„Vin dintr-o cultură orientală, unde femeia este baza. Fără ea nu se învârte nimic în casă”. Drumul ei ar putea părea plin de incertitudine, dar pentru ea, e firescul vieții. Cine este Zuleiha Socaciu și de ce s-a întors la catedră pentru a le fi copiilor, pe rând, mamă, prietenă, soră, consilier sau coechipier

Pentru unii, traseul profesional pe care l-a parcurs Zuleiha Socaciu ar fi unul sinuos, deloc liniar, chiar complex. Pentru alții, ar părea plin de incertitudine. Pentru ea, e firescul vieții. Ce a realizat în toți acești ani e faptul că, indiferent de domeniul în care a lucrat sau și-a lăsat amprenta, fie presă, fie politică, fie ca traducător de filme sau scriitoare de povești pentru copii, au format-o și i-au conturat personalitatea.

Totuși, învățământul a fost singura portiță pe care a lăsat-o deschisă, de aceea consideră că alegerea pe care a făcut-o la 22 de ani de a se definitiva în sistemul educațional e una dintre cele mai dârze și oportune pe care ar fi putut să le ia. Spirit tânăr, dinamic, prin natura întâmplărilor, la vremea respectivă, a intrat și la un ziar din Constanța, de acolo de unde e de loc. Și cum microbul jurnalisticii s-a prins de ea, a făcut această trecere dintre domeniile de activitate, asta după ce o vreme a lucrat în paralel. Acum, iarăși o întâlnim în mijlocul copiilor.

Zuleiha construiește caractere frumoase. Este omul de la catedră adaptabil la orice situație, echitabil, atent la nevoile individuale ale copiilor, responsabil cu cele mai nobile suflete. Nimic nu i se pare mai înălțător decât să se aplece asupra copiilor, să îi ajute, să le fie pe rând mamă, prietenă, soră, consilier, coechipier.

Zuleiha Socaciu:„Sunt un om de lume, care se descurcă pe mai multe paliere, dar toate au legătură cu educația”

Zuleiha, unde te găsesc în momentul prezent?

Mă găsești la Școala Gimnazială nr 6 „Nicolae Titulescu” din Constanța, sau la birou lucrând de zor, fie traducând filme, fie scriind articole despre educație, fie construind proiecte pentru educația copiilor.

Curiozitatea următoare e cum te găsesc, oare, în acest an școlar? Cu ce gânduri începi?

În primul rând, încep ca titulară în învățământ pe catedra de învățătoare. Sunt nerăbdătoare să îi cunosc pe copii, încep o generație nouă, de la clasa 0 și sper să-i duc până la capăt. Va fi primul meu ciclu complet. Sunt și emoționată, și foarte dornică să pun în aplicare toate laboratoarele metodice la care am participat vara asta.

Citește și: https://life.ro/andreea-ciucu-femeia-care-ne-preda-curajul-de-a-ne-urma-visele-din-copilarie-cum-sa-lasi-o-cariera-inchegata-si-o-viata-linistita-pentru-neprevazutul-din-spatele-catedrei/

Citește și:„https://life.ro/abandonat-la-nastere-si-crescut-la-orfelianat-petrea-ionel-face-minuni-cu-copiii-de-la-scoala-unde-este-director/

 Despre școala unde predai ce-mi poți spune? Cum o vezi prin inima și ochii tăi?

E o școală nouă, cu multe provocări. Am ales-o special la ședința de repartizare a posturilor din vara asta, mai exact din 27 iulie. Deși eram a 10-a pe listă și erau școli în Constanța de unde aș mai fi putut alege, am ales această școală pentru că e agreată de Teach for Romania, ea fiind cotată ca școală defavorizată. Venisem din Suceava în dimineața repartizării posturilor, eram obosită, prăfuită de pe drum, după o călătorie de o noapte, nu apucasem să mă odihnesc și de fapt mi-a fost teamă să dorm ca nu cumva să ratez repartiția, așa că m-am prezentat astfel la ședința publică. Știam dinainte că voi lua postul de la Școala 6 și mizam pe faptul că cele dinaintea mea nu-și vor dori să lucreze cu copii defavorizați. Se pare că am tras lozul câștigător.

