Totul despre vocea anilor '80. Irina-Margareta Nistor: Eu sunt născută în 1957, odată cu televiziunea română. Nu era prostia asta „să nu se uite copilul la televizor”

Cineva a spus că la Revoluție vocea Irinei-Margareta Nistor era a doua cea mai cunoscută după cea a lui Ceaușescu. Nici nu se putea altfel.

Casetele video dublate de Irina-Margareta Nistor ne-au făcut pe toți, sau măcar pe cei mai mulți dintre noi, să întrezărim puțin roz în griul vieții socialiste.

Tata a cumpărat un video recorder cu un an înainte de Revoluție și împreună cu alte trei familii (persoane cu funcții importante în partid, în micul nostru oraș de provincie) ne constituiserăm într-un grup organizat. Careva dintre noi mergea săptămânal la București și aducea casete video pe care le roteam între noi până la finalul următoarei săptămâni când trebuiau returnate și luam altele. Am mâncat filme pe pâine în perioada aceea. Părinții întârziau la serviciu, noi la școală pentru că stăteam seara până târziu să ne uităm la filme. Nu conta ce vedeam, nu conta că filmele erau violente, ne puneau mâna la ochi doar la scenele de sex. Adormeam în fiecare seară sub mirajul scenelor din filmele de dragoste, „de comando” sau „cu karate” și cu vocea Irinei Nistor în cap. Chiar și după revoluție a fost o perioadă lungă în care am văzut filme dublate de această voce inconfundabilă.

Cu acest start cultural în viață, cred că sunt puțini din generația mea care nu au rămas pasionați de filme.

Pe lângă această pasiune, eu mi-am dori dintotdeauna să o cunosc pe Irina-Margareta Nistor, iar visul mi s-a îndeplinit. Mai mult decât atât, vin să împărtășesc cu voi discuția pe care am avut-o la o cafea, în casa ei cochetă, plină de milioane de amintiri.

Așa am aflat cum s-a pus pe picioare poate cea mai mare rețea de distribuție de casete video, condusă de inginerul Dorel Zamfir, un personaj destul de misterios, despre care nu se știu foarte multe lucruri nici în ziua de azi, deși a fost subiectul unui film documentar, împreună cu Irina-Margareta Nistor, un documentar produs în colaborare cu HBO Europe, „Chuck Norris vs Communism”. Și tot așa am aflat o mulțime de amănunte din viața acestei persoane a cărei voce ne-a introdus în lumea minunată a filmelor. Vizionare plăcută!

Hint: nu rata video-ul de mai jos!

Cu cine v-ar plăcea să beți cafeaua și să povestiți despre filme?

Am avut ocazia să beau cafeaua și să povestesc despre filme cu D.I. Suchianu (am tabloul lui pe perete) cel care a fost profesorul meu și cel mai mare critic de cinema din România. Și care avea un farmec extraordinar. Iar în ziua de azi nu știu dacă lumea are suficientă răbdare să vorbească despre filme așa cum aș vrea eu și fără să se teamă de ideea preconcepută „eu nu sunt de specialitate”. Mă deranjează teribil chestia asta căci nu trebuie să fii de specialitate, eu nu mă socotesc de specialitate, eu mă socotesc cinefil și văd foarte multe filme, cu pasiune.

Dacă ați organiza o cină, pe cine ați chema la masa dumneavoastră (neapărat să fie un străin și un român)?

Îmi place să fac un casting bun când invit musafiri la mine. De obicei am între 20 și 30 de persoane vin să petreacă  la mine acasă și îmi este greu să aleg doar câțiva. Când am împlinit 60 de ani, am scos 110 prieteni la Cinema City, la VIP , la Frumoasa și Bestia, și am mai invitat și acasă încă vreo 30. În general, îmi place cu multă lume. Nu gătesc, ceea ce înseamnă că ar trebui să fac un catering, în această ipostază ipotetică, însă îmi place să-mi imaginez meniul, unul cât mai cinematografic și sper să se potrivească bine și cu un film în seara respectivă, dar asta ar putea fi posibil, doar și dacă o să-mi fac casa cinema.

Dar să mă gândesc pe cine aș invita… Eu sunt foarte speriată de oamenii pe care îi admir și de care îmi este frică să-i cunosc, ca să nu fiu dezamăgită. Prefer să-i admir de la distanță.

