participanți, cu care ne-am adunat la Romexpo. Și am spart gheața cu primul proiect, la un an și ceva de la fundarea organizației.

În același an am început proiectul de împăduriri care funcționează și astăzi, Adoptă un copac! Începusem munca de teren, am mers să vedem locul, să discutăm cu primăria, să vedem ce se poate face, să ne construim un buget, mai ales că noi nu aveam, în afară de voluntari, nimic altceva. (râde)

Am luat-o de la zero, ceea ce este foarte greu de făcut: fără istoric, fără sprijin, fără produse clar definite. Dar iată că o primărie ne-a pus la dispoziție 39 de hectare (din care au rămas 13 hectare până la urmă).

Dar, niciunul dintre noi nu făcuse vreodată un proiect de împădurire. În context de sustenabilitate și de schimbări climatice, știam că pădurile sunt importante, dar întrebarea era dacă noi puteam face și continua un astfel de proiect. Dar când am văzut cât costă să împădurim 39 de hectare, mi s-au înmuiat picioarele. Erau peste 200.000 de euro, iar noi aveam vreo 700 de lei. (râde)

În acea toamnă am „creierit” conceptul de proiect, inclusiv strategia de atragere de fonduri, adică bani buni strânși din donații.

Cum așa?

Atunci am lansat conceptul „adoptă un copac!”. Am plecat de la bugetul total al proiectului și am calculat câți copaci maturi va avea pădurea pe un hectar. Am împărțit costul total la numărul arborilor maturi (între timp s-a schimbat conceptul, mai ales că pentru a obține un arbore matur e nevoie să plantezi mulți puieți care nu se prind sau se răresc) și am obținut costurile unui copac. De aici mai departe, i-am dat spre adopție, idee care a avut un mare succes, iar conceptul rezistă până în ziua de astăzi.

Proiectele pe care le-am construit au urmărit tot timpul niște obiective la care am ținut: rezultate palpabile, impactul și efectele să fie pe termen lung, iar asta cred că ne-a diferențiat foarte mult în „piață” și ne-a ajutat să ne promovăm indirect prin calitatea lucrurilor pe care le făceam. Nu era atât de importantă expunerea în mass-media, cât reputația pe care ne-am câștigat-o pe piață: suntem muncitori, responsabili și facem lucrurile cu drag și de calitate, iar asta creează un efect simplu: se apropie de noi cei care adoptă aceleași valori. Asta ne-a ajutat să avem o creștere organică, indiferent cât de greu era în exterior, în sensul că noi am crescut și în timpul crizei economice din 2008-2010.

Hai să o luăm pe rând cu proiectele importante. De ce Atelierul de pânză?

ViitorPlus cred că a fost printre primele ONG-uri din România care a dezvoltat și activitate economică, așa-numitele intreprinderi sociale. Noi suntem proprii noștri acționari, nu ne bate nimeni la cap să maximizăm profitul, iar partea frumoasă și diferența față de o firmă obișnuită este că, dacă generezi profit, acesta merge în totalitate către ONG, care e non-profit.

La baza acestui proiect, ca și al celorlate două proiecte economice din cadrul organizației, Recicleta și Biroul Eco, au fost două linii de ghidaj: una care are legătură cu sustenabilitatea, în sensul că nu poți predica altora să facă ce ar exista utopic pe hârtie, dacă noi nu putem crea. Adică, dacă nu putem face activitatea economică respectând mediul și oamenii, cum putem predica altora să facă. Așa că ne-am lansat provocarea și am dus-o la capăt, dezvoltând un model care funcționează pe principii de sustenabilitate și care poate să devină un model și pentru piață.

În 2009, când am pornit cu Atelierul de pânză și cu Recicleta, acesta din urmă venea o dată cu ceva foarte grav ce se petrecea în România atunci, ca rutina: pentru orice cumpărături făceai primeai o pungă de plastic. Fără să ai altă opțiune. Așa că am creat noi alternativa sustenabilă, adică sacoșa de pânză, din material natural, reutilizabilă și biodegradabilă. În plus, angajam oameni din categorii sociale vulnerabile.

Cu Recicleta am pornit de la ideea că ne aflam pe o infrastructură precară de reciclare, pe care o puneau la dispoziție primăriile sau firmele de salubritate, iar reciclarea funcționa acolo unde existau cantități mari de deșeuri, adică de la agenți economici mari. Dar dacă nu aveai o cantitate îndestulătoare, nu venea nimeni să ridice deșeurile reciclabile. Așa că ne-am adresat agenților economici mici, care nu aveau alternativă eficientă și le-am propus trasport ecologic (cu biciclete adaptate), în care angajații veneau tot din grupuri vulnerabile.

Ce este Harta Reciclării?