Dar dacă ai face profilul copiilor tăi de la clasă, cum ar suna?

Momentan, nu știu cum sunt copiii mei, dar știu că le voi imprima mult din personalitatea mea. Vor fi curajoși, demni, politicoși și vor iubi școala. Indiferent de școală, eu îi văd pe copii ca pe niște personalități în devenire. Așa că oricum ar fi copiii, misiunea mea e să-i fac să le placă școala și să-și dorească să fie curioși. Dacă reușesc să fac asta, restul vine de la sine.

Zuleiha, cum poți defini traseul profesional pe care l-ai avut? Ți-ai lăsat amprenta în mai multe sfere.

Chiar dacă traseul meu profesional pare sinuos sau complex, m-a construit ca personalitate. Să zicem că sunt un om de lume, care se descurcă pe mai multe paliere, dar toate au legătură cu educația. Poate până la 30 de ani am făcut ce am vrut, după 30 de ani am făcut ce mi-a ieșit în cale, iar după 40 lucrurile au început să se așeze. După ce s-au așezat, mi-am dat seama că abia acum pot reveni la catedră să-i educ pe alții. Poate e cam târziu din punct de vedere didactic, alții au gradul 1 și multă blazare, eu sunt la stadiul de definitivat, dar am o altfel de experiență. De fapt, am știut întotdeauna că plecarea mea din învățământ va fi doar pentru o perioadă. De aceea am ținut morțiș să-mi dau definitivatul la 22 de ani. Învățământul a fost singura portiță pe care mi-am lăsat-o deschisă dintre toate domeniile de activitate în care am lucrat. A fost prima mea dragoste și probabil că va fi și ultima.

Oricum ar fi însă, prin tot ce-am făcut am avut în vedere două lucruri: să-mi placă ce fac și să mă cunosc mai bine prin ceea ce fac. Nu m-au interesat banii, salariul, avantajele sau o viață mai ușoară, diplomele sau poziția socială pentru că a fost mai important să mă cunosc prin ceea ce-mi scoate viața în cale. Poate de aceea când lucrurile n-au mai mers sau n-am mai avut tragere de inimă să fac un lucru, am știut că trebuie să mă opresc și să trag concluziile. Nu am simțit nevoia să mă specializez mai mult nici în presă, nici în domeniul editorial, nici în turism, dar toate acestea m-au învățat câte ceva despre mine, despre viață, despre cum să mă raportez eu la ele și când anume să folosesc învățăturile din experiențele mele. Sunt reporter atunci când scriu cărțile mele, sunt ghid de turism, dar pentru propriile mele călătorii și mai mult ca sigur experiența de ghid mă va ajuta să fac excursii frumoase pentru copii.

Zuleiha Socaciu:„Cu politica nu m-am înțeles deloc bine. Tot n-a ieșit jurnalistul din mine”

Prin învățământ, prin presă, prin politică, printre cărțile scrise de tine. De când ești în câmpul muncii, ce ți-ai extras frumos pentru suflet?

Lucrul cu copiii te menține mereu tânăr, inocent, jucăuș. Când sunt la clasă am mereu 17 ani, pregătesc mereu lecții de predat, activități de învățare, jocuri și predau fericirea de a reuși în viață, nevoia de a cunoaște, curajul de a te expune în fața oamenilor și libertatea de a fi exact așa cum ești. Asta e minunat. Nicio altă meserie nu-ți aduce bucuria asta. E magie curată. În presă, am fost mereu o activistă, fie că am făcut interviuri cu diverse personalități, fie că am alergat după reportaje într-o vreme când te duceai pe teren cu fotograful după tine, fie că am scris editoriale despre subiectele vremii. Dar jurnalismul e o meserie care-ți uzează sufletul, după câțiva ani te abrutizezi, devii cinic, afurisit, te lupți cu morile de vânt. Chiar dacă renunți la presă, în sensul că nu mai lucrezi într-o redacție și nu mai ai termene-limită de predat materialul/articolul/emisiunea/reportajul, microbul jurnalisticii e pe viață. Mereu vei simți ”un subiect”, mereu te va activa ceva, mai ales dacă scrisul e o a doua natură a ta, mereu vei avea ceva de spus sau de comentat.

