Căutare

Share this article

Andreea Moldovan este medic primar cu specializarea în boli infecțioase și epidemiologie. Provine dintr-o familie de medici, motiv pentru care drumul ei în viață a fost cumva stabilit dinainte. Și-ar fi dorit să fie pediatru însă, la vremea respectivă nu a fost posibil, iar acum spune că opțiunea specializării bolilor infecțioase i s-a potrivit mai bine decât oricare pentru că în felul acesta poate ajuta cât mai mulți oameni, inclusiv copii.
Andreea Moldovan a fost căsătorită tot cu un medic și în primii ani de carieră a primit o bursă în Elveția unde a învățat cât de importantă, vitală chiar, este igiena într-un spital în prevenirea infecțiilor nosocomiale. Și, mai mult decât atât, a învățat și cât de importantă este administrarea corectă a terapiei cu antibiotice, pentru evitarea abuzului, gestionarea antibioticelor existente și prevenirea rezistenței microbiene. Cu toate acestea bine întipărite în minte, s-a întors în România și a avut șansa unei echipe ce a ajutat-o să aplice tot ce a învățat.
În calitate de coordonator al Compartimentului de prevenire a infecțiilor nozocomiale, Andreea Moldovan a implementat procedurile învățate, adaptându-le pentru a le putea adopta și în scurtă vreme a fost premiată de către Organizația Mondială a Sănătății pentru cel mai curat spital. A făcut tot ce se putea aici, iar de câteva luni s-a mutat la Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov unde încearcă același lucru.
Andreea Moldovan spune că mai avem mult de învățat până când vom reuși să prevenim mai bine infecțiile dobândite în spital, iar pentru asta nu avem neapărat nevoie de fonduri, ci de o mai mare atenție asupra factorului uman. Asta deoarece spitalul poate avea toate dotările din lume, dar dacă personalul nu este instruit să le folosească, sunt degeaba sau chiar pot deveni periculoase, după principiul bumerangului.
Am vorbit cu Andreea Moldovan despre ce înseamnă infecțiile nosocomiale, despre cum pot fi prevenite și despre o mulțime de lucruri cu care se confruntă astăzi sistemul de sănătate românesc. Dar nu ne-am oprit aici. Am aflat și povestea de viață a unui copil de medici crescut cu multă afecțiune și atenție și învățat ce înseamnă omenia.


Aveți idee, statistic vorbind, care este rata îmbolnăvirilor în spitalele din România, din cauza infecțiilor nosocomiale?
Este o diferență între ceea ce se declară pe hârtie și ceea ce este în realitate. Diferența respectivă există în oricare dintre țările la care ne-am putea raporta având în vedere că declararea pe hârtie necesită un interes suplimentar. La noi însă, diferența între raportări și cazurile reale este poate mai mare decât în alte părți pentru că nu se raportează, se subraportează.
De ce?
Pentru că: mai demult era o pată neagră pe cel care raporta infecții nosocomiale și atrăgea după sine niște controale suplimentare pe care nimeni nu și le dorea. Pentru că e o muncă suplimentară să declari o astfel de infecție și să te ocupi de managementul ei. Pentru că raportarea, în principiu, ar trebui să o facă medicii curanți ai pacienților care de multe ori fie nu au timp să completeze acele formulare și să le trimită mai departe, fie nu au interes, fie nu sunt avizați asupra importanței raportării. Atunci categoric este un cumul de mai mulți factori care toți duc la o subraportare a numărului de cazuri. Nu în ultimul rând, ultimul aspect de care trebuie să ținem cont este diagnosticul bacteriologic de laborator, de multe ori dificil sau inaccesibil, ceea ce duce la o probabilitate, nu la o certitudine, pe care nu o mai raportează nimeni.
Această pată neagră asupra medicilor și spitalului a fost și una dintre cauzele neraportării situației victimelor de la Colectiv?
Nu neapărat. Nu sunt nici un fel de probleme punitive dacă raportezi o astfel de infecție. Ceea ce a fost după Colectiv a fost o publicare a unor realități cunoscute de toată lumea. Însă ținute sub preș, nespuse din multe motive. După Colectiv, nu s-a mai putut nega evidența. Aș spune că de multe ori este un dezinteres sau din contră interese obscure, rea voință, o lipsă de implicare, necunoaștere sau toate împreună. Nu e admisibil asa ceva.

