Vlad Ștefănel, medicul care aleargă pentru  pacienți - LIFE.ro
Mergi la conținut

Vlad Ștefănel este medic specialist în radioterapie, care s-a pregătit pentru o carieră medicală militară, inspirat de tatăl său, ofițer de carieră. Doctorul Vlad Ștefănel spune că s-a lăsat ales de specialitatea sa, dar a fost ghidat, motivat și format de un mentor care a reușit să-l facă să iubească o zonă medicală rudimentară la momentul anilor 1990, când el a început rezidențiatul.

Doctorul lucrează acum în medicina privată și, ajutat de soția și fiul său, a ales să participe la curse de alergări în beneficiul pacienților care au nevoie de sprijin, de la Hospice Casa Speranței și nu numai.

În acest context de pandemie, când toată lumea se teme de contagiune, ce e de făcut pentru un pacient oncologic, cum poate el ieși din casă?

Ștefănel Vlad: Este întrebarea pe buzele tuturor celor care urmează un tratament oncologic sau care au primit de curând un tratament de acest fel, dar este și grija familiilor, susținătorilor sau prietenilor lor.

Acești pacienți trebuie să facă față, din păcate, celor două amenințări: pe de o parte, ca noi toți, infectarea cu noul coronavirus, pe de altă parte trebuie să facă față tuturor etapelor prin care trebuie să treacă cu boala oncologică. Iar să găsească opțiunea care să le rezolve ambele probleme este foarte complicat.

De când a început pandemia COVID-19, toți cei care lucrează în oncologie au simțit această presiune de la pacienți, ca și din lumea medicală: cum să divizăm activitatea, cum să executăm în mod diferit procedurile, tratamentele, chiar și în radiologie: scurtăm întâlnirea pentru tratamente, recurența vizitelor să fie cât mai mică.

Am realizat, din discuțiile cu colegii din clinici, precum și cu cei din diferite conferințe medicale la care am participat online, evident, că aceste recomandări nu sunt întotdeauna neapărat în favoarea pacienților, în sensul că de cele mai multe ori tratamentele modificate sau încercând să le modificăm pentru a obține interacțiuni cât mai reduse aduc după ele riscul de a reduce și eficiența lor.

Răspunsul meu, pe scurt, ar fi că pacienții ar trebui să urmeze sfaturile care vin și de la medicii curanți să se protejeze, să păstreze distanța față de alte persoane, cu mare atenție la igienă, însă trebuie să urmeze tratamentele oncologice, fie că e vorba de radioterapie sau oncologie, la momentele la care sunt recomandate. Și am observat că reacția pacienților este de reticență; sunt mulți care primesc trimiteri și indicații pentru tratamente oncologice, la radioterapie cu atât mai mult, și ajung târziu. Iar răspunsul de la ei este simplu: frica de infectare.

Presiunea este destul de mare, iar oamenii sunt conștienți de riscurile la care se supun, în contextul imunității scăzute. Dar realmente, pentru liniștea lor, pentru un echilibru emoțional, pentru a scăpa de toată această presiune, cum să facă?

Ștefănel Vlad: Există o presiune mediatică foarte mare, pe care o resimțim cu toții și aproape că e imposibil să deschizi un tv sau un aparat de radio și să nu auzi instantaneu informații legate de numărul de infectări sau de morți și așa mai departe.

Apoi este și o perioadă în care este recomandată distanțarea, chiar și de cei dragi, de familie; au dispărut petrecerile, timpul liber este petrecut tot acasă, deci este foarte dificil să găsești resurse de echilibru, ca pacient sau ca oricare alt om.

Fiecare încearcă să-și găsească propriile mijloace și experiența de a ieși din această presiune și anxietate. Și cred că soluția vine tot din apropierea de familie, de prieteni, din a găsi hobby-uri, chiar din fața calculatorului.

Cred că perioada în care problema coronavirus rămâne una reală și puternică nu s-a încheiat nici pe departe. Ne așteaptă luni sau ani de zile în care va trebui să trăim cu acest pericol și trebuie să răzbatem cumva.

Am observat de curând că și în sfera psihiatriei începe să se deschidă un capitol nou, legat de afectarea psihologică a persoanelor mult timp izolate și supuse unei presiuni mediatice ca cea de acum. Probabil că se vor găsi soluții și pentru așa ceva, dar problema va persista.