După ce am avut mai multe inițiative educaționale pe teme de mediu și de deșeuri în special (ecOprovocarea, un proiect educațional de mediu, Recicleta), ne-am dat seama că oamenii nu aveau foarte multe soluții legate de punctele unde ar putea lăsa deșeurile. Discutam despre asta, ne povesteau, la evenimentele de strângere de fonduri pentru campaniile de împăduriri, unde cream contexte prin care oamenii, consumatorii obișnuiți, să poată recicla. Deci erau niște oameni cu intenții bune, dar fără soluții.

Așa a început Harta reciclării, pe care l-am lansat în București, unde, cu ajutorul voluntarilor, am cartat orașul, am primit de la Agenția de mediu o listă cu colectorii, pe care am verificat-o și noi ulterior și am descoperit că mai mult de jumătate din acei agenți nu existau în realitate. Așa că am creat prima hartă, pentru București.

Și ecOprovocarea ce este?

Este un proiect care a venit spre noi la inițiativa Tenaris.

La început au contat foarte mult relațiile pe care le-a adus fiecare din zona lui profesională. Eu, pentru că am lucrat în bancă înainte, am avut contact cu multă lume drăguță care mă asocia pe mine cu sustenabilitatea, fiindcă asta făceam în business și iată că directorul băncii, fostul meu șef, avea printre clienți pe Tenaris. Directorul general de la Tenaris era argentinian, ca și directorul meu de la bancă. Așa că Tenaris a aflat despre ce facem noi și le-am trezit interesul, mai ales că aveau, la nivel internațional, politici în zona green.

M-am întâlnit cu ei, tocmai cumpăraseră fostele fabrici de la Zalău și Călărași și voiau proiecte în zona de mediu, mai ales de educație. Așa că am mers acolo, am stat de vorbă cu oamenii din inspectorate, cu cei din școli și licee, am încercat să înțelegem ce și-ar dori și ce le lipsește și am creat un concept de la zero, pentru ei: un concurs, cu premii, prin care copiii fac voluntariat și reciclează, am selectat profesorii, i-am pregătit, adică am construit ceva pentru ei, ceea ce s-a dovedit un succes. Finalmente, am putut măsura concret acțiunile de reciclare pe care le făceau profesorii și elevii, dar și impactul de mediu.

Proiectul a continuat și am avut susținere timp 10 ani de la Tenaris, iar anul acesta este primul an când compania își retrage suportul, să sperăm că este doar parțial, fiindcă au fost loviți de criza financiară.

Câțiva ani de zile am organizat concursul doar în Zalău și Călărași, după care ne-am dat seama că ajunsesem la o maturitate a proiectului și am început un drum separat și independent de Tenaris, adică un concurs național.

Tot ascultându-te, mă gândeam la asta: de ce, oare, Teia nu ar fi stat cuminte în bancă, încercând să se ocupe de acolo de sustenabilitate, adică subiectul ce o pasionează?

N-am plecat din bancă direct în ONG, ci spre minister, iar organizația era mai degrabă zona mea de voluntariat.

Dar dincolo de asta, îmi plac provocările de acest gen. Mi-a plăcut întotdeauna să încep lucruri de la zero, mă motivează. Pot să iau o idee și să o pun în practică, să o fac posibilă.

Sigur că asta am făcut și în bancă, dar chiar și acolo ai niște limitări, în sensul că aria de acțiune trebuie păstrată la temele relevante pentru acel business. Acolo nu puteam face orice proiect de sustenabilitate. Iar asta a contat pentru mine.

În plus, am avut iluzia schimbării lucrurilor la nivel național și m-am dus în minister, în momentul în care se lucra la strategia națională pentru dezvoltare durabilă și acolo m-am lovit de alte realități. (râde)

Singurul lucru care a fost conform așteptărilor era birocrația, adică jumătate din timpul meu era legat de hârtii și de pași procedurali care durau o veșnicie. Știam la ce mă înhămam, dar mă așteptam să pot schimba niște lucruri relevante, iar acolo de-abia a venit dezamăgirea și șocul.

Când am ajuns în minister procesul de consultare publică în jurul strategiei a fost externalizat către un ONG, prieten, pe mulți bani, în vreme ce departamentul din minister pe care îl creasem noi avea rol doar de secretariat, adică să strângeam minutele de la ședințe. (râde)

Ceea ce devenise frustrant, fiindcă noi știam standarde de sustenabilitate, aveam relații pe care le puneam la lucru în aceste contexte noi, intraserăm în legătură cu Ambasada Olandei, primeam practic spirijinul gratuit al unui stat super-avansat pe zona de sustenabilitate, dar, se pare, nu era nevoie de asta în România.

În vremea asta, eu trebuia să stau cuminte, să ascult de niște „dinozauri” de pe la Academia Română, care produseseră câteva paragrafe în acea strategie, apoi au făcut un simulacru de proces de consultare. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că nu am ce să fac și mai ales cu cine.

Imaginează-ți că în minister nu se recicla! Noi separam deșeurile în birou, iar femeia de serviciu le lua la grămadă. În urmă cu vreo lună fuseseră ceva la știri despre cum se reciclează în minister, dar în realitate nu se întâmpla nimic. De fapt erau niște oameni fără adăpost în spatele clădirii, care scormoneau prin gunoi, sortau ei deșeurile și le duceau la reciclat. Asta era tot. Am încercat să vorbesc cu cei de la achiziții și am realizat că exista un contract deja, era pentru un an de zile, deci nu se putea face nimic pentru reciclare, exact în ministerul cel mai îndreptățit să miște ceva în acest sens.

De ce ai plecat din țară?

Din țară am plecat de multă vreme, fiindcă eram tânără și răzvrătită.

De când am intrat în ASE, la facultate, am făcut parte dintr-o asociație studențească internațională AIESEC, care a fost tulburătoare pentru mine; tot ce am făcut în acea organizație a fost de descoperire și explorare proprie sau a lumii, acolo mi-am făcut prietenii pentru o viață și acolo am primit foarte multe oportunități de ieșit în afară, într-o vreme în care asta era aproape imposibil pentru un student.

Când am plecat în Belgia, ulterior în Germania, în 2000, deci cu 7 ani înainte de integrarea UE, am stat ore întregi la ambasadă pentru vize. Am simțit prin toți porii mei cum era să fii român, ceva ce oamenii născuți acum, în UE, nu știu ce înseamnă. Dar, cu toate astea, reușeam mai ușor să ies în străinătate. Câte pașapoarte cu vize am din vremea aia, n-ai idee! (râde) Am realizat cât de important este să ieși din căsuța ta, unde vezi doar anumite realități, în vreme ce lumea e foarte diversă.

Dincolo de acest demers exploratoriu, ce voiai?

Aș zice că acest de ce exploratoriu era ceea ce conta, fiindcă mă descopeream pe mine. Puteam afla ce vreau de la viață și care era locușorul meu pe această lume. Iar faptul să trăiam această diversitate culturală, era esențial. Eu mă hrănesc cu diferențe. Uite un exemplu despre relevanța diferențelor!

Când am intrat în AIESEC erau 400 de aplicanți pentru 40 de locuri. Deci am fost la o concurență de 10/1 când am intrat în această organizație. Am plecat în Belgia și am făcut recrutări. Ajunsesem într-o țară în care studenții erau copleșiți de oferte, iar noi trebuia să facem exact opusul procesului din România, să ne rugăm de ei să se alăture organizației, să le explicăm cât de bine era în AIESEC. (râde)

E o plăcere imensă să vezi lumea, cu toată această diversitate a ei. Sigur că la un moment dat trebuie să te oprești. Ceea ce am făcut și eu.

Când am simțit nevoia de stabilitate, fiindcă peste tot eram în joburi de scurtă durată, m-am întors. Cel mai mult am stat în Costa Rica, doi ani. Și acolo era cât pe ce să rămân! (râde)

Și de ce nu ai rămas acolo?

Atunci mi-am pus niște întrebări existențiale pe termen lung, cine sunt, ce vreau să fac, unde vreau să schimb și două lucruri am găsit importante atunci, care m-au adus înapoi acasă: relațiile cu oamenii apropiați, prieteni și familie, iar al doilea era gândul că dacă e să contruiesc ceva pe termen lung, cel mai bine era să construiesc acasă.

Dar din Costa Rica tot am mai rămas un an de zile în Amsterdam. (râde) Iar acolo chiar era o multitudine de oportunități profesionale, dar luasem decizia și era de neschimbat.

Cum e Costa Rica?

Mișto. E și periculos, nu ca în alte locuri. Bine, oriunde e periculos, dacă nu respecți regulile locului. Am stat 3 luni de zile și în Rio de Janeiro, adică al doilea cel mai periculos oraș din lume. Și nu mi s-a întâmplat nimic.

Și care erau acele reguli?

Să nu ai nimic la tine care să te scoată în evidență, să nu ai obiecte valoroase pe tine, cercei, inele, cameră foto. Iar dacă ești atacat să nu opui rezistență, adică să le dai orice vor. În plus, să nu ieși la anumite ore sau să ajungi în niște locuri vreodată.

Și ție ți s-a întâmplat ceva de acest gen sau ai fost cuminte?

Am fost cuminte. Bine, am mai fost jefuită prin autobuze, dar era nimic pe lângă ce li se întâmplase unor colegi, cărora li s-a pus pistolul la tâmplă pentru un laptop.

Cine alegea țara în care ajungeai?

Eu decideam unde vreau să merg, dar dincolo de asta, treceam printr-un întreg proces de selecție: trebuia să candidez, să-i conving și să fiu selectată. De exemplu, am vrut să merg în Germania, să candidez în comitetul național AIESEC de acolo, în 2001, dar pentru că eram din România, iar viza de muncă se obținea foarte greu, nu am putut merge. Și când am văzut că nu se poate, am schimbat strategia. (râde) Am căutat experiențele culturale. Și așa a apărut pe listă America Latină.

Iar Amsterdam cum a apărut în viața ta?

La Amsterdam căutam un job. După atâtea experiențe de voluntariat, mi-am dorit asta și am încercat tot prin AIESEC. Era un job legat de sustenabilitate (ceva ce-mi era străin la acea vreme) în ABN AMRO, în departamentul lor global.

Am candidat 100 pe 2 locuri. (râde) Și am reușit, chiar dacă eram convinsă că nu aveam nici cea mai mică șansă.

Ce crezi că i-a convins?

M-au ajutat cei 7 ani de voluntariat în AIESEC. Munca în această organizație, deși nu a fost plătită, a fost foarte valoroasă inclusiv pentru un loc într-o multinațională. Atunci am conștientizat că ce făcusem în voluntariat mi-a adus mie câștiguri uriașe, ca om. Sau abilități valoroase și pe piața muncii, chiar dacă nu le făcusem cu aceste scopuri.

Din ce trăiai în toți acești ani în care erai voluntar?

Mama mă ajuta. Până am ajuns în Costa Rica. Adică, stăteam cu părinții, mergeam doar la examene, iar cheltuielile veneau doar atunci când aveam deplasări. Dar chiar și atunci, unele costuri se puteau deconta. Deci nu a fost atât de scump să fac toate astea.

Bine au fost și colegi care fie alegeau studiul, cercetarea ori alții care urmăreau să facă bani, însă eu mi-am dorit un singur lucru: să fac ce-mi place. Și munceam enorm pentru asta. Bine, aveam deviza asta: work hard, play hard! (râde) Deci mi-am și construit cu atenție și susținut viața socială.

Cine a decis să dai la ASE?

Eu și părinții mei. Tata, mă bușește râsul când spun asta, voia să aleg o profesie din care să fac bani. Cred că l-am dezamăgit profund! (râde) Voia să devin politican, sportivă sau om de afaceri.

El fiind ce, ca profesie?

Inginer topometrist.

Mă rog, pe el l-au preocupat banii în această viață, motiv pentru care nu am reușit să ne aliniem la valori.

Cu mama însă a mers foarte bine.

Când am dat la liceu, am urmat îndemnul părinților și am mers la liceul economic. Mi-a plăcut și am continuat firesc, logic, cu ASE. M-am mai gândit la jurnalism, apropo. Îmi plăcea să scriu, îmi place și acum dar nu am timp să fac mai mult.

Am scris poezie, din clasa a III-a sau a IV-a, am fost la olimpiade de limba română. Am și câștigat un concurs la Formula As, pentru cele mai bune scrisori de ziua mamei. Iar eu am luat locul II și am câștigat o excursie la Bran. (râde)

Mama ta ce profesie avea?

Mama era inginer horticol. A făcut liceul agricol, apoi a intrat la horticultură.

M-a avut pe mine de foarte tânără, ne-am mutat din Ardeal la București și am crescut practic împreună cu ei, prin toate delegațiile pe unde ajungeau.

Mama a lucrat, împreună cu tata, la ISPIF, institutul de îmbunătățiri funciare, care s-a închis după Revoluție. Mama a rămas fără job, s-a angajat la Grădina Botanică, muncitor necalificat, și, în timp ce ne avea pe noi, la 30 de ani, s-a apucat de facultate.

Mama a fost un model pentru mine. A muncit de-a rupt, a trecut prin multe greutăți și le-a făcut față, a reușit să jongleze și cu familie, și cu job, și cu studii. Iar tot ce a muncit și a câștigat a investit în copii. Și cred că am simțit un soi de datorie morală față de ea, mai ales că ea a avut încredere oarbă în mine, în orice am vrut să fac.

Ce ți-a rămas de la ea?

Tot ce a realizat ea a fost prin muncă. Nimic nu i-a picat din cer. În plus, mama are o smerenie pe care am întâlnit-o destul de rar la oameni, în sensul că nu se bate cu pumnul în piept pentru ce face, nu e genul lăudăros.

Pe de altă parte, ce nu am luat de la ea este această idee de sacrificiu. Eu am niște obiective despre viață și lume care-mi sunt foarte aproape.

Mama s-a dăruit familiei, eu valorizez foarte mult scopul pe lume, lucrurile legate de un bine comun și pe termen lung, dacă se poate. Realitatea este că eu nu-mi pun familia pe locul întâi, dar am norocul că familia îmi înțelege aceste obiective și mă susține.