Andreea Moldovan alături de echipa de la ”România te iubesc”

Dar ce e scris pe hârtie? Care e rata îmbolnăvirilor?
La nivel european este 5 – 10 %, iar pe țară este sub 1,2%. Dacă ar fi să ne uităm la ce scrie pe hârtie, situația ar fi mult mai bună decât cea la nivel european. Realitatea este însă diferită.
Care sunt principalele trei condiții pentru a dobândi o infecție nosocomială?
În primul rând este expunerea la microb. Cu siguranță, un mediu unde există microbi creează premisele dobândirii unei infecții. În al doilea rând este clar lipsa de igienă pentru că ea face legătura între prezența microbului într-un anumit mediu și persoana care va dobândi infecția. Iar al treilea factor este legat de terenul pacientului; în spital pacienții ajung pentru că au probleme medicale și, de cele mai multe ori acestea sunt însoțite și de alte afecțiuni. Atunci categoric este vorba despre un teren imuno-deprimat care poate duce la dobândirea infecției.Dar în România anului 2019 e normal să ne mai punem problema igienei în spital?
Este normal în toate țările, nu suntem în afara liniei față de alte țări. Însă clar avem foarte mult de lucru în această privință. Contează ca personalul medical sa lucreze corect, aplicând normele de igienă, preventie și buna practică medicală, ca pacienții și vizitatorii sa respecte regulile, ca personalul de curățenie (vital într-un spital, deoarece de munca lor depinde toată activitatea) sa fie instruit corect și sa conștientizeze importanța muncii lor. Fiecare din ecuație contăm, similar principiului dominoului. Când unul greșește, adică lucrează greșit, toți cei din jur au de suferit. Colegi, pacienți, aparținători. În plus contează foarte mult și materialele sanitare care sunt folosite pentru că au calități și proprietăți diferite și, implicit, prețuri diferite.
Care sunt primele trei condiții de bază pentru respectarea igienei în spital. Mai exact, care sunt primele trei lucruri pe care ar trebui să le aibă orice spital din țara asta?
În primul rând instruirea personalului, în al doilea rând conștientizarea personalului și în al treilea rând, responsabilizarea.
Deci totul ține de personal?
Da. Poți să ai sau să nu ai ce trebuie, dacă nu știi ce să faci cu ele. Sunt spitale unde există soluții dezinfectante, poți să ai toate dotările din lume dacă nu le folosești cum trebuie, sau cum trebuie, sau unde trebuie.
Eu aș merge mai în miezul problemei pentru că, față de ce era mai demult, este un plus de dotări, dar atâta timp cât oamenii nu știu ce au de făcut și cum să le folosească, ele stau foarte frumos expuse și cam atât.

Andreea Moldovan alături de echipa „Dăruiește viață”

Unde lucrați acum?
La Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov.
Nu mai sunteți la privat?
Nu. A fost o plecare din motive pur personale, nimic profesional.
Dar aveți un premiu obținut la Spitalul privat din Brașov, Sfântu Constantin. Cum ați reușit?
Este un premiu pur onorific, nu a fost nimic material, doar recunoașterea calității muncii depuse acolo. Și o motivare deosebită după primirea premiului, considerând că trebuie sa dau mai departe cunoștințele și încrederea primite. A fost, este și va fi un motor esențial pentru mine. O datorie morală. Practic, eu am lucrat doi ani și jumătate în Geneva ca medic de boli infecțioase (pacienți pré și post transplant, ortopedie septica, chirurgie, hematologie, pneumologie, terapie intensiva) cu un scurt stagiu în compartimentul de prevenirea și controlul infecțiilor din Spitalul Cantonal din Geneva. Și acolo am învățat regulile de bază ale prevenției infecțiilor, reguli simple, care nu costă mult și care aduc niște beneficii enorme. Venind la Brașov, am putut de la început să implementez acele măsuri de prevenție a infecțiilor.