Cât privește rezerva pacienților oncologici, eu mi-aș dori foarte mult de la ei să înțeleagă că este importantă și boala lor, trecând peste faptul că sunt mai expuși, așa cum ne spun multe studii clinice, la a contacta infecții cum e și cea cu coronavirus. Dar și boala lor este serioasă și trebuie privită cu la fel de mare atenție ca atunci când nu ne-am fi aflat în această criză epidemiologică.

Care e motivația personală pentru care ați ales specializarea într-o zonă unde incidența morții este destul de mare, boala este considerată mai degrabă una incurabilă?

Ștefănel Vlad: Trebuie să recunosc că am ales această specialitate, radioterapie, după ce terminasem facultatea și am trecut de examenul de rezidențiat, oarecum din întâmplare. Știam despre oncologie în general, fiindcă în facultate, materia care se predă este legată de oncologie generală, nu intră nimeni în detalii și cu atât mai puțin vorbește cineva despre radioterapie, în special.

Dar pentru că eu eram rezident militar, terminasem Institutul medico-militar și urma să desfășor activitatea în cadrul rețelelor sanitare ale Ministerului Apărării, am găsit un post în radioterapie, în București, iar acesta a fost un argument important, mai ales că familia mea era aici. În anii ´90 știm foarte bine că foarte mulți medici absolvenți erau puși în situația de a alege alte orașe, iar mediul era oarecum saturat la acel moment.

Am început rezidențiatul în Institutul oncologic București și cred că am avut și norocul unui mentor care mi-a arătat multe dintre secretele meseriei, m-a îndrumat bine în primii ani și m-a făcut să o îndrăgesc, lucru pentru care îi sunt recunoscător și acum. Iar pe măsură ce am avansat în rezidențiat mi-a plăcut și mai mult.

Radioterapia este o specialitate care te stimulează, în care înveți lucruri noi, și aici vorbesc chiar uitându-mă la traiectoria mea profesională: am început tratamente de cobalt, cu radioterapie 2D, cum era în anii ‘90 și am ajuns la echipamente de ultimă generație. Altfel spus, progresul tehnologic a fost foarte rapid, iar asta nu poate fi decât în beneficiul pacienților, fiindcă îi putem trata mult mai rapid și cu efecte mult mai bune.

Iar în această luptă cu boala, cum vă simțiți? Învins, de ce în ce mai învingător sau cum?

Ștefănel Vlad: în lupta mea cu boala am un aliat foarte bun tehnologia. E evident că ai satisfacții mult mai mari atunci când simți că poți face treaba din ce în ce mai bine.

Este o specialitate dependentă de echipamente, fără îndoială; nu se poate face într-un cabinet, într-o policlinică și așa mai departe, ci necesită departament de specialitate, echipamente costisitoare, în clădiri dificil de construit. Ca urmare, este foarte important să ai la dispoziție echipamente performante pentru a obține rezultate și nu e deloc un secret că, cu cât echipamentele au fost mai bune, cu atât rezultatele au fost mai bune.

De ce ați mers spre medicina militară?

Ștefănel Vlad: În 1988, când am intrat eu în facultate, nu exista medicină militară, dispăruse institutul cu un an înainte. Tata era ofițer și veneam dintr-o familie de militari de carieră, cunoșteam spitalul militar și mi se părea un spital foarte bine dotat, cu oameni foarte bine pregătiți, deci părea firească decizia. După 1990 Institutul de medicină militară a fost din nou înființat și am putut opta pentru a continua aici.

Nu a fost o mișcare radicală, practic continuam cursurile împreună cu aceiași colegi din Facultatea de medicină și farmacie, doar că, în plus, noi mai mai aveam o pregătire militară, iar rezidențiatul l-am dat pe locurile speciale.

Sistemul medical avea anumite nevoi, prin urmare medicii specialiști erau orientați către acele specialități deficitare, iar după ce am terminat rezidențiatul am început să lucrez în Spitalul Militar Central.

Eram obișnuit din familie cu armata, era o lume pe care o cunoșteam și care mă atrăgea. Tata lucrase în Statul Major General, nu era medic, dar avea foarte mulți prieteni medici militari, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui avea această profesie, ceea ce m-a dus foarte aproape de această lume.

În aceste vremuri înțelegem cel mai bine diferența dintre medicina militară și cea civilă. V-a format într-un anumit fel această pregătire militară?

Ștefănel Vlad: Cred că mi-a dat o mai mare rigoare. Am fost obișnuit să fiu mult mai ordonat poate decât eram și lucrând atâția ani în spitalul militar, am observat și acolo același lucru; relații foarte bine stabilite, o rigoare semnificativă.