Păi…cred că mi-ar plăcea să fie Bette Davis, pentru că era suficient de ironică și cred că aș funcționa bine și…cine să mai fie?…complicat. Gata, știu! Aș chema-o pe Marlene Dietrich și cu Suchianu pentru că era actrița lui preferată.

Mi-ar fi foarte greu să fac meniul pentru că ar trebui să fac ceva foarte rafinat, dar m-aș gândi la ce făcea mama și cred că aș comanda un pate de foie gras, în aspic, cum făcea ea pe vremuri, elegant și foarte gustos, cu un vin alb, puțin mai dulce, icre de Manciuria cu șampanie brut, o plăcintă de casă cu ciuperci (specialitatea ajutorului meu neprecupețit: Anik) și apoi o înghețată și salată de fructe, că asta știu și eu să fac. Nu ar fi o masă completă, pentru că trebuie să-i las să și vorbească.

De când pasiunea asta pentru film? În copilărie aveați acces la filme multe?

În primul rând am avut acces la televizor. Eu sunt născută în 1957, odată cu televiziunea română. Nu era prostia asta „să nu se uite copilul la televizor”.

Dar filme erau la televizor?

Da, erau și filme. Atunci încă dădeau și filme, seriale bune, și erau și niște emisiuni pentru copii foarte reușite care, indirect, duceau și către filme. Era „Căpitanul Val-Vârtej” cu personaje cam din toate cărțile…

A fost vreodată program întreg la televizor? De dimineața până seara?

Da, sigur, până prin anii ’80 și ceva. Cred că din 1985 și până la Revoluție a fost doar programul de două ore pe zi. Până atunci au fost două canale și era emisie de la 7 dimineața până la 12 noaptea. Iar eu aveam acces tot timpul, nu mi-l restricționau. Abia aveau și părinții mei liniște, că nu trebuia să se ocupe cineva în mod special de mine.

Erați singură la părinți?

Da.

Când ați avut primul televizor color?

Foarte târziu, la începutul anului 1989. Lucram din 1980 la Televiziune și vedeam multe programe color, la vizionările cu șefii, cum era și Dallas-ul, iar apoi le vedeam alb-negru acasă. În fiecare an mă lăsau să mai stau să văd emisiunile de Revelion color și în fiecare an spuneam: „Până la anul, de Revelion, o să am un televizor color” (Reveion îi ziceam și îi zic, că mă exasperează l-ul acela! ). Nu s-a întâmplat chestia asta decât în 1989, pentru că era foarte complicat, era ca la mașini: te treceai pe o listă de așteptare și sperai să-ți vină rândul. Și așa, am avut o pilă, pentru că lucram în Televiziune.

Dar primul video?

În 1991.

Dar la ce vă uitați?

Eu nu mă uitam la nimic. Mergeam la dl. Zamfir acasă și acolo traduceam și vedeam filmele, în același timp.

Dar cum ați ajuns la inginerul Zamfir?

La acest domn Zamfir am ajuns tot pentru că-mi plac filmele. Ne uitam foarte mult la televizor și m-au dus la cinema din totdeauna. Lângă casa noastră era cinematograful Munca, (fost Ateneu Vergu, o clădire dadaistă, a lui Marcel Iancu) dar cel mai adesea mergeam în centru, respectiv la Sala Palatului, pe care o frecventam săptămânal, de la 7 ani. Bunicul meu era un tip foarte cuceritor, și el și tata au profitat tot timpul de șarmul lor, tata avea un șarm fizic, bunicul meu cucerea cu vorba. Erau ginere și socru și pe amândoi îi chema Traian. Așa, și bunicul meu avea o „drăguță” la Sala Palatului și lua mereu câte 5 bilete, pentru toată familia. Mai mergeam la Scala, la Patria (ARO îi spuneam noi ).

Și pentru că am fost crescută mult la cinema, apoi am început să chiulesc de la școală, ca să văd filme, pe unele chiar de mai multe ori, până și-au dat părinții seama că am cam multe absențe.

După ce am intrat la facultate, l-am cunoscut pe Suchianu și am început să merg cu el la Cinematecă. Cam toată facultatea mi-am petrecut-o la Cinematecă, stăteam de dimineața până seara și aveam o prietenă (o am în continuare, Dorina) care lua notițe pentru mine la Universitate. Eram 120 de studenți în an și nu se vedea că lipsesc.

Dar facultatea de litere ați ales-o pentru engleză?

Nu, nu avea nici o legătură cu asta. Nu știam engleză. Am făcut-o prin prisma faptului că eram a cincea generație, într-o familie de oameni cu facultate și trebuia să am și eu.