Andreea Moldovan alături de prof. Pittet, elvețianul de la care a învățat cum se aplică regulile de igienă în spital, la decernarea premiului OMS

Despre ce măsuri vorbim?
Am început cu un screening adresat pacienților care s-a aplicat și național, nu doar în spital, cu literă de lege în 2016 și 2017. Apoi, încet, încet a fost abandonat. Tot atunci am putut să pun la punct, pe lângă acest screening, un program de politică de antibiotico-terapie. Prin această politică se evită abuzul de antibiotice și administrarea lor hazardată și inutilă. Sunt niște reguli extrem de simple, de clare și de logice care se aplică în tratamentele antibiotice, dar care, din păcate nu sunt foarte bine cunoscute și de cele mai mult ori sunt aplicate incorect. Avem rapoartele ECDC (European Center for Diseases Control) în cadrul cărora România este vârf în aceea ce privește abuzul și excesul de antibiotice, în ceea ce privește infecțiile cu microbi multi rezistenți, în ceea ce privește utilizarea antibioticelor nu ca profilaxie, ci ca terapie propriu-zisă.

Și stabilirea acestor reguli de administrarea antibioticelor v-a adus titlul de „Cel mai curat spital”?

A fost practic instituirea măsurilor corecte de igiena mâinilor, partea de screening al pacienților, cea de igiena corectă a spațiilor medicale, cea de politică de antibiotico-terapie și asa numitul „system change” – schimbarea mentalității. Igiena mâinilor este un element extrem de important în funcționarea unui spital pentru că 70% dintre infecțiile nosocomiale sunt transmise prin mâini murdare.

Acestea au fost principalele cinci direcții ce m-au ajutat ca la evaluarea trimisă către Organizația Mondială a Sănătății să primim un punctaj extrem de bun, drept pentru care am ajuns în primele patru spitale finaliste. Aceste patru spitale europene, printre care și al nostru, au fost vizitate de către o comisie OMS formată din doi experți internaționali, care au constatat la fața locului dacă ceea ce am scris în grila de evaluare e real sau nu. În urma punctajului și a evaluării, am fost aleși ca și câștigători. Premiul, de fapt, se numește European Hand Hygiene Excellence Award și este practic un premiu de excelență pentru igiena mâinilor, dar în cadrul lui sunt luate în calcul toate condițiile generale de igienă din spital.

Aveți idee care este situația majorității spitalelor din România, raportată la cea a Spitalului Sf. Constantin?

Este mai deficitară, ca să spun elegant.

Acum încercați să faceți același lucru și cu Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov?

Aș vrea foarte mult. Am început colaborări și cu alte spitale din Brașov unde este, de exemplu, problema clostridiumului și unde am fost solicitată pentru prezentări. Încerc să fac cunoscut mesajul igienei și în alte spitale și, evident, mi-aș dori foarte mult și în acest spital, cu atât mai mult cu cât este spital de stat și de boli infecțioase, să fac niște lucruri bune, bineînțeles în colaborare cu colegele mele.

Cum ați ajuns în Elveția?

Cu o bursă de studiu. A fost o bursă acordată de către Societatea Internațională de Boli Infecțioase și susținută financiar de către Societatea Elvețiană de Boli Infecțioase. Practic, am obținut acea bursă, am lucrat o lună în medicină internă pentru a mă familiariza cu sistemul lor și cu sistemul informatic pe care nu-l cunoșteam la vremea respectivă, apoi am lucrat două luni în studii clinice și apoi, din fericire, am ajuns să lucrez pe boli infecțioase la pacienți pre și post transplant. Din punctul meu de vedere a fost vârful de carieră în boli infecțioase la care puteam să aspir și la care am ajuns. Spre sfârșitul stagiului acolo, știind că mă voi întoarce în Brașov unde va trebui să am grijă și de partea de igienă spitalicească, am mers și am făcut stagiile de prevenția infecțiilor în cadrul compartimentului de prevenție din Spitalul Cantonal din Geneva.

Andreea Moldovan împreună cu fiica ei când era mică

Dar cum știați că vă veți întoarce în Brașov?

Știam deja că ne vom întoarce, așa a fost decizia luată atunci.

Însă majoritatea medicilor nu știu cum să plece mai repede din România…

Da, exact. Asta a fost întrebarea cel mai frecvent adresată: „De ce ne-am întors în țară?”. Așa a fost atunci conjunctura. La momentul respectiv eram trei persoane în familie, s-a supus la vot, soțul și fetița au dorit să se întoarcă în România, iar eu m-am supus majorității.

