A plecat la 14 ani în Italia, dar s-a întors acasă. Ionel Bălan: „Eu am fost un copil dificil – agresiv, certăreț, supărat din orice. De când fac kickboxing, m-am educat mult”
Ionel Bălan are puțin peste 30 de ani și o poveste de viață care bate orice scenariu de film. Asemenea multor copii din România, a avut o copilărie cu o mamă plecată la muncă în străinătate și o adolescență marcată de adaptarea la o viață într-o altă țară – alți prieteni, altă limbă, altă școală, altă lume.
Născut în județul Suceava, Ionel Bălan a plecat la 14 ani în Italia, unde și-a început parcursul sportiv cu fotbalul și a descoperit, mai târziu, kickboxingul. A lucrat ca mecanic auto, dar nu a renunțat niciodată la visul de a trăi din sport. Ionel Bălan a îmbinat munca grea cu antrenamente intense, iar determinarea i-a deschis drumul spre lumea profesioniștilor.
Astăzi, după ce a lăsat în urmă confortul Italiei și s-a mutat cu soția sa în România, Ionel Bălan se dedică complet sportului: luptă în ring, antrenează copii și adulți și își urmează visul de a ajunge în cea mai mare promoție de kickboxing din lume – Glory. Povestea lui este una despre curaj, sacrificii și credință în propriile forțe.
Ionel Bălan, povestește-ne, te rog, despre tine…
Scuză-mi accentul de Bucovina, dar eu nu prea-l maschez. Așa… am 32 de ani, sunt născut în județul Suceava. Am stat acolo până la vârsta de 14 ani. Am făcut 8 clase, după care mama mea, care deja era plecată în Italia, m-a luat la ea.
Am terminat clasa a opta și am plecat la ea.
Unde, în Italia?
În Vale d’Aosta.
E o regiune exact la granița cu Franța și Elveția. E o zonă de munte. Am început liceul acolo.
Practic, am făcut liceul acolo. Și, în timp ce eram la liceu, m-am înscris și la fotbal. Eu am început cu fotbalul, practic acesta a fost primul meu sport. Boxul a venit mai târziu.
Dar mi-am dat seama, cam pe la 17 ani, că fotbalul nu prea are posibilități. Nu din cauza mea, ci pentru că trebuie să ai multe contacte. Din păcate, sunt lucruri care nu depind de tine. Și, așa, ușor-ușor, am început să merg la box.
Tot acolo, în Italia, corect?
Da, tot acolo.
Între timp, mai aveam un an de liceu. Mă duceam și la fotbal, și la box. Am terminat liceul, mi-am găsit un loc de muncă, ca mecanic auto, și am început să muncesc.
În același timp, am renunțat total la fotbal și m-am concentrat pe box. Ușor-ușor…
Nu s-a pus niciodată problema să faci fotbal profesionist?
Ba da, am ajuns până în liga profesionistă, doar că acolo era nevoie de mai multe cunoștințe.
Neavând pile în Italia, fiind și român, nu prea jucam. Aveam colegi de aceeași vârstă, care erau mai slabi, dar prindeau mai multe meciuri decât mine. Și mi-am dat seama că nu era vorba că nu eram eu bun, ci că totul ținea de cunoștințe, relații.
De asta îi alegeau mereu pe „ai lor”. În schimb, în box am simțit că e altceva. Boxul e diferit. Acolo totul depinde de tine. Nu e sport de echipă, nu mai contează atât de mult contactele. Dacă ești bun, ieși în față, chiar dacă nu cunoști pe nimeni.
Eu mergeam la muncă dimineața, la prânz aveam două ore pauză – mă duceam la antrenamente, mâncam pe fugă în mașină, mă întorceam la muncă, ieșeam seara și iar antrenamente. Așa, ușor-ușor, până am ajuns la primul meci la profesioniști. Am câștigat și mi-am dat seama că există o portiță pentru mine, să-mi clădesc visul de a trăi din sport.
Ăsta a fost visul meu, de mic. La început, era legat de fotbal. Dar, în ultimii ani, mi-am dorit doar să pot trăi din sport. Să fac doar asta.
Și când s-a întâmplat asta? Când ai început să trăiești 100% din sport?
100% din sport, de vreo patru ani, de când m-am mutat în România.
Da, cam acum patru ani. 100% în sensul că, deși nu trăiesc doar din bursele de la meciuri, mă ocup exclusiv de sport.
Sunt antrenor personal, am grupe de copii la sală pe care îi antrenez. Nu-mi permit să trăiesc doar din meciuri, dar toți banii vin tot din sport.
Ionel Bălan: „Am făcut 8 clase, după care mama mea, care deja era plecată în Italia, m-a luat la ea”
Care e cel mai mare premiu pe care-l poți câștiga? Sau pe care l-ai câștigat până acum, dintr-o luptă?
Valoare în bani sau…
Și, și
În bani e chiar foarte puțin. Suntem recompensați foarte puțin.
Trebuie să ne căutăm noi sponsori și toate cele. Dar pentru mine, cel mai mare premiu e că prin meciurile pe care le-am făcut am reușit să mă fac cunoscut. Copiii mă văd, am reușit să-mi fac grupe de copii și de adulți.
Sunt antrenor personal acum. Și ăsta e un beneficiu enorm. Dacă stau să mă gândesc, eu nu mi-am scos niciodată banii pe care i-am investit în mine.
Și nici nu știu dacă o să-i scot vreodată. Pentru că sportul ăsta necesită foarte mulți bani.
Când ai trecut de la box la kickboxing? Sau ai început direct cu kickboxing?
Eu când zic „box”, de fapt mă refer la kickbox. Am început direct cu kickboxing. Am văzut încă de la primul meci că se poate.
