Violonista Maria Marica: „Cred că în lumea asta tulbure și plină de distracții în care trăim, ne-ar face tuturor bine ca cineva să ne amintească din când în când care sunt lucrurile cu adevărat importante”

Maria Marica a crescut la Cluj, într-o familie cu un tată violoncelist, cu două surori și un frate la rândul lor muzicieni. Muzica a venit în viața ei ca o joacă. Își amintește și acum „seratele muzicale” care aveau loc cu puțin timp înainte să intre la școală, când mama ei, singura care nu a făcut muzică, i-a făcut rost de o vioară mică la care nu avea habar să cânte. Dar tatăl ei încerca să imite pe violoncel ceea ce ea făcea cu vioara și se simțea fericită că joaca ei părea să semene a muzică. Într-o casă plină de muzică, Maria Marica spune că știe și cum e să ai frați, și cum e să fii copil singur. Avea doar trei ani când fratele ei a plecat în Statele Unite, iar până să împlinească 7 ani plecaseră deja și surorile ei, ea fiind mezină și la distanță mare de frații ei.

De la tatăl ei a deprins disciplina, faptul că orele de studiu nu sunt negociabile. Iar de la mama dragostea pentru frumos și pentru armonie, „bucuria de a admira tot ceea ce poate aduce liniște în lumea asta atât de agitată și de tulburată”. 

La 24 de ani, violonista Maria Marica a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, unde a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de JoLa 24 de ani, violonista Maria Marica a câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, unde a interpretat Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms cu o vioară pe care o cunoaștea de doar o lună de zile, dar pe care a stăpânit-o cu încredere. Iar pe 5 aprilie, la Sala Radio, Maria Marica va cânta alături de Orchestra de Cameră Radio (dirijor: Vlad Vizireanu). Ea va interpreta una dintre marile creații ale repertoriului simfonic: Triplul concert în Do major pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră, semnat de Beethoven. Alături de ea, în ipostază solistică, se vor afla alți doi tineri muzicieni premiați internațional: Cornelius Zirbo – violoncel și Cadmiel Boţac – pian.

Dar cum arată viața unui artist român de succes? Cum s-a adaptat atunci când s-a mutat în Germania și de ce spune că iubește să trăiască aproape de pădure? Cât de mult a contact faptul că vine dintr-o familie de artiști? Și de ce crede că are nevoie un muzician pentru a fi extraordinar? 

Maria Marica, povestește-ne puțin despre tine. Ce ai vrea să știe lumea despre tine…

Sunt un om simplu care a fost înzestrat cu darul muzicii și care se străduiește să fructifice acest dar cât mai bine cu putință, pentru că știu că într-o zi voi da socoteală de felul în care l-am pus în valoare. Crescând și trăind mereu înconjurată de muzică am avut parte de lecții de viață extrem de prețioase și am întâlnit oameni cu totul deosebiți. Mă simt așadar responsabilă ca prin tot ceea ce fac să îi inspir pe cei din jur să privească dincolo de ceea ce se vede și să trăiască o viață frumoasă, cu sens. 

Maria Marica: „E normal ca atunci când faci tranziția de la a fi un copil talentat la a fi un muzician matur să ai senzația că nu te mai regăsești complet”

La doar 24 de ani, ai câștigat finala de vioară a Concursului Internațional George Enescu, cum a fost acest moment pentru tine? Și ce a însemnat el pentru cariera ta?

A fost un moment absolut extraordinar, plin de bucurie și de trăiri foarte intense, pentru că a și fost anticipat de foarte multă muncă și de un proces lung și deloc ușor de pregătire. Am avut câteva luni de zile în care nu am făcut aproape nimic altceva decât să lucrez pentru concurs iar în clipa în care am ajuns pe scena Ateneului Român m-am simțit plină de încredere în munca mea și în ceea ce pot oferi celor ce mă ascultă cântând și am tratat semifinala și finala concursului ca pe niște adevărate concerte. Iar asta m-a ajutat enorm să mai uit puțin din presiunea pe care o creează situația unui concurs. Cred că ceea ce a contat cel mai mult pentru mine în această experiență a fost faptul că mi-a redat încrederea pe care o am în mine însămi și bucuria de a fi pe scenă, așa cum o trăiesc încă din copilărie. Nu că le-aș fi pierdut, dar e normal ca atunci când faci tranziția de la a fi un copil talentat la a fi un muzician matur să ai senzația că nu te mai regăsești complet în ceea ce faci și ajungi să ai întrebări legate de valoarea muncii tale. Concursul Enescu a fost așadar pentru mine un fel de moment al eliberării și în același timp al maturizării, pentru că am acum șansa de a fi pe scenă tot mai des și sunt conștientă că port un titlu care mă onorează și mă responsabilizează în același timp. 