Citește și:

Dr. Horaţiu Ioani, neurochirurgul care a lăsat Marea Britanie pentru a opera pacienţii din România: „În UK lucrurile oricum mergeau bine pentru pacienţii lor. Pentru ai noştri însă, puteam face o diferenţă. Sau măcar încerca”

Fetița câți ani avea?

Ea a intrat în clasa a doua acolo, a făcut doi ani de școală în Geneva și la întoarcere avea 10 ani. Acum, în curând, e majoră.

Dar elvețienii nu au vrut să vă oprească acolo?

Ei au un sistem de training, au un sistem deschis prin care acceptă medici din toată lumea pe care îi instruiesc, iar apoi îi lasă liberi să se întoarcă să facă și ei la rândul lor training. Am fi putut să rămânem încă niște ani, dar cu un titlu de provizorat după acei ani care, pentru noi ca români, nu era poate suficient. Opțiunea atunci era Brașov sau Bruxelles, eu am optat pentru Bruxelles, dar am fost clar în minoritate și am ales Brașovul ca destinație.

Soțul este tot medic?

Da, chirurg.

Ce voiați să vă faceți când erați mică?

În primul rând mi-am dorit profesoară de engleză, apoi profesoară de limba română, apoi farmacistă și apoi medic stomatolog.

Și iată-mă medic de boli infecțioase.

Andreea Moldovan și frații ei, în copilărie

Ați crescut într-o familie de medici?

Da. Bunicul meu a fost medic, părinții amândoi, frații amândoi sunt medici, cumnatele mele sunt și ele medici, soțul și mai am un nepot student la medicină și un alt nepot aspirant.

Îmi imaginez discuțiile din familie….

Da, foarte tehnice și medicale de multe ori, drept pentru care ne-am decis la un moment dat să nu mai discutăm medicină, ci să vorbim despre familie și preocupări mai normale.

Cină cu familia extinsă de medici a Andreei Moldovan

Ce fel de medici erau părinții?

Tatăl meu a fost ginecolog, un medic și un caracter deosebit, mama a fost medic stomatolog. Tata, din nefericire nu mai e. Însă amândoi au fost un exemplu minunat pentru noi, și ca profesioniști, și ca oameni.

Frații ce sunt?

Cel mare este ginecolog, iar cel mijlociu este chirurg cardiovascular. Ambii sunt în Târgu Mureș.

Andreea Moldovan și frații ei, ambii medici

Nu a plecat nici unul din țară?

Nu, dar au făcut foarte multe stagii de pregătire, fiecare dintre ei în diferite țări. Nu a dorit nici unul dintre ei să plece.

Când ați luat decizia de a merge către medicină?

Practic a fost o cărare destul de bătătorită. Asta i-am spus și fiicei mele, Oana care acum are 18 ani. În perioada respectivă, foarte multe opțiuni pentru viitor nu existau, sau nu cum sunt acum. Pe partea tehnică nu am fost niciodată strălucită, fizica și matematica nu mi-au plăcut, nu le-am înțeles foarte bine, partea umanistă mi-ar fi plăcut, dar mi-am dat seama că ar fi o viață care nu mi-ar aduce foarte multe provocări. Atunci, opțiunea la vremea aceea, în locul acela, fiind târgumureșeană, a fost cea a Universității de Medicină unde am și intrat. Tot în Târgu Mureș am și lucrat primii zece ani ca medic.

Andreea Moldovanu și fratele ei mijlociu

Iar specializarea pe boli infecțioase cum a fost aleasă?

A fost o conjunctură. În cei șase ani de facultate m-am pregătit în medicină generală. După aceea a fost obligatoriu un an de stagiu, iar apoi a venit examenul de rezidențiat, cel care îți trasează direcția pe care vei merge ulterior. Dorința mea cea mai mare a fost de pediatrie și cardiologie pediatrică, doar că nu s-a putut. În paralel cu examenul de rezidențiat am avut și șansa unui examen la Facultatea de medicină pe disciplina de boli infecțioase la care am avut un punctaj foarte bun, lucru care m-a făcut preparator universitar și medic rezident de boli infecțioase în același timp.

