Viforel Dorobanțu, directorul care vrea să transforme o școală de la țară după modelul universităților americane, în care fiecare elev alege ce materie vrea să studieze: „În sistemul ăsta de învățământ, cred că niciun copil nu poate să învețe”

Și de ce v-ați întors? Și de ce ați dat concurs pe postul de director? Nu aveați altceva mai bun de făcut?

Sincer, mie nu prea îmi place sistemul acesta de învățământ, acesta pe care îl avem de câțiva zeci de ani încoace. Și m-am gândit că singura modalitate de a face altceva decât să-mi iau catalogul sub braț și să mă duc la ore – oricum orele mele erau mai ciudățele – a fost să încerc postul de director. În 2017, în octombrie, m-am înscris la concurs și la liceul la care eram titular atunci și la școala din Curcani. Acolo, din motive politice, evident, nu am reușit să trec deoarece consilierii reprezentanți în comisie au dat notele cum au primit ordin, nu am avut nicio problemă cu asta, nu am contestat, însă aici nu s-a pus problema de politic, ba dimpotrivă, profii din școală mă cunoșteau și m-au susținut. Am avut un contracandidat care a primit aceleași note din partea primăriei. Măcar ăștia au fost echidistanți 😊.

Ce înseamnă că făceați orele mai ciudățel?

Când spui fizică, chimie, biologie, științe exacte în general, lumea face un pas înapoi și de multe ori coboară un zid. Am spus că e clar că trebuie să trec dincolo de zidul ăsta și să fac materia asta mai atractivă. Am făcut cât am putut eu de multe activități practice și experimente, folosindu-mă de materialele pe care le găseam în laboratorul de științe, iar apoi, când acestea nu mi-au mai fost utile, am zis noi că facem fizica cu costuri 0. Lucru pe care îl fac și acum. Încercăm să facem experimente cu multe lucruri pe care copiii le aduc de acasă. De exemplu, când avem întrebarea: „de ce sarea sau zahărul nu se topește, ci se dizolvă”, discutăm în clasă pe baza lucrurilor aduse de ei de acasă, iar apoi se duc acasă și aplică cu mamaia, cu tataia, cu membrii familiei: „Mamaie, mata greșești când spui că se topește zahărul. Uite, se dizolvă”. Am încercat să duc experimentele dincolo de clasă, lucru care mă interesează pe mine, să-i fac pe copii să înțeleagă că fizica e ceea ce ne înconjoară în viața de zi cu zi.

Adică sunteți proful ăla cool, iubit de copii…

Nu știu dacă sunt chiar cool, dar e extrem de simplu. Nu am zis că trebuie să învățați fizica pentru că eu vin să vă predau, pentru că mi-am ales eu meseria asta. Nu, trebuie să o învățați ca să vă fie mai ușor în viață. Mai nou alergăm pe teren și calculăm viteze, calculăm suprafețe ca să știe câtă gresie să-și ia, le spun de ce trebuie să învețe până la urmă. Eu cred că atunci când motivația devine intrinsecă din punctul lor de vedere, lucrurile devin mult mai faine.

Cum era școala când ați preluat-o?

Ca orice școală 😊

Nu, nu e ca orice școală. E în Curcani, o comună din Călărași, nu poate să fie ca orice școală…

Era căzută oarecum în apatie. Eu am venit cu o idee extrem de simplă: am zis că tot ceea ce fac în școală trebuie să obțină finanțare dintr-un loc care să nu-mi pună nicio opreliște sau condiționare. Și din punctul acesta de vedere, am avut și „noroc” pentru că nu e așa bogată comunitatea și nici nu am avut așa mare susține din partea autorităților locale cu fonduri pe care le puteau da către școală și tot ceea ce am făcut a fost din resurse proprii. Acestea au însemnat aplicații la proiecte europene, la proiecte POCU și astfel am reușit ceea ce înainte nu s-a făcut, să găsim finanțare pentru niște activități pe care oricum le făceau oamenii ăștia în școală.

Am făcut meditații în cadrul unui proiect POCU, am dus copiii ăștia în străinătate în cadrul unui proiect ERASMUS, lucruri pe care nu m-a obligat nimeni să le fac într-un anumit fel. Niciun primar nu m-a condiționat să cheltui într-un anumit fel banii, pentru că nu mi-a dat bani.

Adică ați încercat să descentralizați sistemul…

Și s-a putut. Și se poate și acum.