Toți făcuseră facultate și au spus: „Păi ce facem cu fata asta? Rămâne fără școală ?”. În inconștiența mea am zis că eu fac Medicină, însă când mi-am dat seama cât de greu e, am zis: „Stați că eu nu pot dau la Medicină”.

Era jumătatea clasei a 11-a, eu eram la uman, la Politehnică nu aveam ce căuta, deși mama era profesor acolo, ce-i drept de franceză, dar de specialitate, și atunci s-a decis să fac limbi străine. Franceză știam ceva și m-a pregătit mama,  dar mai aveam nevoie de o a doua limbă. Făcusem germană la școală, din păcate însă  eram nulă, pentru că dacă n-o începi în prima copilărie, nu se mai prinde,  și atunci au hotărât să bage masiv în mine engleză.

Așa, să mergem mai departe,  pentru că întreaga poveste curge crescendo. Am intrat la Facultate, l-am cunoscut pe Suchianu, am mers cu el la Cinema Studio unde lunea se dădeau filme doar pentru membrii Asociației Cineaștilor din România, datorită lui și minunatului Gopo am reușit să intru acolo, iar acolo el i-a zis lui Caranfil (n.r. Tudor Caranfil) că sunt foarte pasionată de filme. Mergeam la Cinematecă și mi se părea extraordinar să poți să traduci.

Dar cum erau filmele la Cinematecă?

Era dublate pentru că erau filme rare, de obicei filme interzise, pe care nu le puteai vedea la televizor și nu stătea nimeni să le subtitreze, pentru că era scump. Plus că fiind „mai de furat”, nu aveam lista de titluri, ca să poți să scoți textul. Se traduceau simultan. Sunt mulți care își amintesc de mine din perioada în care traduceam acolo.

Așa…

Caranfil m-a trecut pe o listă și într-o bună zi, era vară, nu s-a mai găsit nimeni care să traducă la comisie, în televiziune. (n.r. toate programele care se difuzau la Televiziunea Română erau mai întâi trecute prin filtrul unei comisii de cenzură, iar atunci când erau programe străine, precum filmele, cineva trebuia să traducă în fața comisiei întregul film din care se tăiau sau nu anumite scene). M-a sunat cineva din televiziune  (dl Ioan Ionel, care făcea Teleenciclopedia ),  care mi-a spus de unde are numărul și m-a întrebat dacă pot să ajung într-o jumătate de oră la Televiziune. M-am dus repede, am intrat, am tradus, era prima dată când traduceam, era o comedie cu frații Ritz (de asta îl cheamă Ritz, pe motanul meu birmanez, care face 19 ani pe 5 martie! ); nu existau căști, nici microfon, nu exista nimic, toți membrii comisiei vorbeau între ei, eu trebuia să mă concentrez pe ce traduc; a funcționat, ei au văzut că a funcționat și neavând alt traducător, peste vară, m-au tot chemat.

După asta, în toamnă, în sfârșit m-au luat și la Cinematecă, pentru că și acolo rămăseseră fără traducător. Acolo am dublat ani buni. La Cinematecă se traducea fiecare film în parte (au încercat o înregistrare pe casetă audio, ca să plătească doar o dată, dar se desincroniza față de imaginea de pe ecran) și se plătea 60 de lei pe film. Era bătălie să ajungi acolo, o „pilăraie” grozavă, pentru că pe această colaborare făceai niște bani în plus. Când am ajuns prima dată acolo, cu Suchianu, au zis că pe lista celor care traduc sunt persoane cu nevoie speciale, ceea ce nu era deloc adevărat. Erau doar pile. Era un privilegiu.

La mine, de fapt, norocul a fost că au avut nevoie, că pile nu aveam.

Și cum ați ajuns la casete?

În televiziune, a venit cineva la mine, era un tip care era clar că avea niște stele pe umăr și care avea o funcție,  șef peste pompieri. M-a oprit la lift și mi-a zis: „Uite, e un domn care ar vrea să-i traduci niște filme”. M-am dus, domnul Zamfir stătea vizavi de televiziune, am dat o probă, m-a pus să ascult Doctor Jivago pe care întâmplător îl făcusem la Cinematecă. Oricum, proba aia era o chestie bizară, pentru că dl. Zamfir nu știe nici o limbă, era doar așa ca să vadă dacă poate urmări ce spun, dacă sunt coerentă.

Mai trăiește?