În medicină, de multe ori, nu e ceea ce vrei, dar, pe parcursul anilor s-a dovedit că a fost foarte bine că am ales această opțiune pentru că mi s-a potrivit mai bine decât mi s-ar fi potrivit pediatria. Nu sunt strugurii acri, dar așa am și pacienți copii și adulți și fac ceea ce-mi place reușind să ajut mulți oameni.

Fiica dumneavoastră ce drum vrea să urmeze?

Ea dorește profil economic, nu dorește medicina. Este o fire foarte dinamică, ambițioasă, bătăioasă și voluntară, își dorește mult economie și acum căutăm variante pentru mai departe.

Oana, fiica Dr. Anreea Moldovan

Să ne întoarcem puțin în copilăria dumneavoastră. Când vă amintiți de ea, ce vă vine în minte, primul lucru?

A fost o copilărie superbă în care am avut parte de foarte multă iubire și sprijin din partea părinților. Iar asta se vede și în ceea ce facem noi mai departe în familiile noastre, fiecare dintre cei trei frați.

Bineînțeles că părinții lucrând, erau ocupați cu serviciul, dar mereu își făceau timp și de noi și nu am suferit niciodată de lipsă de atenție.

Iar ca amintiri puternice sunt cele legate de tatăl meu. El fiind ginecolog apreciat, avea multe paciente și de multe ori se confrunta cu situații de viață și de moarte și îmi amintesc cât de greu ne era atunci când mama ne ruga să nu facem prostii și nici gălăgie când tata venea acasă după o zi grea sau după o operație complicată. Îmi mai amintesc o zi în care trebuia să mergem la o premieră de teatru, ne îmbrăcaserăm toți cinci foarte elegant, însă tata a primit un telefon de la spital și a trebuit să plece de urgență. A fost pe de-o parte regretul că nu putem fi toți împreună la un eveniment important, dar pe de altă parte aveam un sentiment de mare mândrie că tatăl meu este un om de bază ce este solicitat atunci când sunt lucruri grele de rezolvat.

Mama Andreei Moldovan, fiica ei și prietenul acesteia

Dar aveați ciocolată primită de părinți de la spital?

Nu am suferit lipsuri deosebite în copilărie. Bineînțeles că nu era abundență, dar nici nu știam că se poate altfel și era o stare de fapt pe care nu o percepeam ca pe ceva neplăcut. Acum că mă întrebați, îmi vine în minte consignația de mai de mult în care intra bunicul meu și ne cumpăra ursuleți Haribo la bucată. Tot ce aveam se împărțea la trei, chiar dacă trebuia tăiat ceva în trei părți egale. Nu s-au făcut niciodată favoritisme față de nimeni.

La spital se mai primeau săpunuri, cafele, Kent-uri sau ce mai era. Erau alte vremuri. Era acest obicei ca pacientul să-ți mulțumească prin diferite cadouri, inclusiv țuică, legume. Îmi amintesc că părinții mei primeau astfel de lucruri, dar nu eram niciodată frustrați dacă nu le aveam.

Andreea Moldovan și fiica ei, Oana

Dar o trăsnaie din copilărie?

Au fost multe, de la datul pe o pojghiță subțire de gheață care s-a spart și am căzut într-o groapă cu multă apă, la bătăi cu frații mei, bulgăreli zdravene și săpăturile pe care le-am făcut cu fratele mijlociu, Radu, în toată curtea casei ca să găsim obiecte istorice îngropate.

La final, cum vedeți sistemul de sănătate românesc? Dacă s-ar aplica toate regulile de igienă și terapia cu antibiotice, ar fi totul bine?

Părerea mea este că potențialul uman este deosebit. Oamenii sunt sufletiști, sunt interesați, deschiși. Din păcate însă, lipsește clar instruirea, lipsește controlul eficient – se fac niște controale absolut de formă – și lipsește responsabilizarea personalului. Cred că dacă ar fi aceste lucruri, ne-am putea urni și noi ușor, ușor.

Banii nu lipsesc?

Bineînțeles că lipsesc. Dacă e să comparăm bugetul Spitalului Cantonal din Geneva cu bugetul sănătății din România, nu știu cât e de mare diferența între ele. Clar este o lipsă crasă de finanțare, poate mai mică decât era în urmă cu câțiva ani, dar suntem încă departe. Clar sunt nevoi mult mai mari decât ceea ce se oferă în prezent.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO