Woody Allen și Mia Farrow: dragoste vs. abuz, putere vs. adevăr. Povestea din pod care avea să traumatizeze un copil de șapte ani și o lume întreagă

Care este filmul tău preferat de Woody Allen? Așa își începe Dylan Farrow scrisoarea în care povestește cum a fost abuzată sexual la doar șapte ani de tatăl său adoptiv, Woody Allen.

Înainte de a răspunde la această întrebare, lasă-mă să-ți dau două scenarii. Primul spune povestea de iubire dintre un bărbat de peste 40 de ani, divorțat de două ori, care încearcă să-și găsească inspirația artistică și o adolescentă de 17 ani. El îi tot spune că ar trebui să aibă relații și cu puști de vârsta ei. Ea îi spune că tot ce își dorește este să stea cu el. Iar relația lor continuă doar datorită insistențelor ei. Al doilea scenariu este tot despre un bărbat de peste 40 de ani, de data aceasta cu o carieră artistică de mare succes și o puștoaică de 16 ani cu o copilărie foarte complicată. El îi promite că o va duce să vadă Parisul și Veneția, că ea este muza filmelor sale. Ea nu are nici 18 ani, nici compasul binelui, nici timpul de a accepta și a se vindeca de cele două abuzuri sexuale din copilărie, dar își dorește să fie cu el. Iar relația lor continuă până când aceasta are vreo 25 de ani.

Ce au în comun cele două scenarii? Exact, pe Woody Allen. Primul scenariu este povestea aclamatului film „Manhattan” – două nominalizări la Oscar și încasări de peste 40 de milioane de dolari. Al doilea scenariu este povestea reală dintre Woody Allen și Christina Engelhardt. Ambele s-au întâmplat la finalul anilor 1970.

De ce am pus în balanță cele două povești? Pentru că odată cu apariția documentarului „Allen v. Farrow”, artistul Woody Allen intră în lumea lui Harvey Weinstein, Bill Cosby sau Roman Polanski.

„Allen v. Farrow” și fața nevăzută a eroului din New York

În documentarul „Allen v. Farrow”, al lui Kirby Dick și Amy Ziering, există două povești. În prima, un tată își abuzează fetița de doar șapte ani. În cealaltă, o mamă își manipulează fetița de doar șapte ani să-și acuze tatăl de abuz sexual. Aceste două povești – prima propusă de actrița Mia Farrow, cealaltă de scriitorul Woody Allen – în mod clar se contrazic una pe alta. Doar una ar putea să te mai lase să revezi cu conștiința împăcată „Annie Hall”, „Blue Jasmine” sau „Vicky Cristina Barcelona”. Dar este oare povestea adevărată?

Mia Farrow și Woody Allen, de la dragoste la ură

Cei doi se întâlnesc în 1979. De atunci relația lor a continuat până la începutul anilor 1990, când s-a transformat într-unul dintre cele mai urmărite scandaluri mediatice de peste ocean.

Pe toată durata relației lor, cei doi au trăit în apartamente separate în New York, Woody Allen spunând în nenumărate rânduri ca a avut libertatea de a trăi și o viață de burlac pe lângă relația cu Mia Farrow. În 1987, cei doi au un copil împreună – pe jurnalistul de investigație Ronan Farrow (care și-a schimbat numele din Satchel). Iar în 1991, Woody Allen i-a adoptat pe Dylan și Moses, copiii cei mici înfiați de Mia Farrow (singurii care nu aveau tată).

În timpul acesta, cei doi au lucrat împreună, realizând nu mai puțin de 13 filme. Mia Farrow practic și-a lăsat întreaga carieră în mâinile lui Allen. Nu a avut agent, la insistențele lui Allen. Și nici nu a lucrat la vreun alt proiect important care să nu fie semnat de american.

Dar în ianuarie 1992, relația lor a luat un drum pe care nimeni nu îl bănuia. Nici măcar Woody Allen sau Soon-Yi Previn. Atunci, Mia Farrow a găsit în biroul pe care Woody Allen îl avea în apartamentul său niște poze intime cu fata sa cea mare, Soon-Yi, pe atunci de 21 de ani. Pozele, așa cum spune actrița nu putea fi publicate nici măcar în Playboy.

Confruntat, Allen a recunoscut că a avut o relație intimă cu Soon-Yi, dar că aceasta nu implica decât atracție fizică. De-a lungul timpului, însă, foarte mulți martori au declarat că relația celor doi începuse de când Soon-Yi era în liceu și că aceasta își petrecea nopțile în apartamentul din New York a lui Allen. Detaliile prezentate în „Allen v. Farrow” sunt foarte vizuale și greu de ascultat.

În urma acestei descoperiri, Farrow și Allen se despart. Iar el își continuă relația cu Soon-Yi. Însă, pentru că legal era tatăl a trei dintre copiii actriței, îi poate vizita. Așa că, într-o după amiază de august a aceluiași 1992, Dylan Farrow, pe atunci de doar șapte ani, îi spune mamei sale că Allen a abuzat-o sexual, în podul caselei din Connecticut. În timpul acesta îi promite că dacă nu spune la nimeni o va duce la Paris și o va lăsa să joace în filmele sale.

Babysitterele, profesoara de franceză și copiii îi confirmă că cei doi nu au putut fi găsiți vreo 20 de minute. Și Farrow o crede. O duce la doctor care raportează incidentul la poliție. Încep două procese – unul în New York, altul în Connecticut. Apoi Woody Allen deschide la rândul său un război pentru custodia copiilor. Iar media este fascinată de tot acest scandal în mijlocul căruia se află trauma unui copil de doar șapte ani.

