Văduva veselă: un cabaret politic marca Andrei Şerban, inspirat din opereta lui Lehar

Ne amintim de versiunea  Oedipe-ului enescian semnată în 1995 de Andrei Şerban pe scena Operei bucureştene, un spectacol cu explicite sugestii politice – mineriada reconstituită, ciumă în Piaţa Universităţii, Sfinxul cu obrazul acoperit de masca lui Stalin, steagul american pus la foarte bună vedere etc…! Desigur, acel spectacol nu poate fi uitat căci discuţiile pro şi contra au fost vehemente. După acelaşi model, regizorul reface acum o operetă celebră, Văduva veselă de Franz Lehar, partitură adorată de public, ale cărei melodii sunt în urechile şi pe buzele tuturor. Aş risca afirmaţia că opereta austro-ungară este – pentru cel care doreşte să reviziteze după moda momentului, capodoperele trecutului şi să le transforme în cheie contemporană – mult mai predispusă la haine noi şi intervenţii politico-şăgalnice decât sobrul şi cripticul Oedipe. Este motivul principal pentru care regizorul, alături de Daniela Dima şi coautor al noului text, şi-a permis cu voluptate să  insereze, alături de dialogurile originale, şi alte, multe şi lungi, scene de dialog, în care şi-a propus să aducă în prim plan TOATE tarele, atât de numeroase, ale societăţii româneşti contemporane. „Cum în libret este vorba de o ţară inventată, pierdută undeva, în Balcani (Pontevedro/Muntenegru n.n.), aflată în criză şi în pericol de faliment, condusă de politicieni incapabili, impostori şi mincinoşi, am găsit printr-un fericit accident, în scrierile lui Radu Paraschivescu şi ale lui Andrei Pleşu, materialul ideal pentru ca ea  să capete formă şi conţinut (noul nume al ţării imaginare se schimbă în Moldrosovia n.n.), pe de o parte, inepţiile şi aberaţiile puse în circulaţie în spaţiul public de tot felul de categorii sociale, incluzând politicieni, neveste de politicieni, oameni de afaceri, funcţionari publici, sportivi, personalităţi TV etc… culese de primul, pe de altă parte, pamfletele celui de al doilea, care împreună, realizează o radiografie fidelă a lumii în care trăim, au devenit materia primă a dialogurilor adaptării noastre(… ). Pe fondul unei bufonade socio-politice, se desfăşoară tema principală a dragostei autentice”, notează chiar Andrei Şerban în programul de sală. Iar spectacolul este „O oglindă de care aveam nevoie…”, mai adaugă regizorul.

Într-adevăr, în această Văduvă veselă găsim chiar de toate: de la ridicole servicii secrete în acţiune la poveşti ale grizetelor din celebrele cabarete pariziene, femei uşoare care  recunosc că nu au decât o singură pereche de chiloţi dar… de foarte bună calitate; de la discuţii relaxate între bărbaţi, în saună, la pavilioane cu atmosferă deloc inocentă – există si în versiunea originală – ; de la selfie-uri cu amanţi de ocazie la step îndrăcit; nu sunt uitate nici doctoratele aleşilor, nu lipseşte nici momentul Noi suntem Charlie. Şi, mai ales, abundă sforăitoarele declaraţii de dragoste de ţară, susţinute de penibilele argumente ce ar pleda pentru unicitatea şi superioritatea tărâmului natal – pământ sfânt, mioare inocente, splendori ale naturii…, pentru parte dintre cei prezenţi, amintiri de… tristă amintire, pentru cei mai tineri… poveşti de adormit copiii. De fapt, revenind la  tiparul operetei austro-ungare menită, înainte de toate, să distreze publicul, ştim că toate aceste rapeluri la erotic şi politic există din plin, îmbrăcate, însă, în rozul transparent al unei decenţe elegante şi rafinate. Andrei Şerban păşeşte ferm şi curajos pe aceste drumuri, convins că are dreptul să îngroaşe vorba, gestul şi situaţiile în demersul său declarat pentru a crea oglinda de care noi, poporul român, am avea nevoie. Interpreţii îl urmează supuşi de regulile impuse ale jocului la care participă. Cântăreţii se transformă în actori de comedie în continuă mişcare, dansatorii se transformă tot în actori care joacă şi dau replici… un efort imens cu reuşite, după posibilităţile fiecăruia, pentru care toţi trebuie să fie apreciaţi, compătimiţi dar mai ales aplaudaţi în fiecare clipă. Căci Andrei Şerban nu ţine cont de adjectivul muzical ce stă, în definiţia operei şi operetei, cu drepturi egale, alături de substantivul teatru. Sau ţine cont în măsura în care muzica foloseşte mişcării pe care regizorul de teatru o doreşte. Nu o dată, am văzut cântăreţi  luptându-se din greu cu poziţii ce fac extrem de dificilă emiterea sunetelor, mai ales ale celor înalte. Şi apreciez aşa cum se cuvine, efortul, supunerea şi reuşita lor. Mai ales că totul este atent înscris în partitură şi orice iniţiativă, expresivă sau de joc personală, este ferm interzisă. Defilarea în slipuri şi costume de baie distruge aproape cu totul preconcepţia că un cântăreţ – mai ales o cântăreaţă de operă/ operetă – are nevoie de dimensiunile unui dulap mişcător pentru a emite sunete care să poată fi auzite de la galerie. Interpreţii aleşi de Andrei Şerban – solişti şi cor – sunt, în majoritatea lor, tineri, supli, cu corpuri estetice şi mişcări agile. În general se cântă bine şi foarte bine, pentru mici derapaje vocale, disconfortul urechii este cenzurat de plăcerea ochiului. Cu o singură excepţie: amplificarea microfoanelor la purtător, concesie făcută replicii de teatru, este inacceptabilă pentru publicul de teatru muzical, care s-a putut bucura doar puţine clipe – celebrul cântec Vilja şi nu mai puţin îndrăgitul duet Hanna – Danilo Lippen schweigen… de frumuseţea reală a muzicii şi a vocilor.

