Un diagnostic care a curmat un vis, dar a deschis un drum fascinant către „sute de lumi de culori diferite”: ce înseamnă pentru un muzician să nu-și mai simtă degetele și să se confrunte cu sindromul de tunel carpian? Și cum a ajuns Jessica Cottis unul dintre cei mai apreciați dirijori britanico-australieni
În 2005, Jessica Cottis a început să-și piardă senzația în unele degete. A fost diagnosticată cu sindromul de tunel carpian, dar a continuat să cânte. Însă degetele de la mâna stângă au încetat să funcționeze corespunzător. Pentru un artist care își vedea viața pe scenă acest moment a fost unul devastator. O perioadă despre care Jessica Cottis spune că a fost „foarte întunecată”, dar care i-a adus și un mare noroc, fără ea, „nu aș fi început niciodată să dirijez”.
Astăzi, Jessica Cottis a devenit unul dintre cei mai remarcabili dirijori britanico-australieni. De altfel, este și dirijor-șef și director artistic al Orchestrei Simfonice din Canberra (Australia) și colaborează constant cu orchestre de top, precum London Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, Sydney Symphony, Los Angeles Philharmonic.
Pe Jessica Cottis o putem vedea de Ziua Internațională a Femeii – vineri, 8 martie 2024 – la Sala Radio, alături de pianista Adela Liculescu. Programul serii se va deschide cu o creație a unei compozitoare: Diana Rotaru „Corale și cutii muzicale”. Veți mai asculta în programul concertului și Mozart – Concertul nr. 23 pentru pian și orchestră și R. Strauss – suită din opera „Cavalerul rozelor”.
Jessica Cottis ne împărtășești câteva amintiri prețioase din copilăria ta petrecută la ferma familiei în sud-estul Australiei? Și cum crezi că ți-a influențat această perioadă pasiunea pentru muzică și natură?
Am norocul că muzica a fost în sângele meu de când îmi amintesc. A fost puternic înrădăcinată în familia mea, a făcut parte din viața noastră. Mama mea era o pianistă amatoare excelentă și unele dintre cele mai timpurii amintiri pe care le am sunt legate de momentele în care stăteam lângă ea în timp ce cânta Nocturnele lui Chopin. Tatăl meu, diplomat, asculta adesea clasici – Debussy, Tchaikovsky, Bach. Dar întotdeauna și-a dorit să fie fermier, așa că atunci când s-a retras a reușit să-și vadă visul îndeplinit!
Ferma noastră familială era una de oi cu lână fină, iar lâna era folosită pentru stofele costumelor bărbaților italieni. În timpul tunsului, el asculta înregistrări ale simfoniilor lui Mozart – întotdeauna le liniștea pe oi această muzică.
Aveam adesea miei în grădina din spatele casei noastre, flămânzi, mereu în căutare de lapte, și mugeau în toate momentele zilei. O viață minunată pentru un copil! Te face să privești viața cu modestie, cu smerenie și începi să înțelegi cu adevărat planeta. Te conectezi profund cu ciclul anotimpurilor, cu problemele vremii, cu ce înseamnă să hrănești și să ai grijă. Este provocator, dar și foarte satisfăcător. Această modalitate de a vedea lumea de aproape și totuși dintr-o perspectivă mai largă este atât de necesară pentru a face muzică.
Orgă, pian, trompetă… așa a început călătoria ta în lumea muzicii. Cum au influențat aceste experiențe timpurii perspectiva ta ca dirijor, și cum le încorporezi în stilul tău de dirijat?
Aceste trei instrumente au constituit o bază foarte bună pentru dirijat. Îmi amintesc, în copilărie, cum citeam la pian partituri orchestrale și cum trompeta mi-a oferit perspective valoroase asupra modului în care funcționează o orchestră din interior. Dar poate că orga a fost instrumentul care mi-a oferit cel mai mult. Sunt sinestezică – experimentez sunetul ca pe o culoare – iar gama timbrală a orgii a fost absolut fascinantă din acest punct de vedere.
Am studiat la Paris și am avut o experiență incredibilă acolo, absorbind atât de multă cultură și muzică. În toată pregătirea mea am pus mare accent pe improvizație, o abordare pe care artiștii clasici nu o explorează suficient. Nu știam atunci, dar acești ani au fost o parte atât de importantă a procesului meu de dezvoltare pentru viitoarea mea carieră de dirijor.
De la orgă la dirijat poate părea o cale lungă, dar pentru mine a fost un drum foarte lin. Orga poate avea patru sau cinci claviaturi care, combinate, pot crea sute de lumi de culori diferite. Fără să îmi dau seama, învățam mecanismele de a crea un sunet orchestral. Stând la orgă este ca și cum ai fi chiar în mijlocul propriului tău ansamblu.
Jessica Cottis: „Am continuat să cânt cât de mult timp am putut, dar degetele de la mâna stângă au încetat să funcționeze corespunzător”
Aceste studii din Paris cu Marie-Claire Alain și mai târziu la Royal Academy of Music din Londra cu Sir. Colin Davis și Colin Metters au avut un rol semnificativ în dezvoltarea ta muzicală. Ai putea să ne povestești despre un moment din această perioadă care a avut un impact foarte important asupra carierei și vieții tale?
Toți cei trei au avut un impact foarte important asupra dezvoltării mele. Îmi amintesc adesea de lecțiile mele cu Marie-Claire Alain, stând în lumina de semiumbră a lojei de orgă din Église Saint-Germain de Saint-Germain-en-Laye. Cu Alain, mi-am aprofundat înțelegerea importanței articulației. Muzicienii de obicei au grijă de începutul unei note, dar adesea uită sfârșitul! Conexiunile de la o notă la alta sunt atât de importante.
Colin Metters ne provoca să găsim gesturi cât mai mici posibile pentru a obține sunetul pe care îl aveam în minte. Odată, m-a pus să conduc cei peste 80 de muzicieni ai orchestrei simfonice a Royal Academy of Music mișcând doar sprâncenele! Desigur, claritatea este importantă, dar arta dirijatului este sugestivă și inspiratoare pentru muzicienii cu care lucrăm.
Toate lecțiile lui Sir. Colin mă însoțesc oriunde merg. A fost o adevărată inspirație pentru mine. Îmi amintesc că ne spunea „voi, tinerii dirijori, trebuie să cântați și să cântați până când vă pierdeți frica de propria voce!”. Era foarte spiritual și fermecător. În timpul repetițiilor din „Flautul fermecat”, atunci când orchestra cânta lent, a spus: „Când fac asta (un mic gest în sus cu bagheta), înseamnă că acordul este scurt! Încerc să pară ușor, dar de fapt sunt foarte serios cu acest lucru stupid!”. Dar totul se reducea întotdeauna la semnificația emoțională a muzicii.
O accidentare la încheietură te-a făcut să iei o decizie foarte importantă în cariera ta care te-a condus către dirijat. Poți să împărtășești provocările cu care te-ai confruntat în timpul acestei tranziții și cum ți-a fost modelată călătoria artistică de acest accident?
În 2005, am început să pierd senzația în unele degete. Mi s-a diagnosticat sindromul de tunel carpian. Am continuat să cânt cât am putut de mult timp, dar degetele de la mâna stângă au încetat să funcționeze corespunzător. A avea o accidentare care să mă împiedice să cânt a fost devastator. A fost o perioadă foarte întunecată. Cu toate acestea, a existat un noroc: dacă nu m-aș fi accidentat, nu aș fi început niciodată să dirijez. Sunt recunoscătoare pentru fiecare notă frumoasă pe care orchestrele și eu reușim să o creăm împreună.
Jessica Cottis: „Părea că toți zburam liberi ca păsările”
Ai condus orchestre foarte mari din întreaga lume, poți să ne împărtășești o amintire din această călătorie artistică? Ce a făcut-o specială?
Am lucrat cu London Symphony Orchestra, LA Philharmonic, Czech Radio Symphony Orchestra, Opera Australia și multe altele. Și nu voi uita niciodată prima mea experiență dirijorală la BBC Proms la Royal Albert Hall din Londra, a fost cu adevărat incredibil. De asemenea, o altă întâlnire frumoasă a fost cea cu pianista Angela Hewitt și Orchestra Națională de Artă din Ottawa, Canada. A fost una dintre acele săptămâni de concerte incredibile, o conexiune muzicală atât de puternică, parcă timpul nu a existat. Părea că toți zburam liberi ca păsările!
