Vlad Vlăsceanu, chirurgul ce desenează pe pânză. Cum împletește medicina și arta pentru a vindeca trupul și sufletul pacienților săi

În ce moment al vieții ești? Ce miros are viața ta?

În prezent mă găsești destul de greu, pentru că am început să mă pregătesc pentru a-mi susține examenul de primariat pe care, sper, să îl dau în această vară, iar între spital și pregătirea mea, timpul alocat familiei mele este foarte important pentru mine. Este o perioadă mai aglomerată și zbuciumată, dar mă simt împlinit și fericit.

Dacă ar fi să dai o culoare prezentului, care ar fi aceea?

Deși sunt o persoană care vede de-obicei lucrurile în alb și negru cu mici nuanțe de gri pe ici-colo, acum viața mea e destul de „colorată” poate și datorită sezonului în care ne aflăm și, poate, și datorită familiei mele care e alcătuită din flori colorate (fiica, soția, câinele și cele două pisici care sunt tot fete). 

Ce fel de mesager ești? Cel care salvează vieți prin artă sau medicină sau prin amândouă?

Nu m-am considerat niciodată un salvator de vieți, poate cel mult vindecător de viață pentru că atât meseria mea de chirurg, cât și toate pasiunile mele, care pot spune că sunt tangente cu arta, vindecă atât trupul, cât și sufletul. Cred că această sintagmă de a salva o viață, cât și salvator de vieți ține mai mult de divinitate. Încerc să fiu un mesager al binelui și frumosului și încerc să fac cât de mult bine pot, atât la spital cât și în timpul liber. E meseria mea și vreau să mi-o fac cât mai bine cu putință.

Citește și: Andrei Chiriță, medicul ce desenează pe piele ca pe hârtie. Sau cum pasiunea pentru artă trece de toate barierele impuse de familie și societate și se transpune într-un tatuaj

Hai să stăm de vorbă și mai concret despre ce faci tu. Medicina a fost opțiunea ta, a familiei sau o dorință ticluită împreună? Cum ai ajuns la această universitate?

Eu sunt medic, chirurgie generală în cadrul clinicii III chirurgie a Spitalului Sfântul Spiridon Iași. Da, medicina a fost alegerea mea, deși sunt convins că mama mea a știut să apese butoanele care să mă facă să îmi doresc mai mult asta. Alegerea am luat-o în clasa a VIII-a când am avut un incident (de cuminte ce eram) în care mi-am rupt mâna dreaptă. Fiind dintr-un oraș mic, Tecuci, unde nu există secție de ortopedie, îmi aduc aminte că m-am chinuit câteva zile ca până la urmă să ajung la spitalul de Urgențe din Brăila. Atunci a fost momentul în care am spus că vreau să devin medic. Ba mai mult, ortoped, deși pe parcurs mi-am schimbat alegerea, ca să nu sufere pacienții mei cum am suferit eu zilele acelea.

La Universtitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa din Iași am ajuns prin simplul fapt că la vremea aia nu se dădea examen la fizică, un obiect pe care eu nu l-am îndrăgit în mod deosebit. Dacă ar fi fost altele condițiile, probabil, m-aș fi dus, alături de mulți alți colegi de clasă, la București, iar tata care a făcut facultatea în Iași, față de mama care o făcuse în București, tot timpul ținea să îmi povestească de viața de student din Iași care era mult mai palpitantă decât cea a mamei din București.

Vlad Vlăsceanu:„Nu îmi neglijez pasiunile, căci sunt momentul meu de respiro. Pasiunea pentru pictură o am încă din copilărie”

Putem vorbi de sacrificii în ceea ce privește profesia aleasă?

Subiectul acesta cu sacrificiile se poate aplică în orice meserie. Când vrei să îți faci treaba corect și să fii profesionist, trebuie să mai faci și sacrificii din când în când sau în unele perioade mai des. Cred că în meseria mea de medic chirurg, responsabilitatea vieții unui om pe care o ai tot timpul, e copleșitoare și cu asta trebuie să te obișnuiești și să lucrezi cu tine astfel încât să nu îți influențeze nici deciziile medicale, nici viața privată. Asta este o chestiune pe care nu o înveți în nicio școală. E la fel că atunci când ai un copil, până nu ești acolo nu poți ști cum e, indiferent câte exerciții de imaginație faci.

Cum arată viața unui medic?

Destul de ocupată, nu îmi permit să țin telefonul pe silențios niciodată. Nici măcar noaptea. Când știi că ai cazuri grele și pacienți gravi, te gândești la ei destul de mult. Tot timpul am încercat să găsesc un echilibru, probabil de aceea sunt „dependent” de pasiunile mele.