Cu politica nu m-am înțeles deloc bine. Chiar și când am fost cinci luni în politică, dintr-o întâmplare sau printr-un concurs de împrejurări, tot n-a ieșit jurnalistul din mine. Nu prea se mai poate să nu te uiți cu un ochi critic la ce se întâmplă în jur sau să nu-ți ridici întrebări la ”de ce se întâmplă așa și nu altfel”, după ce mare parte din viață asta ai făcut, adică ai încercat să afli care e minciuna din ”adevărurile” sau jumătățile de adevăr prezentate. Dar pot să-ți spun că politica m-a învățat ceva ce n-a reușit să mă învețe presa. În perioada aceea, cât timp am fost într-un consiliu local format din reprezentanți ai mai multor partide, am văzut și am știut clar de ce nu merg lucrurile la noi.

Puteam să fac eu o mie de articole despre nedreptățile pe care le observam, nimeni nu avea de gând să le îndrepte. Pentru că una e să vezi lucrurile din interior, de acolo de unde presa nu are întotdeauna acces, și alta e să le vezi dinafară, de unde încerci să-ți dai cu presupusul. Dacă mi-am extras ceva bun din politică a fost că cel mai bine e să-mi văd de viața mea și de ceea ce mă definește pe mine cel mai bine: să educ prin cărți, prin călătorii, prin felul meu de a fi. De fapt, cred că după ce mi-am dat demisia din postul de consilier local mi-am dat seama că e momentul să mă întorc în învățământ, să lucrez cu personalități în devenire, nu cu cele deja corupte, interesate de ceva, manipulate de altcineva, distruse deja de un sistem. Nu presa va schimba lumea (presa doar o arată), nu politica o va schimba (acolo fiecare are interesul lui, al unui partid, sau pur si simplu vrea să fie validat de cei din jur). Dacă ceva va schimba lumea în modul cel mai profund, acel lucru va fi educația. Nimic altceva nu o va putea face. Acolo trebuia să mă întorc. Acolo trebuie să-mi pun amprenta definitiv. Și, nu în ultimul rând, acolo era nevoie de mine.

Ia-mă, te rog, de mână și condu-mă pe la începuturile tale profesionale. În ce an ai început să lucrezi și în care domeniu?

Ei bine, am început să lucrez la 19 ani, imediat ce am terminat Colegiul Pedagogic din Constanța. Am fost învățătoare suplinitoare la o școală din Constanța. De cum am ajuns la catedră, am știut exact ce am de făcut. Numai că atunci când ai 19 ani nimeni nu te ia în serios. Așa că a trebuit să demonstrez că sunt serioasă și nu mă joc de-a învățătoarea, chiar sunt învățătoare. La 19 ani ai nevoie de validare, eu nu aveam problema asta, știam ce pot face, știam că sunt foarte creativă, dar bineînțeles că vârsta nu te recomandă și trebuie să muncești de două ori mai mult. Ești tânăr, poți. Lucru ăsta enervează câteodată, dar eu nu aveam problema asta. Mi-a plăcut întotdeauna să-i enervez pe oamenii blazați, să le arăt că se poate acolo unde nu se poate. Face parte din cultura reușitei pe care încerc s-o imprim la clasă. Mie mi-e lesne să fac asta. Am exercițiu. Mereu a trebuit să demonstrez că sunt bună. Bine, acum nu mai simt nevoia să demonstrez nimănui nimic, dar în primii ani așa a fost.

Zuleiha Socaciu:„Tatăl meu murise cu un an înainte și nu voiam să am timp să mă gândesc la moartea lui, de aceea am lucrat și în învățământ și în presă deodată”

Și pentru că nu aveam liniște, am avut și o cancelarie foarte dificilă, la două luni după ce am intrat în învățământ, am intrat prin concurs în redacția celui mai bun ziar din Constanța, la acea vreme, vorbim despre anul 1995, și anume ziarul Telegraf. Eram singura fată admisă din 12 care luaseră concursul și am avut trei luni la dispoziție să demonstrez că locul meu e acolo. Deci iar a trebuit să mă umflu în pene și să demonstrez că sunt în stare de asta. Așa s-a prins microbul jurnalisticii de mine. Așa că am avut două slujbe în paralel. Dimineața eram învățătoare, după-amiaza eram reporter, seara pregăteam lecțiile pentru copii pentru a doua zi și weekendurile făceam televiziune. Pe atunci încă era ceva când ziceai că ești reporter sau că lucrezi ca jurnalist. Am intrat astfel în lumea oamenilor mari. Pot să spun acum că e cam periculos să-ți începi viața de jurnalist la o vârstă atât de fragedă, nu mi-aș sfătui fata să se arunce așa cu capul înainte, dar așa a fost la mine. Voiam să fiu ocupată din două motive. Tatăl meu murise cu un an înainte și nu voiam să am timp să mă gândesc la moartea lui, deci se cerea să fiu ocupată. Iar al doilea motiv era că voiam să mușc cât mai repede din viață ca să pot scrie despre ea.

Ce îți trebuie ca ingredient atunci când faci o schimbare?

Le-am făcut pe amândouă odată, așa cum acum, la maturitate le fac în paralel. Deosebirea e că acum nu am nevoie să fiu plătită ca să scriu, ci o fac din principiu, lucru care-mi oferă libertate, nu fac jocurile nimănui, nu vreau să manipulez pe nimeni, nu mă interesează ratingul, nu pot fi acuzată că sunt plătită ca să scriu ceva sau ca să fac ceva. Militez pentru dreptul de a fi liber, egal cu toți ceilalți, nu suport nedreptatea, nu vreau să știu că ai încălcat dreptul cuiva și nici tu nu vrei să știi că am aflat asta, pentru că mă duc până în pânzele albe și încerc să restabilesc ordinea. Nu-mi iese întotdeauna, dar măcar încerc.

Nu cred că există o rețetă pe care s-o dau atunci când vrei să faci o schimbare. Nu recomand nimănui să procedeze ca mine. Eu nu am zis nu niciunei provocări, uneori le-am căutat cu lumânarea, m-am dus înainte ca berbecul, cumva m-a ajutat și zodia aici, eu fiind berbec. Nu întotdeauna mi-a fost confortabil. Ce întotdeauna? Niciodată nu mi-a fost confortabil, dar am știut că mă voi descurca. Trebuia să mă descurc, altfel cum m-aș fi cunoscut? Ca un făcut, am ales de fiecare dată tot ce a fost mai prost, mai rău, mai dezastruos. Așa că, normal, la un moment dat, am tot făcut schimbări. Le faci uneori împins de situație, alteori de curiozitate, hai că poate e mai bine de data asta. Întrebarea e: de ce faci acea schimbare? Nu cum o faci. Dacă știi de ce o faci, vei găsi și calea. Adevărata schimbare la mine nu a fost că am părăsit învățământul, ci că m-am dus să trăiesc în București ca să fiu scriitoare, pentru că simțeam că în orașul meu de provincie nu pot fi. Trebuia să mă duc acolo unde erau marile edituri. Și aceea a fost bucata de viață care m-a învățat multe despre determinare, despre supraviețuire, despre dorința de a rămâne om într-o mare de nimicnicie.

Zuleiha Socaciu:„Trecerea de la învățământ la presă a fost o ușurare”

De ce ai făcut trecerea de la învățământ la presă? Cum e această trecere?

Am știut de la 12 ani că eu voi fi scriitoare. Ca să scriu trebuia să am unde să scriu și să fiu printre oameni care scriu. Acesta a fost motivul. Nu am intenționat să schimb lumea, nu pot fi numită jurnalistă cu acte în regulă, nu am o facultate pe profilul acesta, nici nu am intenționat – am urmat aici sfatul primului meu redactor șef, care mi-a zis că facultatea de jurnalism mai mult încurcă. Nu cred asta, doar că atunci mi-a convenit să nu pierd timpul aiurea, când aveam o redacție întreagă să mă învețe cu ce se mănâncă. Așa credeam atunci. Jurnalismul, ca și croitoria, nu se învață. E o meserie care se fură. O înveți vrând-nevrând pentru că nu vrei să rămâi mai prejos, pentru că vrei să demonstrezi că ești bun – ori am început asta la vârsta când aveam nevoie să fiu mai presus, știam că pot, aveam lumea întreagă la dispoziție și toată libertatea din lume. Nu m-a oprit nimeni, așa că am rămas și am scris. Jurnalismul m-a învățat să trec direct la subiect, fără să coafez realitatea. Sunt două lucruri diferite. Nu am renunțat la învățământ din cauza presei, puteam să le fac în paralel pe amândouă. Nu pentru mult timp, e adevărat. Învățământul e o meserie care te consumă, la fel și jurnalismul. Atunci, în 2001 când am pus catalogul în cui, am știut că venise vremea să fac doar presă în toate formele care mi se deschideau înainte și care aveau legătură cu scrisul. Ei, și toată perioada asta a durat 20 de ani. Că au fost traduceri, că a fost corectură de carte, că a fost lucru în edituri sau alte redacții, sau televiziune, sau lansări de carte, toate aceste forme de manifestare au avut legătură cu scrisul și cuvintele.

Îți recomandăm:„ https://life.ro/horia-ghibutiu-jurnalist-si-scriitor-presa-din-2018-si-a-pierdut-din-prestigiu-si-din-autoritate-insa-nu-si-din-influenta/

În prima fază, trecerea de la învățământ la presă a fost o ușurare. Dintr-odată nu trebuia să mai fiu un model uman pe care să-l urmeze ceilalți. Nu trebuia să mai umblu în fuste sau sacouri. Era suficient să fiu în fața unei tastaturi și puteam fi cine voiam eu să fiu.

Apoi a venit toamna și am simțit un cui în inimă că nu m-am pregătit pentru începerea școlii, că nu aveam nicio clasă de aranjat ca să-mi primesc elevii.

În a doua toamnă din al doilea an după ce am renunțat, am început să scriu povești educative pentru copii avându-i ca personaje pe foștii mei elevi.

În a treia toamnă parcă a fost grevă și m-am dus printre colegi și am scris despre greva lor, care parcă era și a mea. Și tot așa, anii au trecut și mereu am găsit pretexte să mă tot întorc în învățământ. Ba aveam o activitate cu copiii și le citeam povești, ba făceam un atelier de creație pe timpul verii, ba mai scriam o carte pentru ei. Anii trec repede astfel.

Cum e să te reprofilezi la vârsta ta? Nu a speriat schimbarea?

Dacă cititorii au ajuns până aici cu lectura, cred că și-au dat seama că schimbările nu au făcut altceva decât să mă învețe alte lucruri despre mine. Eu sunt propriul meu experiment și material didactic în același timp. Pe mine mă trăiesc, mă exprimentez, mă educ, mă corectez, dacă nu pot face asta pe pielea mea, cum o pot face pe pielea altora? La mine asta a fost foarte important, să mă cunosc suficient de bine să nu mă mai surprindă prostiile pe care le fac. Să știu cum să le evit. În privința asta, învăț mai greu. Trebuie să mă lovesc cu capul de mai multe ori într-un loc ca să pricep că alt rezultat nu există.

O singură dată pot spune că m-am reprofilat, atunci când m-am hotărât să fiu ghid de turism. Lucram de ceva vreme într-o televiziune, mă cam plictisisem să abordez aceleași și aceleași subiecte și să nu se întâmple nimic. Și într-o zi sau mai multe zile la rând m-am gândit ce aș mai putea să fac la vârsta asta (doar ce împlinisem 40 de ani atunci). Așa că am luat o foaie de hârtie și am împărțit-o în două: ce știu să fac și ce vreau să fac. Știam limbi străine și voiam să călătoresc. Gata, băieți, mă fac ghid de turism, văd lumea și dau seama de ea sau dau socoteală. Hai că vedem. Bineînțeles după aceea m-am gândit cum fac asta. Cursuri. Agenții. Și valea! Primul meu grup, ce să vezi, a fost un grup de profesori pe care a trebuit să-i duc la o conferință internațională în Istanbul. Ce să mă sperie aici? Printre profesori eram ca acasă. La Istanbul la fel. 4 ani am fost ghid. Am văzut lumea, am trecut prin tot felul de aventuri, am tradus și am scris de peste tot din lumea asta. Dacă mă speriam de fiecare dată când trebuia să încep ceva, nu mai începeam nimic. Nu mă gândesc niciodată că nu m-aș descurca, sunt setată să încerc până îmi iese. Sunt mereu nerăbdătoare să încep, să fac treabă bună și să-mi iasă. Sigur că se întâmplă să și greșești, dar apoi când îți dai seama, nu lași lucrurile așa, le corectezi. Asta le spun și elevilor mei: nu vă fie teamă să greșiți. Dacă nu greșiți, cum vreți să învățați? Dar nouă ni s-a inoculat în cap ideea că dacă greșești ești un prost. Ești un prost dacă insiști în ceva ce nu merge, nu că încerci să găsești soluții. De aceea mulți oameni nu mai încearcă, își găsesc locul și bat pe aceeași frecvență toată viața. Îi sperie schimbările. Îi sperie că o vor da în bară. Câteodată însă, trebuie doar să te apuci de treabă și schimbările se întâmplă singure.

Zuleiha Socaciu:„Nu pot munci doar pentru bani”

E o nebunie sau un gest cugetat în accepțiunea ta să îți urmezi inima în ceea ce privește munca ta?

Îți urmezi inima, desigur, dar te și pregătești pentru munca ta. De exemplu, nu e suficient să vrei să fii învățătoare, cam ai de învățat și în zilele când inima ta vrea să se ducă la plajă. Nu e suficient ca inima ta să vrea să fie scriitoare, inima ta trebuie să știe că dacă nu stai la birou să scrii sau să citești și alte cărți, nu vei fi niciodată scriitoare. Inima ta trebuie să știe că orice ai face, orice domeniu ți-ai alege, nu te poți duce acolo doar pentru că inima ta e frumoasă și bună. Pentru că dacă nu se pregătește intens să îmbrățișeze acel domeniu, inima aia frumoasă poate face mai mult rău.

De exemplu, inima mea știe că eu nu voi putea alege niciodată să fiu funcționară sau recepționeră. Nu pot face meseriile astea. Sau să lucrez la bancă. Știu că am un creier bun, m-aș putea califica la orice curs, dar nu mă împinge inima la așa ceva. Mă plictisește să stau la un ghișeu. Nu văd niciun rost, nu pot munci doar pentru bani.

Cine au fost oamenii care te-au sprijinit să te întorci în învățământ?

M-a sprijinit fosta mea directoare de la Tortoman. Yasemin Agi-Murat. Tocmai mă întorceam din ultima mea excursie de grup când m-a sunat să mă întrebe dacă nu vreau să vin la școala ei că are un post de învățătoare. Eu dădusem concursul de titularizare și în 2022, dar luasem o notă proastă și nici nu m-am mai prezentat în vreo ședință să iau post. Am zis hai că o las pentru la anul, că nu prea avusesem timp să mă pregătesc și am plecat cu un grup de călugări pentru zece zile în Kappadokya. Când m-am întors, am primit telefonul ei, dar am zis, stai puțin să mă gândesc, să nu fac vreo prostie. Că hai, nu trebuie să mă gândesc de două ori când primesc o propunere de plecare cu vreun grup, dar cu învățământul, e altceva. Aici te implici sau nu. Dacă intru, trebuie să renunț la excursii, că nu te așteaptă nimeni să iei tu vacanță. Dacă intru, e pentru totdeauna. A doua zi, am sunat-o de dimineață și i-am spus că accept.

Apoi, ea m-a împins de la spate și m-a făcut să mă înscriu în Teach for Romania. Apoi, celelalte lucruri au venit de la sine. Am găsit în Teach nu numai cursuri de pregătire pentru concursul de titularizare și suport didactic, eu chiar aveam nevoie să-mi intru în mână după 20 de ani de hoinăreală și freelanceriat. Așadar, m-am apucat de învățat, de citit toate cursurile, apoi m-am dus către pedagogia Waldorf, apoi am aplicat la clasă ce învățam la cursuri. Apoi am fost să predau vara asta în comunitățile defavorizate din Suceava, după zeci de laboratoare metodice și pregătiri pedagogice. Așa că, da, am găsit sprijin peste tot. Mi-am dorit foarte mult. M-am reîndrăgostit de profesia mea. Am făcut și fac parte dintr-o elită a cancelariei, cea pe care am visat-o încă de pe băncile liceului. Am avut revelații în urma cărora mă trezeam noaptea și aveam certitudini că așa trebuie să se întâmple lucrurile și nu altfel.

Fiica mea m-a sprijinit să revin în învățământ. Acum trei ani a oftat într-o după-amiază cu năduf: ”de ce nu pot avea o învățătoare ca tine mereu?”

Mai cred și în faptul că atunci când lucrurile trebuie să se întâmple se vor întâmpla.

Au fost și voci apropiate care ți-au spus să nu te întorci în învățământ, mai ales că tu ai ales să te apropii de copiii din medii defavorizate?

Nu există astfel de voci în viața mea. În general, cei din familie mă cunosc suficient de bine să știe că dacă asta vreau să fac asta voi face. Iar ceilalți, dacă or fi zis, nu mă cunosc suficient de bine. Așa că nicio pagubă. A zis la un moment dat un polițai care mi-a controlat buletinul și m-a întrebat unde mă duc: ”da de ce nu predați doamnă în Constanța, vă duceți tocmai la Tortoman?” Se simțea așa în tonul lui un: ”dacă sunteți așa șmecheră.” I-am răspuns: ”Dacă toți vor să predea în Constanța, cine mai predă la sat?”. Dar să-mi zică cineva să nu mă întorc în învățământ? Nu. Cumva, era următorul pas pe care trebuia să-l fac.

Zuleiha Socaciu:„Nu m-am identificat în politică”

Ai făcut treceri de la presă la învățământ, apoi la domeniul politic. În paralel, ai scris și cărți pentru copii? Ai găsit asemănări în toate aceste activități?

Cu domeniul politic, cred că ne-am lămurit. Nu am renunțat la presă cât am fost în politică, alea cinci luni, dimpotrivă, am avut articole într-un ziar local, ba chiar zilnic și am tradus filme (pe care le mai traduc și acum). Am renunțat la politică pentru că, cel puțin pentru mine, era pierdere de vreme cu niște oameni care ridicau mâna la comandă. Nu mi-am bătut prea mult capul cu politica. Am vrut să fac ceva pentru comunitate, dar nu sufeream să fac pe consiliera doar așa că n-aveam eu ce face. Mai mult m-a încurcat de nu se poate. Cărțile pentru copii au fost scrise înainte de politică. Se terminaseră demult tirajele când am fost eu înscăunată consilieră, ca să zic așa :)))) Dar uite, îți promit că într-o vacanță de vară, aia pe care o invidiază toți bugetarii, o să scriu o carte foarte amuzantă despre cele cinci luni de politică. Atunci o să vezi toate asemănările între cărțile pentru copii și grădinița de copii din politică.

Hai să ne oprim puțin și asupra politicii. Te-ai identificat cu rolul de consilier local?

Hai să ne oprim. Faci ce faci și iar ajungem la politică.

Nu, nu m-am identificat. Să fiu sinceră până la capăt, m-am încăpățânat să iau locul de drept pe care-l câștigasem după alegeri, pentru că am cerut ca o promisiune să fie respectată. Mai bine aștepți cartea aceea că e mult de povestit. :))

Ce crezi despre femeile din politică? Prea delicate pentru un nivel atât de înalt sau se face și de pe tocuri?

Nu avem femei în politică. Nu văd pe nimeni.

Adevărul e că nici bărbați nu prea sunt în politică.

Și nici politică nu prea e la noi în țară.

 Femeia este casa, iar casa este baza? Cum îmi răspunzi la această întrebare?

Da. Așa este. Eu vin dintr-o cultură orientală, unde femeia este baza. Fără ea nu se învârte nimic în casa aia.

Zuleiha, ești fix acolo unde îți doreai să fii?

Da. Acum pot spune că sunt nu numai unde-mi doream să fiu, ci și acolo unde trebuie și este nevoie de mine.

Dacă ar fi să închizi ochii, să stai de vorbă cu tine și să te gândești la perioada cea mai zbuciumată din cariera ta, care ar fi acea perioadă?

Perioada 2006-2008. București. Perioada care a început cu un an înainte de apariția primului meu roman ”Strugurii s-au copt în lipsa ei” și până când am plecat pe Camino-Santiago de Compostela. Cea mai grea, cea mai intensă, cea mai de neevitat. Trebuia să fie.