Ultimul interviu al jurnalistei Iulia Marin: viața cu o tulburare schizo-afectivă, înfruntarea problemelor de familie, luptele cu propriii demoni

Astăzi acesta e diagnosticul?

Da, tulburare schizo-afectivă.

Care ar fi cauzele? De ce apare un astfel de diagnostic?

Eu îmi explic asta prin faptul că am în familie o mătușă care a avut astfel de probleme și pe fondul unui stres acut, cum a fost cel determinat de moartea mamei, a apărut. E mai degrabă o speculație a mea pentru că imediat după moartea mamei au apărut primele schimbări în comportamentul meu. Nu se cunoaște cauza exactă, nimeni nu poate pune degetul pe ea. Într-adevăr, când ieși din spital ți se recomandă să eviți situațiile psiho-stresante, conflictele, orice ar putea genera un nou episod.

Acum ești în continuare pe medicamente și terapie?

Da, va trebui să urmez terapie, nu știu cât, însă medicamentele va trebui să le iau toată viața.

Din ce citesc eu pe blogul tău, pare că te-ai împăcat cu boala, trăiți împreună…

Da, a fost și ăsta un proces în sine. Prima dată mi-am făcut mari speranțe că pot renunța la tratament, am zis că a fost o întâmplare, că-și va reveni creierul meu de la sine după ce renunț la pastile, nu a fost așa. A doua oară mi-am dat seama deja că trei luni în psihoză înseamnă enorm și am trecut prin acele stadii: negare, negociere și până la urmă am ajuns la acceptare. Nu prea aveam de ales.

Cine te sprijină?

Am un unchi care a fost alături de mine și prietenii. În principiu am locuit singură psihotică fiind și sunt oarecum pe cont propriu. Nu aș zice că mă sprijină cineva în mod activ, cu excepția faptului că de la muncă am avut parte de foarte multă grijă, empatie și atenție, atât din partea șefilor, cât și a colegilor. Toți au fost foarte deschiși și nu m-am simțit niciodată stigmatizată.

Dacă ar fi să te gândești, care ar fi cea mai mare frică a ta?

Frica mea e ca boala să nu scape de sub control. În prezent mi-am revenit 100% (dar la fel s-a întâmplat și după primul episod), merg și la întâlnirile unei asociații de suport și acolo am descoperit că e oarecum o regulă nescrisă: nu faci diferența între un bolnav și altcineva, cu excepția faptului că e pe tratament.

Poți să-mi descrii puțin un episod de psihoză? Ții minte?

Da, țin minte și cochetez cu ideea de a scrie o carte despre asta. Mi-am ținut un jurnal în timpul celui de-al doilea episod și jurnalul e foarte detaliat, foarte bogat. Într-adevăr s-a scris puțin pe tema asta.

Cum e un episod psihotic? Ai o stare alterată, fie de depresie profundă, fie de exaltare și gândurile sunt considerate bizare. De pildă, eu am avut un delir – mie mi se pare foarte interesant, fascinant – ce se numește delirul lui Truman (dacă ai văzut filmul The Truman’s Show, vei înțelege).

Aveam senzația că sunt pe un platou de filmare, indiferent unde mă aflam și că toate elementele din jur sunt acolo puse pentru mine și au o însemnătate. Dacă vedeam baloane pe stradă mi se părea că vine ziua mea sau se celebrează ceva legat de mine. Eram autoreferențială, totul părea legat de mine. Unii cred în Iisus, alții aud voci, iar alții au impresia că persoanele de lângă ei au fost înlocuite cu clone, sunt multe tipuri de deliruri.

Eu pe acesta l-am avut, aveam impresia că sunt filmată în timp ce merg pe stradă, toată lumea era ca o scenografie făcută special pentru mine și credeam că mi se transmit mesaje prin care mi se vindecă traumele.

Iulia, ai spus că ai ajuns foarte târziu la spital. Dacă ai da un sfat acum, care ar fi acela?

Cred că la primul semn de alterare a stării emoționale – că asta a fost și la mine – trebuie mers la medic. Eu aveam acea încredere nenaturală în mine, m-am gândit dacă să merg la un terapeut, însă pentru că debuta cu o stare de fericire, îmi plăcea și îmi spuneam singură că sunt bine, că nu am nevoie de medic.

Prima dată când ți se întâmplă asta, chiar nu prea ai cum să-ți dai seama. Ce aș sfătui eu, este ca acea persoană care are o stare atipică mai multe zile, să meargă la medic.

Pe viitor cum te vezi? Formând o familie sau ți-e teamă de asta?

Eu am decis să nu am copii.

E o contraindicație sau?

Există riscuri pentru copil, dar și pentru mine. M-am consultat cu medicul meu și pentru că sunt practic legată pe viață de această medicație, există riscuri pentru copil în cazul în care rămân pe tratament și riscuri foarte mari pentru mine dacă renunț la tratament.

Și cum te împaci cu asta?

M-am împăcat pentru că mi se pare o decizie corectă. Decât să fac rău, mai bine nu îl fac.

Citește și: „Depresia cred că încă mă domină. Am învățat să trăiesc cu ea, dar cu tratament, doar așa o pot controla”, Liudmila, cititoarea care ne-a mărturisit cum e viața cu depresie și anxietate