Da, are spre 80 de ani. E un domn mai special  și a fost foarte nemulțumit de actorul care l-a jucat în documentar. Eu am fost foarte încântată de Ana Maria Moldovan, de la Teatrul Odeon.

Dar da, e un personaj, a fost capabil să creeze o rețea, a avut o minte de om de afaceri, de șef din ăsta cu care nu te joci.  Era o muncă foarte complicată, la care nu se înhăma multă lume.

Dar frică nu vă era?

Nu mă gândeam la asta. Mi-am dat seama că ei știu și dacă vor să mă adune, m-ar fi adunat deja. Nu-mi modificam vocea, lucram în televiziunea națională, puteau să mă găsească imediat. Însă eram un rău necesar și pentru ei pentru că nu știau limbi străine…

Zamfir poate că avea spate…

Nu știu ce să zic. Avea și nu avea. Dacă l-ai cunoaște, te-ai mai gândi. Era însă foarte abil. La toți șefii mari dădea pe gratis, cei din CC, generali, șeful procuraturii….

De exemplu, șeful procuraturii a încercat să se pună cu el o dată și a venit cu un video să-i tragă un film pe video-ul lui. Iar Zamfir a zis: „dar ce, eu nu am video?”.

El avea 300 de video-uri, imaginează-ți că era ca și cum ar fi avut un garaj cu 300 de Dacii, un video costa cât o Dacie.

Șeful procuraturii a făcut pe nebunul și la un moment dat i-a zis lui Zamfir: „Dar tu știi cine sunt?”. A fost o abordare total greșită pentru că Zamfir în secunda aia a luat video-ul și l-a dat de pământ.

Nu avea frică de nimic pentru că așa era el construit, iar securitatea îl lăsa în pace pentru că și ei aveau nevoie de el, neștiind majoritar nicio limbă străină, nici ei nici familiile lor .

Legenda spune că Zamfir fiind sectant, pocăit, înainte de a pune pe picioare rețeaua asta, a făcut hârtie că el vrea să plece în Germania. A plecat în Germania cu nevasta și cei doi copii, însă acolo: stupoare, ăia vorbeau nemțește. Nasol. Și nu-l băga nimeni în seamă. Și mai nasol. Așa că s-a întors în România și toată lumea a spus: „Băi ce bun comunist e ăsta!”.

El voia să câștige bani, iar în Germania nu avea nici o șansă. Avea o soră în America, profesor universitar, și avea cumva spatele asigurat, că dacă se întâmpla ceva aici, soră-sa putea să țipe acolo.

Așa am ajuns la el și traduceam de la 3 după amiaza, când terminam la Televiziune, până la 12 noaptea.

În fiecare zi?

Când veneau casete. Nu era în fiecare zi.

Ați tradus ceva…

Am tradus 3000 de casete până la Revoluție.

Cât se plătea filmul?

La Cinematecă se plătea 60 de lei. Ca să ne înțelegem: de la mine de acasă până la televiziune, taxiul era 50 de lei.

Zamfir m-a întrebat cât vreau, eu am zis 100, că atât era o ciocolată austriacă bună, iar el a zis că îmi dă 200.

Erau și nu erau bani, că nu traduceam mereu. Când veneau filme, traduceam și 8 filme pe zi. Alteori îl sunam eu și-l întrebam dacă nu au mai venit filme.

Zamfir dădea casete în toate orașele din țară, altfel nu m-ar recunoaște atât de multă lume.

La Iași, m-am întâlnit cu un tip care mi-a zis: ”în 1985 erau 16 mii de studenți în Iași. În ianuarie mi-a luat tata un video și dădeam seri video în cămin..”, iar eu îi spun: „eu am tradus din noiembrie 1985”. Apoi tot el: „Da, da, da. Până în noiembrie când ați început să traduceți le luam 16 lei pe noapte. Din noiembrie am început să le iau 16 lei per film, nu le mai luam pe noapte. În ianuarie 1986 mi-am luat o Dacie pe care am botezat-o Irina”.

Dacă nu ajungeați în TVR, ce meserie credeți că vi s-ar fi potrivit?

Nu cred că mi s-ar fi potrivit nici o altă meserie. Televiziunea e o chestie fără de care nu poți trăi, dacă ajungi să o faci vreodată.

De când eram copil, dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac, răspundeam că vreau să mă fac Cleo Stieber, care era o fermecătoare prezentatoare de televiziune.

Româncă?

Da, de origine evreiască. La televiziune, pe vremea aceea i se spunea Telaviviziunea. 90% dintre cei care lucrau acolo erau evrei. Au talent!