În Connecticut procurorul renunță la caz ca să nu îi facă rău copilului, prinzându-l la o vârstă atât de mică într-un scandal mediatic care ar fi putut fi extrem de traumatizant. Dar afirmă că îl crede. În New York, cel care se ocupă este dat afară de primărie pentru că îl vede pe Allen vinovat. Mia Farrow nu mai primește niciun rol peste ocean, așa că joacă doar în producții europene și, în cele din urmă, începe să lucreze cu UNICEF pentru a stopa epidemia de poliomielită (boală de care a suferit în copilărie). Woody Allen face film după film. Iar Soon-Yi vizitează Parisul, se căsătorește în Veneția și apare chiar scene în „Scenes from a Mall”.

Demascarea unui erou: Woody Allen, pe lista alături de Harvey Weinstein, Bill Cosby sau Roman Polanski

Am făcut pași importanți în ultimii ani. Iar mișcarea #MeToo a reușit să schimbe puțin lumea în care trăim. Și cu toate astea, atunci când auzim o astfel de poveste prima reacție este să ne întrebăm dacă este adevărată, dacă nu cumva femeia respectivă minte, este manipulată de cineva sau pur și simplu vrea să-l distrugă pe bărbatul puternic în cauză. Iar reacția noastră este aceeași chiar și atunci când povestea este spusă de un copil. Sau poate mai ales în acest caz.

Anna Nicole Smith, Tonya Harding, Janet Jackson, Monica Lewinsky. Toate sunt poveștile unor femei pentru care media, popular culture și mai ales noi am găsit motive să le culpabilizăm. Le-am găsim mereu scuze bărbaților care aproape de fiecare dată erau mai puternici și mai de succes. Janet Jackson și-a distrus cariera, pe când Justin Timberlake a fost aplaudat la scenă deschisă. Monica Lewinsky a fost terfelită de presa din toată lumea, iar Bill Clinton a ieșit din povestea aceasta ca un bărbat puternic care a căzut în mrejele unei femei ușoare care dorea să avanseze în carieră. Demi Lovato povestește că nu a avut curajul să-și spună povestea abuzurilor din copilărie de teamă că nu o să fie crezută, în special pentru că în perioada respectivă toate femeile care au avut curajul să iasă au fost puternic judecate, iar carierele lor au fost încheiate prea devreme.

De ce facem asta? Pentru că fiecare poveste nu face altceva decât să întărească normele de putere, statut, rol și control din societate. Pentru că ne este mult mai ușor să credem că o femeie este manipulatoare, isterică și foarte puțin credibilă. Pentru că tot ce ne-a învățat societatea este că femeile sunt de vină – pentru cum arată, cum se îmbracă, pe cine iubesc sau dacă sunt sau nu iubite. Iar atunci când o femeie precum Mia Farrow – frumoasă, de succes, bogată – poate fi văzută drept personaj negativ, atunci toate crezurile noastre nu au cum să fie decât corecte.

Ce am învățat din toate poveștile din anii ’80-’90? Că femeile nu au niciodată dreptate. Și că oricum a fost vina ei. Cât de mult s-au schimbat lucrurile? Peste ocean, probabil că se vede o schimbare de mentalitate. În România? Mă tem că nu.

„Allen v. Farrow”, de ce parte ești?

Dylan Farrow o spune foarte bine în documentar: este greu ca oamenii normali să înțeleagă această poveste pentru că nu este deloc una normală. Așa că, da sunt două povești. Dacă alegi să o crezi pe cea a lui Woody Allen, atunci ai happy ending. O poveste de dragoste cu Soon-Yi Previn. Un artist prosper care face film după film, reușește chiar să mai câștige și un Oscar. Dacă o crezi pe Dylan Farrow atunci accepți că un copil a crescut în traumă, că un abuz a rămas nepedepsit, că un criminal a fost sau a rămas erou, pus pe piedestal și aplaudat de o lume întreagă, în timp ce victima (sau victimele?) sa nu a putut decât să-și trăiască drama zi de zi. Departe de happy ending, nu?

Dar oare suntem suficient de maturi să acceptăm că povestea a doua este cea adevărată. Că oricât de greu ne-ar fi de crezut că marele Woody Allen nu este decât un criminal, varianta că o mamă ar putea să-și manipuleze copilul de doar șapte ani să spună că a fost abuzat sexual cu atâta convingere încât să trăiască în această poveste mai bine de 28 de ani este și mai greu de acceptat.

Poate că documentarul „Allen v. Farrow” nu o să reușească să convingă pe multă lume. Poate pentru că, spunând povestea atât de mult din perspectiva lui Dylan și a Miei, nu o să îi reușească să treacă de tabăra fanilor înfocați a lui Woody Allen. Iar Alec Baldwin este un exemplu.

Cert este că, ce s-a întâmplat sau nu în podul acelei case din Connecticut nu are cum să fie povestea acceptată de toată lumea. Chiar dacă cel mai probabil cu toții știm ce ar trebui să credem. Pentru că abuzurile sexuale în rândul copiilor sunt extrem de comune. Pentru că cele mai multe dintre acestea se întâmplă în sânul familiei. Pentru că acestea sunt atât de rar povești neadevărate, născocite. Și, mai ales, pentru că sunt la fel de rar pedepsite.

Deci, care este filmul tău preferat de Woody Allen?