Am părăsit de curând Spitalul Militar Central, în septembrie, când am trecut în rezervă, însă m-am simțit foarte bine acolo, ca într-o familie.

Faptul că există o ierarhie nu e neapărat o problemă, fiindcă nici în sistemul civil nu este diferit.

Acum am văzut tot felul de reacții, și pro dar și contra, în presă legat de ideea de a folosi medici militari. Dar cred că suntem într-un război acum, resimțim bine acest lucru și nu trebuie să ne ascundem după deget.

Pare un război mondial împotriva unui adversar invizibil.

De ce alergați pentru pacienții dvs.?

Ștefănel Vlad: Îmi place sportul, am o preferință pentru alergare, iar motoarele din familie au fost soția și fiul nostru, mari amatori de sport. Soția mea aleargă maraton, fiul nostru a făcut ciclism, triatlon. Iar eu, din dorința de a petrece cât mai mult timp împreună am început să fac și eu aceste sporturi, fiindcă ne țineau aproape în timpul liber.

Am început să alerg, în 2015 am început să alerg pe distanțe un pic mai lungi, în 2016 am făcut primul semimaraton și alergând m-am gândit că ar fi o oportunitate de a ajuta și anumite cauze sociale.

Cunoșteam Hospice Casa Speranței din vremea rezidențialului, de prin 1999. Am făcut primul curs de inițiere în îngrijirile paliative la Hospice, în Brașov. I-am cunoscut atunci, între timp îngrijirile paliative s-au dezvoltat foarte mult în țară și acum au un loc destul de bine stabilit, iar scopul lor este de a ajuta pacienții aflați dincolo de resursele terapeutice curative, dar pentru care calitatea vieții este foarte importantă și e o lume cu foarte mulți profesioniști, foarte dedicați acestor cauze, dar care se confruntă, pentru a asigura îngrijirile corespunzătoare, cu o multitudine de probleme. Iar cele financiare sunt cele mai importante, fiindcă niciodată banii de la Casa de Asigurări nu sunt suficienți, mai ales că aceste îngrijiri sunt gratuite pentru o categorie de pacienți.

Am început să alerg și să strâng donații pe platforma Galantom și, la un moment dat, mi-a venit ideea, gândindu-mă că unde-s mulți, puterea crește, am început să întreb în stânga și-n dreapta, în secția de radioterapie pe care o coordonam, să aflu cine ar fi dispus să mi se alăture în maraton.

Răspunsurile au venit foarte repede și m-am bucurat. Am format o echipă, care se numea RX Run și am început să alergăm, din primăvara lui 2016. Satisfacțiile au venit repede, iar la sfârșitul anului am primit premiul Galantom pentru cel mai activ fundraiser în sistem maraton, deci am reușit să strângem cea mai mare sumă de bani dintre cei care folosiseră platforma pentru a sprijini diverse cauze.

Ce a avut de spus fiul dvs. despre această performanță?

Ștefănel Vlad: Fiul meu are 21 de ani și este student în an final la finanțe, la Londra.

El a fost tot timpul alături de mine. El alerga oricum la aceleași competiții la care alergam și eu, cu colegii mei și am fost tot timpul împreună. I-a plăcut și ideea și cred că i-au plăcut și oamenii.

Eu sunt mândru de el, sper că l-am făcut și pe el mândru de mine.

Soția dvs. lucrează tot în zona medicală?

Ștefănel Vlad: Soția mea lucrează pentru o bancă din România și până la 40 de ani nici nu concepea să alerge. Noi ne știm din liceu, am fost colegi de bancă din clasa a XI-a, iar atunci îmi amintesc că era scutită la educație fizică și pleca cu fetele. Dar după această vârstă, poate și pentru că fiul nostru a devenit din ce în ce mai activ în sport, iar noi voiam să fim alături de el, a început și ea să alerge, iar eu la fel.

Cred că a contribuit aici și o stratagemă a băncii la care lucra soția mea, care a provocat angajații care nu alergau aproape deloc, să se antreneze și să alerge un semimaraton. Ea a urmat acest program, a cunoscut oameni cu care a legat niște prietenii frumoase și astfel s-a format un grup care a continuat să alerge, să facă strângere de fonduri, să participe la tot felul de competiții.

Acum ea este mult mai activă decât mine; aleargă și pe ploaie, și când ninge, iar asta mă provoacă și pe mine, desigur.

Din păcate, în această perioadă am fost obligați să ne oprim, dar așteptăm cu nerăbdare să revenim pe pistă.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora