Un accident i-a schimbat viața. Victoria Răileanu: „Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar”

În spatele unei cariere solide, Victoria Răileanu ascunde un parcurs surprinzător. În copilărie, nu visa la actorie, nu se vedea pe scenă și nici nu își imagina că, într-o bună zi, va deveni una dintre cele mai expresive actrițe ai generației sale. Crescută într-o familie care își dorea pentru ea o carieră într-un domeniu pragmatic, Victoria Răileanu a pornit dintr-un univers al timidității, al baletului practicat mai degrabă ca refugiu, decât ca aspirație artistică. Un accident la călărie avea să îi schimbe însă viitorul, obligând-o să lase în urmă dansul și să caute, instinctiv, un alt drum.

Trecerea către actorie nu a fost rezultatul unei revelații bruște, ci mai degrabă al unei alinieri de contexte — admiterea pe care a dat-o în secret la secția de teatru, întâlnirea cu colegi care i-au devenit parteneri, primele proiecte care au validat un talent pe care nici ea nu îl bănuia. În liceu a descoperit că scena îi oferă un spațiu de explorare și de dezvoltare personală, iar primul rol pe scena Teatrului Național din Timișoara i-a confirmat că acesta este mediul în care se simte cel mai bine. La 18 ani, odată cu telenovela „Daria, iubirea mea”, a făcut pasul către București și către ritmul intens al filmărilor care i-au structurat disciplina profesională.

Astăzi, Victoria Răileanu este o actriță care se mișcă firesc între teatru, film și seriale, explorând personaje complexe, de la femei sfâșiate de traume — precum rolul din „Aici nu moare nimeni niciodată” — până la roluri din producții internaționale, alături de nume precum Rachel Weisz. Ce își dorește să joace în viitor? Aflați din interviul de mai jos.

Dincolo de scenă, viața ei personală s-a reconfigurat cu aceeași naturalețe între familie și profesie. Victoria Răileanu vorbește deschis despre toate acestea, cu o sinceritate care îi definește și prezența artistică. Cum arată drumul ei — accidentat, autentic, mereu în transformare? În interviul de mai jos, descoperim împreună felul în care, în ciuda schimbărilor, Victoria Răileanu rămâne fidelă unei valori esențiale: bucuria de a face ceea ce iubește.

Victoria Răileanu, ne poţi spune ce te-a atras iniţial la actorie, având în vedere că în copilărie părinţii tăi îşi doreau pentru tine o carieră într‑un domeniu diferit?

Eu nu am visat să fiu actriță când eram mică. Nu era ceva ce îmi doream să fac. Nici măcar nu mă gândeam la asta, fiind un copil foarte timid. Am făcut balet când eram mică, ceea ce era mult mai confortabil pentru mine pentru că simțeam că mă pierd printre mai multe balerine, iar ochii spectatorilor nu erau doar pe mine. Așa credeam eu atunci.

La un moment dat am suferit un accident în urma căruia mi-am rupt piciorul și atunci părinții mei au considerat că e momentul potrivit să încep să merg la meditații la chimie, pentru că trebuia să mă pregătesc să devin farmacistă. Gata cu dansul. Dar m-am opus cu cea mai mare încăpățânare. Nu știam încă ce vreau să fac în continuare, dar vreo știință exactă nu-mi era deloc în plan.

Nu știu exact ce m-a atras atunci, pentru că nu cunoșteam domeniul deloc. Cred că ușurința cu care îmi ieșeau lucrurile. Faptul că simțeam că mi-am găsit locul și că e un domeniu care mă provoacă constant să mă pun sub semnul întrebării, să mă dezvolt. Mereu am avut o latură introspectivă foarte curioasă. Aici cred că ajută mult această latură.

Victoria Răileanu: „La o telenovelă ritmul filmării este foarte alert, ești obligat să te adaptezi și să faci față ritmului. Așa că după 8 luni de proiect am ieșit o actriță profesionistă, cu conduită, cu disciplină și mai ales foarte determinată să fac asta în continuare”

Ai început să faci balet, călărie, pictură — cum s‑a făcut trecerea spre actorie şi ce moment ţi‑a confirmat că acesta e drumul pentru tine?

Accidentul de care îți spuneam mai sus s-a întâmplat la călărie și m-a făcut să rămân mult în urmă la balet. Așa că m-am refăcut încet-încet, am urcat din nou pe scenă și mi-am dat ultimul spectacol, la care m-am distrat și am râs în hohote pentru că știam că e ultimul, așa că am zis că ar fi bine să mă distrez.

Tot nu știam ce vreau să fac mai departe, iar pentru că îmi plăcea mult liceul în care eram, m-am gândit doar să trec de la secția de balet la cea de teatru. La începutul clasei a 9-a am dat admitere la teatru fără să le spun părinților mei. Din momentul în care am intrat, lucrurile au început să se întâmple în favoarea mea. Oamenii din jur îmi spuneau că mi se potrivește mult mai mult domeniul acesta. Eu mă simțeam mult mai în largul meu.

Am avut colegi de clasă cu care am crescut în cel mai frumos mod cu putință. Făceam proiecte extrașcolare împreună, prezentam toate evenimentele festive de la liceu, citeam piese de teatru întruna, învățam monoloage și ni le spuneam unii altora, mergeam la festivaluri în străinătate și prin țară. Am avut mare noroc, cred eu. Tot contextul m-a convins că asta vreau să fac.

La 15 ani ai jucat prima dată pe scena Teatrului Național din Timișoara. Iar la 18 ani ai jucat în telenovela „Daria, iubirea mea” — ce îți aminteşti din acea perioadă, ce ai învăţat și ce a înseamnat acest prim proiect pentru cariera ta?

La Teatrul Național din Timișoara am făcut o înlocuire a unei actrițe care rămăsese însărcinată. Era vorba despre un spectacol de teatru-dans în care o florăreasă se îndrăgostea de un băiat. Era o poveste foarte drăguță, iar eu am trăit pentru prima dată experiența aceleiași scene pe care dansasem în spectacolele de balet, însă de data aceasta în contextul teatrului. Echipa teatrului a fost foarte bună cu mine. M-au primit și m-au îngrijit cu mult drag. Mi-au rămas foarte dragi cu toții și mă bucur de fiecare dată când îi mai revăd.

La 18 ani am luat castingul pentru „Daria, iubirea mea” – primul proiect TV pentru mine. Proiectul ăsta a însemnat, în primul rând, mutarea mea la București. Cel mai mare pas din viața mea de până atunci. Mi-a plăcut la nebunie toată experiența: orașul, proiectul, oamenii, Studiourile Buftea, stilul de viață nou, faptul că urma să dau la facultate tot aici.

La o telenovelă ritmul filmării este foarte alert, ești obligat să te adaptezi și să faci față ritmului. Așa că după 8 luni de proiect am ieșit o actriță profesionistă, cu conduită, cu disciplină și mai ales foarte determinată să fac asta în continuare.

Ai absolvit UNATC – Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” Bucureşti — cum au influenţat studiile formarea ta ca actriţă?

Enorm. La liceu am început să învăț ce înseamnă să lucrezi în teatru, iar la UNATC am trecut la nivelul următor. Să înveți cum se face teatru mi se pare esențial pentru orice actor.

Victoria Răileanu: „Am căpătat un soi de inconștiență dulce înainte de spectacol”

Joci în spectacolul „Aici nu moare nimeni niciodată”, la Teatrul Metropolis – care spunea povestea unui oraș în care supraviețuirea presupune să faci alegeri imposibile, iar rebeliunea supremă este speranța. Ce te-a atras la acest proiect şi ce rol ai în piesă? Povestește-ne puțin despre el…

Pe mine m-a atras, în primul rând, faptul că acest spectacol a fost scris și regizat de Bogdan Th. Olteanu. Eu lucrez cu el deja de câțiva ani. Îmi place foarte mult stilul lui de lucru, felul în care se raportează la actori, respectul pe care îl poartă actorilor (sigur — e un respect absolut reciproc).

De data asta mi-a dat rolul lui Samaran. O femeie trecută prin traume atât de grele încât a ajuns în punctul în care și-a refuzat identitatea și și-a creat una nouă — de bărbat — ca să poată merge mai departe.

Cum gestionezi trecerea de la film/serial la scenă de teatru? Ce provocări diferite întâmpini?

Nu gestionez, pentru că nu cred că e nimic de gestionat. Sunt două spații diferite, cu timp și spațiu între ele. Imaginează-ți cum își face treaba un medic pe front versus într-o sală de operație. Diferența e simplă.

Nu poți să aduci aceeași energie de pe set pe scenă pentru că asta ar însemna să uiți că ai avut o lună și jumătate sau două de repetiții în spate. La fel, nu poți să aduci energia de după repetiții pe set. Nu este necesară. Trebuie doar să înțelegi că sunt contexte diferite, cu câteva lucruri în comun.

Care e pentru tine momentul preferat dintr‑o reprezentaţie de teatru — repetiţii, emoţia de dinainte, interacţiunea cu publicul?

Emoțiile de dinainte nu prea îmi plac, însă în ultima vreme am început să nu prea mai am emoții. Am căpătat un soi de inconștiență dulce înainte de spectacol.

Dacă aș face un clasament, aș pune pe locul unu repetițiile și toată împrietenirea cu colegii. Apoi ar fi experiența spectacolului, unde energia publicului este foarte importantă de fiecare dată, pentru că se face un mix între public și noi, care nu determină neapărat calitatea spectacolului, dar, zic eu, pune cireașa de pe tort sau nu.

Victoria Răileanu: „Eu m-am mutat cu familia în România în preajma Crăciunului, când se sărbătoreau 6 ani de la Revoluție. Ne-am mutat în Timișoara, un punct foarte fierbinte în Revoluție”

Ai jucat în filmul „The Whistleblower” (care le are în distribuție pe Rachel Weisz sau Monica Bellucci), cum ai obţinut acest rol şi ce impact a avut asupra carierei tale?

Am fost la casting pentru rolul pe care l-am primit. În film nu am jucat cu Monica Bellucci, ci doar cu Rachel Weisz. E un moment cu care mă laud copilărește. Mă agățam de mâna ei și strigam tot felul de lucruri în rusă pe care ea nu le înțelegea.

Nu știu dacă a avut vreun impact în cariera mea. Rolul a fost mic, iar filmul nu a fost un blockbuster. Dar a avut un subiect foarte important și dur. Mi-a fost greu să văd filmul acela.

Ai jucat în „Anul Nou care n‑a fost”, în rolul Lili. Ce înseamnă pentru tine acest film şi ce ai simţit lucrând pe un subiect atât de important?

Mă simt super privilegiată să fac parte din distribuția minunată și extrem de bine aleasă a filmului „Anul nou care n-a fost”.

Eu m-am mutat cu familia în România în preajma Crăciunului, când se sărbătoreau 6 ani de la Revoluție. Ne-am mutat în Timișoara, un punct foarte fierbinte în Revoluție. Impactul pe care l-au avut asupra mea primele imagini ale Pieței Operei din Timișoara a fost foarte puternic. De atunci, Revoluția a rămas pentru mine un subiect care m-a interesat și care mi-a stârnit o mare curiozitate.

După gusturile mele culturale, „Anul nou care n-a fost” este filmul meu preferat despre Revoluție. Bifează tot ce am eu nevoie de la un film.

Cum alegi proiectele în care să joci? Ce criterii ai acum faţă de când ai început?

Am devenit puțin mai selectivă decât eram înainte. Dar nu foarte. Cu câteva excepții, cred că orice proiect te poate ajuta să crești ca actor. Mie trebuie să îmi placă textul, echipa de actori și regizorul. Iar dacă un proiect nu îmi oferă niciuna dintre acestea trei, o să analizez bine din ce alt punct de vedere mă ajută proiectul respectiv. Se poate reduce la a face bani și sunt ok cu asta. M-am scuturat de mult de ideea că eu trebuie să fac doar artă. Un concept care cred că nu face bine niciunui actor.

Există un tip de rol sau gen de film pe care ţi‑ai dori să îl explorezi, dar încă nu ai avut ocazia?

Mi-aș dori să joc un rol negativ. Nu am avut șansa până acum.

Victoria Răileanu: „Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar” 

Logodna ta cu Adrian  Ştefănescu în Paris a fost un moment emoţionant — ce înseamnă pentru tine să faci un nou pas în viaţa personală, după experienţa divorţului?

Eu nu cred că un divorț înseamnă un final pentru viața amoroasă a unei persoane. Nici înainte nu credeam asta. Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar.

Deci răspunsul meu vine foarte simplu: atunci când am cunoscut un om lângă care m-am simțit bine și împreună cu care am reușit să construiesc ceva comun, ideea de a rămâne acolo cât mai mult timp vine foarte natural.

Cum reuşeşti să menţii echilibrul între cariera ta de actriţă, viaţa de familie, inclusiv rolul de mamă a doi copii?

Nu știu (râde). Cum reușește toată lumea, cred. Cu ajutor de la bunică și de la bonă. Mai facem schimb de dinamici cu Adi. Nu e ușor. Dar e frumos. Nu ne ies întotdeauna toate. Dar satisfacția de a avea armonie în casă la finalul zilei merită orice efort.

Crezi că ești o actriță mai bună de când ești mamă?

Cred că sunt mai determinată, mai muncitoare și mai orientată să cresc în carieră decât eram înainte să am copii.

Care sunt valorile pe care vrei să le transmiţi celor doi copii? Ți-ai dori să-ți urmeze și ei drumul artistic?

Pe copii o să îi încurajez și o să îi susțin să încerce absolut orice meserie le trece prin cap. Dacă o să își dorească la un moment dat să schimbe domeniul de activitate, o să fiu tot acolo să îi susțin.

Ce vreau eu să le transmit în fiecare zi când am de lucru este bucuria cu care plec și satisfacția cu care mă întorc. Orice ar face, le doresc să o facă cu plăcere. Pentru că știu ce înseamnă să ai o meserie pe care o iubești și cât de mult te poate împlini. Exact asta le doresc și lor.

Ai vorbit, în trecut, despre faptul că după divorţ ai apelat la consiliere psihologică — ce ai învăţat despre tine şi cum te‑a schimbat această experienţă?

Eu mersesem la psiholog dinainte. Plus că am avut întotdeauna o fire înclinată spre introspecție. Nevoia de dezvoltare vine natural la mine.

În momentul de după divorț aveam nevoie să vindec câteva zone deteriorate la mine, așa că pe asta m-am concentrat. Nu să învăț ceva despre mine, ci să mă întorc la mine. Și am reușit să fac asta. Am avut îndrumarea unui terapeut foarte bun (aș sublinia asta, pentru că în zilele noastre sunt mulți oameni care pot face mai mult rău decât bine), care m-a ajutat prin tipul de terapie pe care îl practică să mă reconstruiesc de la pământ în ceea ce îmi doream eu să fiu. Sau, mai bine spus, în ceea ce știam demult că sunt, doar că nu avusesem contextul potrivit pentru… mine. 

Citește și: Pamela Iobaji, actrița: „Mi s-a întâmplat de mai multe ori să spun sau să cred niște lucruri despre mine, apoi să privesc în spate și să simt că nu mă recunosc sau nu mă mai identific cu cine eram, cu cine credeam că sunt”

După atâţia ani în actorie, ce crezi că ţi‑a rămas neschimbat din tine — şi ce s‑a schimbat major?

Am încă o mare curiozitate și bucurie pentru tot ce e nou.

În același timp, am trăit câteva dezamăgiri și atunci am devenit mai precaută.

Care sunt planurile tale pe următorii ani — atât profesional, cât şi personal? Ce rol te‑ar încânta să joci, ce vis ai?

Îmi doresc să mă extind și să îmi găsesc curajul să aleg și alte laturi pe care să le explorez. Cochetez deja cu scenaristica, poate încerc o regie serioasă. Nu știu. Am încetat să pun această presiune pe mine, pentru că am încredere că felul în care se așază lucrurile pentru mine este în beneficiul meu.

Sunt sigură că o să fac și alte lucruri în afară de actorie, dar în momentul ăsta nu știu exact când sau cum. Mă las surprinsă.

Și, la final, invită-ne la teatrul să te vedem pe scenă (la „Aici nu moare nimeni niciodată” sau în orice alt spectacol)…

Vă invit să vedeți spectacolul „Aici nu moare nimeni niciodată” pentru că este dureros de actual. Vorbim despre frici pe care le avem atât noi (actorii și echipa care a lucrat la spectacol), cât și, cel mai probabil, mulți dintre voi. Poate o să fie un semnal de alarmă, poate doar o să vă dea de gândit, poate o să vă amuțească.

Veniți să vedeți.

Citește și: Nicoleta Hâncu despre sindromul impostorului, frică, libertate și iubire: „Vrei să fii tu, să fii autentic, imperfect, dar, dacă cine ești tu, nu e pe placul oamenilor, ce faci?”