De asemenea, aș dori să menționez concertul fantastic cu Orchestra Radio din București. Am interpretat o lucrare de Dan Dediu cu ritmuri și melodii populare românești și orchestra a prins viață! Această atmosferă de muzică populară, de dans, s-a transmis cu putere și în suita de balet „Petrushka” a lui Stravinsky. O lucrare atât de complexă și o interpretare atât de energică și vibrantă. Foarte frumos.
În afară de rolul de dirijor, ai fost activ implicată în susținerea muzicii clasice prin predare și mentorat. Ce sfaturi ai avea pentru aspiranții dirijori, în special femeile care intră în acest domeniu?
Unul dintre cele mai importante lucruri este să știi să asculți cu adevărat. Unul dintre cele mai grele lucruri pentru tinerii dirijori este să poată asculta la fel de bine pe podium ca și în afara lui. Exersați folosindu-vă urechile în fiecare zi. Dirijorii trebuie să fie cei mai buni ascultători de pe planetă. Fără auz impecabil, nu poți ști cum să îmbunătățești sunetul unei orchestre. Ascultați natura. Inspirația o găsești peste tot, trebuie doar să îi acordăm timp și spațiu.
Aș vrea să mai subliniez și faptul că dirijatul nu are absolut nimic de-a face cu genul. De aceea, tinerelor dirijoare le-aș spune să-și cunoască partiturile în profunzime, să-și caute inspirația și să facă muzică cu inima. Veniți mereu către orchestrele voastre cu spiritul deschis!
Citește și: Vioara de 10 milioane de euro care a inspirat o națiune: o călătorie muzicală cu Alexandru Tomescu de la scenele internaționale în inima munților Bucegi
Așa cum am vorbit deja, ai lucrat cu orchestre din întreaga lume. Cum îți adaptezi stilul în funcție de fiecare dintre acestea? Și care este cel mai mare câștig pe care îl ai din aceste colaborări interculturale?
Fiecare orchestră este diferită, tocmai de aceea și sunetul său este unic. Ca dirijor, trebuie să găsesc un echilibru între respectarea culturii muzicale și adaptarea acesteia, astfel încât să poți obține ce este mai bun din partea muzicienilor. Indiferent unde în lume, vin mereu cu deschidere. Muzica pentru mine înseamnă colaborare. Uneori o orchestră cântă într-un mod pe care nu l-am prevăzut și acest lucru poate fi foarte interesant.
Concertul pe care îl vei susține în doar câteva zile în România este foarte așteptat. Spune-ne ce vom vedea la Sala Radio, pe 8 martie?
Avem un program minunat. O lucrare recentă a compozitoarei române Diana Rotaru și minunatul concert pentru pian nr. 23 în la major de Mozart cu impresionanta Adela Liculescu. Vom interpreta și suita lui Richard Strauss din opera sa „Der Rosenkavalier” – foarte aproape de inima mea pentru că a fost lucrarea care m-a făcut să vreau să fiu dirijor!
Când am auzit-o prima dată live, la Viena în 2005, am fost atât de impresionată de orchestrarea strălucitoare, plină de energie și totuși translucidă, încât a fost ca un chibrit aprins în întuneric. O experiență damasceană și în acel moment am știut că trebuie să dirijez.
Este o lucrare inteligentă, o glorificare frumoasă a anxietății de la sfârșitul secolului al XIX-lea cu privire la pierderea trecutului cuplată cu dorința de nou. Opera în sine este notorie pentru dificultatea de a-i stabili tempo-ul. Sir. Georg Solti a mers să-l viziteze pe Strauss la vila lui din Garmisch în 1949 și l-a întrebat pe compozitor: „Care este tempo-ul din Der Rosenkavalier?”. Strauss a răspuns: „Doar rostiți-l exact cum a scris Hofmannsthal libretul și va funcționa”. Există un film cu Strauss dirijând sfârșitul actului 2 și exact asta face! Desigur, suita nu are text, dar interpretarea noastră va fi la fel de impresionantă și delirantă ca și cum ar avea cântăreți și regie teatrală.