Și următorul pas a fost să încerc să îmi creez o carieră la profesioniști și să câștig ceva din asta. Am avut vreo 10 meciuri în Italia cât am mai stat acolo, înainte să mă mut în România. Le-am câștigat pe toate 10.
Am reușit să urc destul de sus, la un nivel bun, dar în Italia nu poți trăi din kickboxing. Nu e un sport promovat, nu interesează pe nimeni. La noi, în România, e văzut mult mai bine.
Și așa ai decis să te muți în România?
Da. Acum 4 ani, am luat decizia împreună cu soția mea. Amândoi aveam locuri de muncă stabile, eram căsătoriți, aveam casă acolo.
Într-o lună am decis să plecăm la București, fără să cunoaștem pe nimeni. Ne-am aruncat practic în gol.
Am zis „Hai să încercăm!” Știam că România e mai deschisă spre kickboxing. Aveam un prieten aici care era la o sală, am vorbit cu el și am venit.
Ușor, ușor am început să prind meciuri. Din păcate, exact când am venit, s-a blocat tot: a început pandemia. A fost un alt obstacol mare.
Am stat un an pe loc, dar aveam ceva bani puși deoparte și ne-am descurcat.
Citește și: De la terenul de rugby la educația pentru un stil de viață sănătos: Cum Alex Roșu vrea să schimbe mentalități și să aducă mișcarea în școli și grădinițe
În Italia ai locuit mereu în aceeași zonă?
Da, mereu. Și avem încă casa acolo. Familia mea e toată acolo.
Nu te-ai gândit să te muți într-un oraș mare din Italia? Roma, Milano?
Nu. Am exclus total Italia. Aveam în gând Olanda, care e țara numărul unu în kickboxing.
Dar acolo nu aveam nicio legătură, pe nimeni cunoscut. În plus, Olanda e foarte scumpă. Mi-am făcut niște calcule și am zis că e prea riscant.
M-am gândit că poate o să am un an în care nu îmi iese nimic. Așa cum chiar s-a întâmplat: am venit și am dat direct de pandemie.
Cum a fost revenirea în România? Te-ai adaptat ușor?
Nu știu dacă m-am adaptat nici acum. A fost destul de greu.
Am plecat din România la 14 ani, când nu prea înțelegeam cum e viața aici. Eram copil, crescut într-un sat mic din zona Sucevei.
E total diferit față de București.
Primul impact a fost negativ. Timp de un an jumătate, aproape doi, m-am chinuit foarte tare.
Am venit dintr-un mediu mai sigur, mai sănătos, și am ajuns într-un oraș aglomerat, cu oameni foarte diferiți.
Credeam că le-am văzut pe toate, dar abia aici le-am văzut. Abia acum m-am obișnuit, cât de cât.
Soția ta e din Republica Moldova, nu?
Exact. Ea a terminat liceul acolo, apoi s-a mutat cu părinții în Italia. Acolo ne-am întâlnit.
E și ea în domeniul sportului?
Nu, deloc. Ea are un salon de înfrumusețare, se ocupă cu extensii de gene și alte servicii de beauty. E total în alt domeniu.
Te-a susținut când ai decis să veniți în România?
Da, mereu. E singura care are încredere 100% în mine.
Decizia am luat-o împreună, la masă. I-am zis: „Ce-ai zice dacă ne-am muta în România?” S-a uitat la mine și a zis: „Hai să plecăm!”
Într-o lună ne-am dat demisia amândoi și ne-am mutat.
Familia ta a înțeles decizia?
Deloc. Mai ales mama.
Surorile mele sunt mai mari, căsătorite acolo, cu copii. Au case, nu vor să audă de România.
Mama a fost foarte afectată. Ea s-a chinuit mult cu mine când am ajuns în Italia, cu școala, cu tot.
Mi-a spus: „M-am chinuit să te aduc aici și acum, când ai crescut și ai început să muncești, te întorci înapoi?”.
De ce București? Nu te-ai gândit să te întorci în Suceava, la ai tăi?
Am ales Bucureștiul pentru că am văzut că aici sunt cele mai bune oportunități.
Sunt mulți sportivi, multe săli, mult mai multă vizibilitate. Dacă ești în capitală, ești văzut.
În orașele mici rămâi în umbră. Și chiar a fost o decizie bună.
Ionel Bălan: „Eu am fost un copil dificil – agresiv, certăreț, supărat din orice. De când fac kickboxing, m-am educat mult”
Ce urmează pentru tine?
Săptămâna viitoare am o gală la Bârcea, un meci important pentru mine. E o revanșă.
În rest, încerc să îmi urmez visul: să ajung să lupt în cea mai mare promoție din lume – Glory.
Dar nu vreau să mă arunc. Le iau pas cu pas.
Unde se țin cele mai mari evenimente?
În Olanda, în China… Dar Olanda e principalul centru.
Și cum ajungi să lupți acolo?
Nu poți să te înscrii. Trebuie să ai rezultate foarte bune, să fii vizibil.
Ei te contactează dacă te urmăresc și le place de tine. Totul vine de la sine.
Ce îți dorești de la copiii cu care lucrezi?
Disciplina.
Și eu am fost un copil dificil – agresiv, certăreț, supărat din orice. De când fac kickboxing, m-am educat mult.
Și asta vreau să transmit mai departe: disciplină, seriozitate și dorința de a evolua.
Când văd că reușesc să-i învăț ceva și aplică ce le spun, plec bucuros acasă.
Ultima întrebare: unde te pot găsi oamenii?
Eu lucrez la sala lui Benny Adegbuyi și mă pot găsi acolo. Dar, de preferat, mă pot găsi pe pagina mea de Instagram – acolo pot să-mi scrie, răspund la toată lumea.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