S-a spus că acest spectacol cu Văduva veselă este o coproducţie între teatrele lirice din Iaşi şi din Bucureşti. Faptele dovedesc, însă, că greul este dus de artiştii ieşeni. În fossă se află orchestra Operei Naţionale Române din Iaşi, pe scenă corul şi baletul aceleiaşi instituţii. Şi, cu excepţia lui Danilo, ieşenii pot acoperi oricând, întreaga distribuţie. Se poate vorbi deci despre o versiune locală a acestei Văduve şi de o alta… interregională, în care soliştii vin de la Cluj, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Braşov…. La Bucureşti am avut posibilitatea să le urmăresc pe amândouă şi să le confirm viabilitatea. Sigur, personal, am preferinţe subiective: m-au cucerit, de la prima apariţie, frumuseţea, vocea, supleţea, erotismul magnetic pe care îl degajă soprana Ana Maria Donose (Hanna); balanţa a înclinat puţin în favoarea vocii, a fizicului, a eleganţei şi  dezinvolturii tenorului Tiberius Simu (Danilo) şi ceva mai mult în  favoarea vocii, a prospeţimii şi a implicării în rol ale sopranei Nicoleta Maier (Galaţi). Aceeaşi balanţă rămâne în echilibru atunci când îi judec pe cei doi Njegus. Într-un taler, Ruslan Bârlea (Teatrul Naţional Cluj-Napoca) joacă şi se joacă cu rolul într-un ritm ameţitor şi în culori strălucitoare, ca un Puck neastâmpărat ce leagă şi dezleagă fapte şi vieţi; în celălalt taler, sobru şi interiorizat, Claudiu Bleonţ, solemn şi perfect conştient de rolul său de a spune adevăruri grele, ca un gropar shakespearian.

Revenind la spectacolul cu Văduva veselă prezentat pe scena de la ONB în această deschidere de stagiune a sezonului 2016-2017, aplaud cu maxim entuziasm decorurile imaginate de scenografa Anka Lupeş, o scenă rotativă ce alternează uşor şi eficient spaţii diverse de joc. Funcţională coregrafia Andreei Gavriliu, la care am apreciat mai ales umorul.

Nu am mai întâlnit situaţia ca un spectacol să poarte semnătura muzicală a doi dirijori care apar alternativ la pupitru, o seară unul, o seră celălalt. Înseamnă că muzicienii s-au pus de acord asupra tuturor detaliilor şi au prezentat… o viziune comună. O apreciem ca atare, îi lăudăm pe amândoi şi remarcăm doar că  bagheta lui Ciprian Teodoraşcu a fost mai sprinţară şi, mai ales, mai precisă şi mai binevoitoare în urmărirea vocilor decât cea mânuită de Vlad Conta. Despre Orchestra Operei Naţionale din Iaşi putem vorbi numai de bine căci cei 45 de instrumentişti şi-au îndeplinit cu brio menirea artistică.

Închei aici comentariul meu succint. Am spus oare totul? Nicidecum. Spectacolul durează patru ore şi un pic, cu două pauze. Văduva veselă propusă de Andrei Şerban în toamna lui 2016 la Bucureşti – căci mai are două Văduve vesele, realizate la Welsh National Opera Cardiff 1984 şi la Opera de Stat din Viena în 1999 – trebuie văzută de toţi partenerii de discuţie şi, sunt sigură că, din nou, opiniile pro şi contra vor fi numeroase vehemente. Dacă mi-a plăcut spectacolul? Sigur că da! L-am văzut de două ori cu reală plăcere, nu m-am plictisit nicio clipă. Şi îl recomand cu căldură ca un must – în traducere liberă ceva ce trebuie neapărat făcut/văzut/încercat/trăit – cu amendamentul că, ceea ce este anunţat drept Văduva veselă de Franz Lehar trebuie privit, de fapt, ca un spumos cabaret politic de moment, marca Andrei Şerban, inspirat din celebra partitură.

„Văduva Veselă”, de Franz Lehár, la ONB (31 august şi 1 septembrie 2016)

Regia: Andrei Şerban. Adaptare originală de Daniela Dima şi Andrei Şerban, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu. Scenografia: Anka Lupeş. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Dirijori: Vlad Conta, Ciprian Teodoraşcu.

Găsiţi distribuţia completă aici