Vlad Vlăsceanu, chirurgul ce desenează pe pânză. Cum împletește medicina și arta pentru a vindeca trupul și sufletul pacienților săi

Pe soția ta tot la spital o găsim. Când v-ați cunoscut?

Da, soția mea este tot medic. Este medic specialist nefrolog și acum în ultimul an la psihiatrie. Ne știam de mult timp, încă din facultate ne vedeam în pauzele dintre stagii la cafea, dar relația noastră s-a concretizat când eu mă pregăteam pentru examenul de rezidențiat. Ea fiind cu un an mai mare și trecând deja prin această experiență, m-a ajutat mult în acele momente să manageriez stresul din acea perioadă. Practic, relația noastră a început prin conversații online, eu fiind acasă în orașul natal și învățând pentru rezidențiat și ea era deja rezidentă în anul 1. Am vorbit atunci în fiecare seară după ce terminam de învățat timp de 2 luni.

În colțul vostru, în casa voastră, tot despre meseria voastră vorbiți?

Se întâmplă destul de des să vorbim despre meseria noastră. E un avantaj că avem aceeași meserie, cred că e mai ușor să ne înțelegem unu pe altul atunci când avem momente dificile la serviciu. Știu că mă înțelege atunci când sunt ocupat sau stresat la spital și reciproc. E plăcut să poți povesti celui de lângă tine prin ce treci sau ce cazuri ai și să știi că vorbiți aceeași limbă.

Ea face decorațiuni, tot o formă de artă. Coincidență sau mâna lui Dumnezeu?

Nu cred că e o coincidență. Ne completăm și încercăm să învățăm unul de la altul cât mai multe lucruri bune. Pasiunea pentru decorațiuni florale a venit tot din nevoia de a echilibra încărcătura cotidiană. Cu siguranță, a fost influențată de spiritul meu artistic în a-și dezvolta pasiuni, cum și eu am învățat o mulțime de lucruri de la ea.

Vlad Vlăsceanu:„ O parte din mine și-ar dori ca fiica să aleagă drumul nostru”

Ai mai multe roluri în viață, dar cred cu tărie că cel de tată este cel care te onorează cel mai mult. Ce ai învățat de la copilul tău?

Într- un cuvânt „tot”. Sunt un cu totul alt om față de acum 6 ani. Pentru mine, copilul a venit în viața mea și mi-a dat un test important, testul limitelor. Am fost nevoit să învăț multe lucruri noi și aici nu mă refer la schimbat pampers sau plimbat în parc. Am învățat să nu mai am așteptări asupra situațiilor pe care nu le-am întâlnit încă și să mă adaptez în funcție de cum vin ele. M-a ajutat să comunic mai bine cu soția mea și asta s-a reflectat și în relațiile cu cei din jurul meu. Sunt convins că mai am multe de învățat și de acum încolo de la ea. Un copil te va scoate total din zona de confort și asta e un lucru bun, un lucru care te va face să evoluezi.

Ai îndruma-o pe cea mică să aleagă drumul vostru, să vă urmeze?

Există, poate, o parte din mine care și-ar dori să facă asta, dar în același timp știu că e un drum lung, anevoios și de multe ori nu e deloc răsplătit pe măsură. Nu e ușor să stai pe banii părinților până la 25 ani, dar în același timp consider că medicina ar trebui să fie o meserie vocațională. Cred că cel mai important în viața de adult este să nu te trezești dimineața cu gândul că trebuie să mergi la serviciu. Mi-aș dori să o îndrum către o meserie pe care să o facă din plăcere și nu pentru partea materială. Fiind o iubitoare de animale, mi-a spus că ar dori să devină chirurg veterinar.

Dacă ar fi să alegi, Vlad, medicină sau artă?

Sunt o fire destul de pragmatică, deci voi rămâne cu medicina, dar arta va fi mereu o parte importantă din viața mea de care nu mă voi dezminți niciodată.

Vlad Vlăsceanu:„ Dacă nu ar fi fost medicina, ar fi fost Conservatorul sau aș fi fost profesor de geografie”