Nu este primul contact pe care îl ai cu România. Care sunt impresiile tale despre țara noastră? Și ce experiențe ai avut cu artiștii și publicul de aici?
România este o țară frumoasă. O găsesc fascinantă din punct de vedere cultural și îmi place să vizitez și să lucrez aici. Prima dată am venit în România în 2021 în cadrul Festivalul Enescu și a fost o mare plăcere să mă întorc în fiecare an de atunci. Muzicienii sunt atât de deschiși și generoși, iar în interpretarea lor există o calitate unică a vitalității ritmice. Este atât de natural și liber, la fel ca și respirația. Este foarte special!
Colaborezi cu BBC în diverse ipostaze, inclusiv comentarii pe diverse teme legate de artă. Care domenii artistice ți se par cel mai intrigant de discutat? Și de ce?
Intersecția dintre arta vizuală și muzică mă interesează foarte mult în acest moment. Mark Rothko, de exemplu, iubea muzica. Era obsedat de Mozart și asculta frecvent compozițiile sale în timp ce picta. La prima vedere, muzica clasică probabil nu este prima conexiune pe care o facem când ne uităm la imensele sale pânze de culoare, dar principiile stilistice ale lui Mozart au avut o influență directă asupra practicii sale. Suntem adesea impresionați de simplitatea picturilor sale. Pânzele sale sunt mari, fără ramă, fără vernis, fără titlu și folosește cele mai simple forme, dreptunghiul. Dar atunci când petrecem timp cu aceste picturi și le luăm în considerare în detaliu, realizăm că au o complexitate și o adâncime incredibile. În aceasta rezidă un univers al expresivității și o calitate luminoasă. Elaine de Kooning a comentat energia din lucrările lui Rothko: „schimbări imperceptibile de la o culoare pură la alta” care creează „o senzație de presiune atmosferică”. Este ca și cum culorile se apropie una de cealaltă și se fac să cânte una pe alta. La fel ca Mozart, idealul lui Rothko era să găsească cea mai simplă expresie a unei gândiri profund complexe.
În calitate de Orchestral dirijor principal și Director Artistic al Orchestrei Simfonice din Canberra, cum arată viziunea artistică din mandatul tău?
Orchestra avea nevoie de o anumită revigorare muzicală și artistică. Descoperim că acum ajungem la tot mai multe persoane, atât local, cât și național, și acest lucru este o perspectivă captivantă.
Canberra este capitala Australiei și cred că este important să promovăm artiștii australieni. Investim activ în muzica contemporană: acum toate concertele noastre pe parcursul unui sezon includ lucrări ale compozitorilor australieni. Nicio altă orchestră nu face asta. Desigur, încă interpretăm toate marile clasice.
Sunt interesată să găsesc noi modalități de a interacționa cu o formă de artă care este atât clasică, cât și inovatoare. Este atât de vie. Tocmai de aceea are un impact social atât de profund. Se poate face o comparație bună cu literatura. Este minunat să citim Proust, Eliot și Dostoievski, dar unde am fi fără, să zicem, Peter Carey, David Malouf, Alexis Wright.
Jessica Cottis: „Ca muzicieni, avem curiozitatea și disciplina unui om de știință”
Ai un interes puternic în relația dintre muzică, natură și știință. Cum se intersectează aceste elemente în munca ta și cum transmiți aceste conexiuni publicului tău?
Muzica, natura și știința ne cer să ascultăm, să interacționăm, să gândim. Ca muzicieni, avem curiozitatea și disciplina unui om de știință, admirația și umilința pe care o simțim când mergem în natură și inima și pasiunea muzicii. Această combinație face muzica să prindă viață, și desigur, asta este ceea ce atrage cel mai mult publicul.
Și în final, cum și unde te vezi în următorii 5-10 ani?
Să continui să împărtășesc extraordinara diversitate a sentimentelor, emoțiilor și dramelor muzicii cu cât mai mulți oameni posibil. Mahler a spus odată că „există o urmă de infinit în fiecare operă de artă” și visul meu este să lucrez îndeaproape cu orchestre fantastice, explorând muzica cât mai profund posibil și creând împreună interpretări profunde și magice. Și poate să am și câteva oi în plus!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