Cum ați rămas șomeră?

Acum vreo 20 de ani am rămas șomeră total. Și pentru că aveam un nume, toată lumea se ferea de mine: „Vine asta și se pune șefă, nu e bine!”. Așa că am tras mâța de coadă vreun an și ceva, în condițiile în care mama era bolnavă, aveam nevoie de bani pentru medicamente, pentru întreținerea casei…

M-am dat afară din televiziune în 1999, la marea epurare, restructurare îi zicea. Ne-au dat pe toți, și pe mine, și pe Viorica Bucur, pe toți.

Pe ce motiv?

Nu știu dacă exista un motiv anume. A fost una din marile dări afară din televiziune.

Cred că unul din motive a fost ceva de genul că aveam deja 43 de ani și nu mai puteam apărea pe post. Ceea ce mi se pare caraghios, având în vedere că acum am aproape 62 de ani și apar la orice oră.

Să revenim. Cum arată trailerul filmului vieții dumneavoastră?

Traillerul…hm, e tot timpul la cinema. Începe cu un copil care e cât pe ce să se ducă, dar se întoarce din drum, și o face ca să vedeți voi filme.

Cum așa?

Acum 60 de ani spitalele arătau exact ca acum și bineînțeles că am luat un microb din spital și era să mă curăț. Având doar 13 zile, nici un doctor, în afară de unul singur particular, un evreu minunat, și priceput,  care a venit acasă, nu a vrut să mă îngrijească. Ceilalți doctori au spus: „13 zile? Faceți altul!”.

Așa. Începe cu un copil…

Începe cu un copil care se întoarce, cu un copil căruia îi place foarte mult să se joace, mai ales singur și care își inventează un personaj imaginar cu care să vorbească – probabil de aceea mai târziu am putut să vorbesc la televizor, că îmi imaginam că vorbesc tot cu personajul respectiv  – după care să meargă în niște vacanțe frumoase la Bușteni și la Eforie Nord…  (La Eforie îmi plăcea să stau numai în apă și ca să stau la soare o șantajam pe mama ca pentru 10 minute de plajă să-mi mai cumpere o carte).

Urmează examenul la Sf. Sava, corigența la fizică din clasa a noua, ceea ce m-a făcut, ca după atâta muncă pentru a intra la acel liceu prestigios, să mă mut la liceul 39, din cartier.

Apoi ar fi nopți întregi de învățat ca să intru la facultate, facultate rămânând doar o clădire pentru că eu am frecventat Cinemateca… După care ar fi Televiziunea, Revoluția în care am tradus desene animate – culmea în zilele acelea m-au chemat să dublez doar Tom și Jerry și Ferma animalelor. Iar apoi ar fi călătoriile, ceea ce mi-am dorit cel mai tare și mi s-a întâmplat.

Aș încheia trailerul cu Sundance, cu „Chuck Norris vs Communism” și cu un cinematograf în casa mea în care să se proiecteze acest trailer.

Puteți spune că vă trăiți viața ca în filme?

Da, categoric. Dar să știi că mă străduiesc să o trăiesc ca în filme, ea nu vine de la sine. Am grijă de …scenariu!

Știu că spuneați la un moment dat că v-ați căsătorit că vă plac nunțile…

Îmi plac miresele foarte mult, nu nunțile. Da, am făcut-o pentru că-mi plac miresele.

Vi s-a întâmplat înainte sau după Revoluție să mergeți la piață și să vă recunoască lumea după voce? Erați a doua voce cea mai cunoscută după cea a lui Ceaușescu…

După Revoluție mi s-a întâmplat, înainte nu aveau curaj. Înainte de Revoluție, n-am conștientizat cât sunt de cunoscută. În primul rând că eu habar nu aveam că dl Zamfir vinde casetele în toată țara, că lumea se adună în blocuri, iar majoritatea prietenilor noștri stăteau doar în case, nu în bloc, nu aveam de unde să știu. Sau poate că ei se adunau și nu ne spuneau, sau credeau că eu știu, habar nu am. Știi cum era, fiecare îl pândea pe celălalt și îl bănuia pe celălalt, de câte ceva.

Eu asta nu o să le iert comuniștilor niciodată, faptul că ne-au învățat să ne temem unii de alții și tot timpul să avem bănuieli. Astea sunt niște chestii oribile, care îți toacă viața și nervii și care te fac neom.

După Revoluție am mers de multe ori cu taxiul, nu mi-au luat bani, florăresele mi-au dat flori pe gratis, ele fiind principalele interesate, pentru că majoritatea nu știau să citească și pentru ele era o binecuvântare dublajul acesta. Care de fapt nu era un dublaj, era un voice over, eu fiind total împotriva lui.

Adică între dublaj și subtitrare alegeți?

Subtitrarea, clar!

Dar cum vi se pare că sunt traduse titlurile filmelor azi?

Se urmează o politică de traducere ca să atragă lumea în cinema. Nu se urmărește neapărat ce se întâmplă acolo, ci să fie un titlul suficient de ispititor care, de multe ori nici nu corespunde….

Există vreun actor de care v-ați fi putut îndrăgosti?

Sigur, există mulți, dar sunt actori pe care voi îi știți mai puțin. Este George Sanders, de care îmi plăcea foarte tare pentru că era suficient de ironic. Nu ar trebui să existe nici un om pe lumea asta care să nu fi văzut filmul „Totul despre Eva”, în care el joacă rolul criticului de teatru.

Dar dintre frumoșii aceștia de acum, de la Hollywood, ca Ryan Gosling sau Bradley Cooper, vă place vreunul?

NU! NU! Îmi mai place Jeremy Irons… La un moment dat m-am îndrăgostit teribil de tare de un actor suedez, pe care l-am descoperit la Berlin acum câțiva ani și care era mort deja de vreo 30 de ani : Gunnar Bjornstrand.

Multă vreme mi-a plăcut Gregory Peck, până am aflat că e prieten cu Fidel Castro.

La români îmi plăcea Mircea Șeptilici sau Fory Etterle, erau cu totul alt gen. Trebuie să fie niște intelectuali extrem de rafinați și să nu fie tineri.

La seriale vă uitați?

Mă uit dar mai puțin, pentru că nu am timp. Ele sunt addictive și oricât de puțin aș dormi, tot nu reușesc să le văd. Până în 1989, mă ocupam în TVR de serialul de luni care, de obicei era unul BBC. Pentru comisiile din televiziune, când venea câte un serial care avea 12 ore, traduceam 12 ore; ei mai veneau, mai plecau, eu voiam să văd ce se întâmplă. Adică pot să stau 12 ore nemișcată, în fața ecranului, mic sau mare.

Ce serial actual v-ar fi plăcut să traduceți?

Cred că „The Crown”. Am suferit teribil că nu am tradus eu „Onedin”, deși îmi dau seama că ar fi fost foarte greu, că ar fi fost foarte mulți termeni de marină.

Ce muzică vă place?

Aznavour îmi place foarte tare și muzica clasică. La Ateneu merg de la 14 ani.

Cum arată o vacanță ca în filme pentru dumneavoastră?

O vacanță ca în filme arată în felul următor: sculat de dimineață, văzut un film, făcut un tur de oraș, văzut încă vreo câteva filme, ieșit în oraș, cumpărat cadouri pentru prieteni, un muzeu și dacă pot să prind și un concert sau mers la operă, cu atât mai bine. Vacanța mea e foarte bine împărțită ca să fac cât mai multe lucruri într-un timp scurt. Oricum nu există vacanță fără să văd filme. Nu am nici o zi să nu văd filme.

Dacă duminica trecută ați fi fost invitată la Oscar, cum v-ați fi îmbrăcat?

Vorba mamei: „Iar ți-ai luat valiza de văduvă”. Probabil că în negru și cu perle, asta mi se pare cea mai frumoasă combinație. Dar să știi că la Oscar nu mi-ar plăcea să ajung decât dacă aș avea vreo treabă pe acolo.

Să zicem că v-ar fi chemat pentru a primi premiul pentru întreaga carieră. Ce speech ați fi avut?

Aș încerca să le explic tuturor, că deocamdată nu s-a inventat altceva ca să trișezi și să trăiești mai multe vieți, ca pisica, decât să mergi la cinema.

Orice invitat are dreptul să aducă pe cineva. Pe cine ați fi luat?

Bună idee. Pe Vlad Ivanov, asta ca să audă el, pentru că el o să ajungă sigur acolo și să mă ia el pe mine! Glumesc! Suntem buni prieteni și ne înțelegem bine. Are o carieră strălucită și sper să ajungă anul acesta, din nou, la Cannes, pe covorul roșu, cu filmul lui Corneliu Porumboiu. Vlad este ceea ce se cheamă un prieten de nădejde.