Studiezi vioara de la vârsta de șapte ani și, în prezent, ești îndrumată de David Grimal la Universitatea de Muzică din Saarbrücken. Cum arată viața ta acum?

Așa este, am început studiul viorii la vârsta de șapte ani, mai întâi la Școala de Muzică „Augustin Bena” din Cluj, la clasa domnului profesor Vasile Socea, iar mai târziu la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță” și la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” cu prof. univ. dr. Nicușor Silaghi. Iar în ultimul an de licență am ajuns în Germania, la Saarbrücken, la clasa lui David Grimal, cu o bursă Erasmus și aici am și rămas pentru studiile de master. Am venit cu un bagaj foarte bogat din România și a trebuit să învăț să am încredere în toate experiențele acumulate pe parcursul anilor mei de studiu din țară, ca să pot apoi construi mai departe pe această bază. Iar David Grimal este cel care a știut atât de bine să mă facă să am încredere în mine însămi și în același timp să îmi asum responsabilitatea propriului talent. 

Cred că trăiesc viața pe care am visat-o încă din copilărie, dar cred că nici măcar copil fiind nu îndrăzneam să visez la lucruri chiar atât de frumoase. În momentul de față cred că am parte de un echilibru între viața de student si viața de scenă care îmi face foarte mult bine. Simt că acumulez extrem de multă informație și munca aproape de laborator, aș spune, care are loc într-o lecție de vioară îmi face realmente plăcere și mă fascinează. Însă este vital pentru mine să pot fi în același timp și pe scenă, pentru că acolo înțelegi lucrurile mult mai bine decât în sala de studiu, iar atunci când am ocazia să cânt alături de mari muzicieni, cresc fără ca măcar să îmi dau seama că depun un efort, pentru că nu fac altceva decât să mă las inspirată de ei și purtată de muzică.

Citește și: O viață departe de țară, dar cu România mereu în suflet. Pianista Alexandra Silocea: „Când totul devine prea mult, îmi imaginez un întrerupător pe care îl sting pentru o perioadă de timp, iar în acel timp sunt doar mamă”

Cum te-ai adaptat la viața din Germania? Cât de diferită este de România?

Nu cred că știu cu adevărat ce înseamnă viața în Germania. Saarbrücken, orașul în care trăiesc, se află chiar la granița cu Franța și Luxembourg și toată lumea pare să fie de acord că nu e tocmai un oraș tipic nemțesc. Și pe deasupra, având șansa să lucrez cu David Grimal, mă simt chiar mai legată de viața muzicală franceză decât de cea din Germania. În orice caz, consider că această experiență de a ieși din România mi-a făcut extrem de mult bine, mi-a oferit o altă deschidere, ca om și ca muzician, ceea ce este absolut normal. Nu consider că mi-a fost greu să mă adaptez, dimpotrivă, cred că am ajuns aici în niște condiții extraordinare. Am avut de la început sprijin financiar prin diferite burse și totodată sunt mereu în contact cu prietenii și familia, așa că distanța nu pare deloc mare. Când mă gândesc la frații mei care au plecat din România la începutul anilor 2000 și puteau suna acasă o dată pe săptămână, da, chiar cred că trăiesc în lux. Și oricum, lumea muzicală fiind atât de cosmopolită, e greu să te simți străin, pentru că știi că și colegii tăi sunt în aceeași situație. Dar există diferențe, evident, față de România, și în stilul de viață, și din punct de vedere muzical dar aceste diferențe nu au fost niciodată ceva neapărat izbitor pentru mine, ci oportunități să înțeleg noi perspective și să cresc din toate punctele de vedere.