Vișinel Bălan a fugit de abuzurile din centru și a ajuns la câțiva centimetri de o moarte pe șina de tren: „Una dintre pedepse era să te dezbrace în pielea goală, să te plimbe pe toate coridoarele centrului și apoi lovit. De-aia mulți ajungeau să se sinucidă”

Vișinel Bălan este un demnitar al Statului Român și este vicepreședinte la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, predă la SNSPA, lucrează la teza de doctorat legată de tema copiilor din sistemul de protecție din România și are un băiețel, Thomas.

La vârsta lui Thomas însă, Vișinel alegea să fugă din sistemul de protecție unde se afla și să caute libertatea și fascinația străzii. Era fermecat de mirosul șinei de cale ferată și atras de vacarmul piețelor în care se refugia când nu mai voia să-și amintească de casa de copii, de cei patru pereți albi, siniștri.

Educația și voința, zice el, l-au salvat. A ajuns la București ca student, a început să lucreze, iar acum și-a pus energia și mintea în slujba copiilor care au nevoie de ajutorul lui.

Vișinel Bălan: „Nu știu dacă pentru mine a fost tulburător, dar a fost pentru mulți colegi ai mei care s-au sinucis. Sunt mulți care la 18 ani clachează. Eu am trecut prin așa o criză mai devreme.”

Cum te-a schimbat această demnitate publică?

Vișinel Bălan: Nu știu dacă m-a schimbat. Mai degrabă a crescut presiunea, iar copii din toată țara îmi scriu pe WhatsApp – pentru că numărul meu de telefon este afișat pe pagina de Facebook -, iar eu răspund la orice. Oricând. E obositor. În weekend mai am probleme cu fiul meu pe tema asta, dar focusez bine tensiunea și îi spun cât de important e să îi ajutăm pe cei care au cu adevărat nevoie. Și îi spun că eu sunt cu el, dar vorbesc și cu alți oameni numai când el este implicat singur în vreo activitate. Dacă suntem implicați amândoi într-o activitate, poate să sune telefonul mult și bine. E relația mea cu fiul meu. Dar când e el în universul lui, ăla e momentul în care eu răspund, îmi activez răspunsurile și încerc să fiu util pentru toți copiii care îmi scriu.

Dacă înainte presiunea era mică – îmi alegeam eu un caz, două și le duceam până la capăt – acum e populația acestei țări de copii, aflați sub măsura protecției speciale, fiecare cu problema lui, cu frustrarea lui, care vine să se mărturisească, să-și spună oful, eu sunt în faza în care trebuie să probăm ce spun, că e grav, și îi rog să-mi scrie pe mailul oficial. E foarte delicat. Din păcate, e o întreagă structură care, uneori, în loc să-l ajute pe copil, îi dă în cap și încearcă să-l elimine. Lupta mea cu sistemul este despre cât de important e să dăm credit sistemului.

Mie permanent mi se spune că mă comport ca un oengist, că eu trebuie să fiu un om al autorității, al Statului. Dar mi se întâmplă uneori să am sentimentul că trăiesc o prelungire a abuzului.

Ai privilegiul să faci niște schimbări. Care sunt acestea?

Vișinel Bălan: Cât voi trăi am să-i fiu recunoscător doamnei ministru Gabriela Firea și nu pentru numire, ci pentru că a ținut cont de anumite puncte din agenda discuțiilor pe care le-am avut înainte să fiu numit. Și anume ce facem pentru tinerii care pleacă la 18 ani. Și ea a zis că face tot ce ține de ea să dea drumul la o lege care fusese blocată 4 ani în Parlament legea care răspundea la niște nevoi reale.

Teza mea de doctorat este despre asta. Că în perioada 2010-2020 au părăsit sistemul de protecție specială 39.500 de copii, tineri, despre care sistemul nu știe absolut nimic. Efectiv se spală pe mâini invocând o lege care spune că se monitorizează doar copilul, nu tinerii de peste 18 ani.

Legea 191 schimbă paradigma și spune că trebuie să îi protejăm. Este cea mai bună lege pentru tinerii care pleacă din sistem. În primul rând că ei nu mai pot pleca decât dacă au un loc de muncă și au unde să stea. Mai mult, dacă pleacă la 18 ani și își continuă studiile, primesc o indemnizație de 2.500 lei pe lună până la 26 de ani. Deci timp de 8 ani. În perioada asta ești monitorizat. Nu ai cum să te pui pe picioare cu aceste norme.

Citește și: Vişinel Bălan: „pentru noi, copiii care am crescut în centre de plasament, „a ierta” este singura şansă de supravieţuire”

Ce ar fi făcut pentru tine această lege dacă era în vigoare când ai făcut 18 ani?

Vișinel Bălan: Mi-ar fi schimbat viața. Când am venit în București, student fiind, primeam din partea statului 150 de lei. Iar Facultatea de Drept, unde studiam, o plăteam. Am lucrat la Antena 1 și foloseam bănuții de acolo. Apoi m-am angajat la ANSIT, acum Ministerul Sportului, și aveam 460 de lei, dar cu banii ăștia mă întrețineam și plăteam facultatea. Am terminat și Dreptul, și Teatrul, am făcut și Masteratul și acum sunt la Doctorat. Iar banii ăștia m-ar fi ajutat. Gândește-te că e un venit mai mare decât al unui om care muncește 8 ore pe zi.

Cum a fost momentul de 18 ani pentru tine?

Vișinel Bălan: Nu știu dacă pentru mine a fost tulburător, dar a fost pentru mulți colegi ai mei care s-au sinucis. Sunt mulți care la 18 ani clachează. Eu am trecut prin așa o criză mai devreme.

Colegul meu de cameră Elvis, care a fost mega hărțuit și mega abuzat în centru – deși în perioada în care am fost eu acolo nu avea o expunere atât de feminină a corpului – , în momentul în care a plecat, la 18 ani, s-a trezit într-o lume extrem de agitată. Ultima noastră conversație a fost că simțea că i s-au reactivat traume, experiențe din trecut și se simțea foarte depășit, motiv pentru care s-a sinucis și a fost găsit după două săptămâni. S-a întâmplat în perioada în care eu eram încă în sistem.

O altă lovitură a fost când eram puști. Aveam 8-9 ani. Eram mic. Eram foarte atașat de un băiat, Alexandru, pe care la 18 ani l-au dat afară. El venea după-amiaza la cantină și noi renunțam la un fel de mâncare, ca să-i dăm lui Alexandru să mănânce pentru că el dormea în parc. Venea după-amiaza, când mâncarea era mai consistentă. Nu avea voie să intre, îi duceam noi caserola la ușă. Așa era sistemul. Odată ce ieșeai, nu mai intrai. Era extrem de agresiv. Dar noi, cei din sistem, eram foarte empatici și afectați. Cei care ne îngrijeau erau cruzi.

Ce le lipsește oamenilor dintr-un centru din ăsta să fie mai empatici?

Vișinel Bălan: Monotonia și sedentarismul te dezumanizează. Asta cred eu. Și nu întâmplător aceste instituții erau coordonate de niște monștri, educația era făcută de monștri. Pentru că monștrii, cândva, au fost oameni, însă aplatizarea i-a transformat. Nu existau programe de formare.

Emoția ta se scufundă, nu mai exiști ca ființă. Copilul cu traumă vine cu un bagaj, uneori extrem de dur.

Pe tine ce te-a salvat? Ce face diferența între un caz de succes sau unul care ajunge să-și ia zilele sau să trăiască în condiții grele?

Vișinel Bălan: Cred că succesul ține de cât de împăcat ești cu tine. Dacă tu reușești să te ierți pe tine… dar la 16 ani eram doar pe interese. Încercam să supraviețuiesc. Dar știam că pentru asta trebuie să merg la școală. Oamenii care îmi ofereau ce voiam îmi cereau chestia asta. Mă verificau.

Eram fascinat de oamenii cu cravată și, când mergeam la cerșit, la ei mă duceam. Și așa am cunoscut niște oameni politici, care m-au încurajat să merg la școală. Și am învățat că voința și educația sunt cheia.

Dacă nu ai voință și nu ai o credință a ta… eu am vrut să fiu preot. Și de multe ori m-am certat cu Dumnezeu când nu mi-a fost bine. Dar asta m-a ajutat să scot din mine ce-mi făcea rău.