Abandonat la naștere și crescut la orfelinat, Petrea Ionel face minuni cu copiii de la școala unde este director

De la naștere, Petrea Ionel a fost beneficiarul protecției copilului din Lugoj. A fost copilul unui sistem pe care nici unul dintre noi nu am dori să-l cunoaștem, căci din auzite, știm că este unul foarte defect. Pentru el, însă, a însemnat acasă vreme de 18 ani, până a ajuns să fie independent total, să-și câștige proprii bani și să-și creeze familia după care a tânjit permanent.

S-a întrebat de multe ori ce o să facă după ce va pleca din plasament, dar nu s-a lăsat învins de vicii sau anturaje proaste, precum se întâmplă altora cu situație similară ca a lui. A învățat din exemplele proaste pe care le-a tot văzut și și-a spus că el nu vrea să ajungă pe străzi, ci dorește să dăruiască societății ce are el mai bun.

În pofida incertitudinii lesne de înțeles pentru un adolescent de vârsta lui care ar fi trebuit să simtă altceva și nu abuzurile, lipsurile și suferința, a săpat în adâncul lui și a găsit puterea de a-și croi o direcție. S-a înscris la două facultăți, iar în prezent îl găsim la catedră în ipostaza de profesor, dar și de director de școală.

• 

Petrea Ionel a devenit unul dintre acei dascăli pe care nu i-a avut. Este un om în toată firea care a trecut peste orice izbândă. Să-i cunoaștem povestea de viață!

Ai intrat în concediu, Ionel?

Nu, nu prea. Lucrez acum și la inspectoratul școlar și nu mi-am luat multă pauză de la activitate. Inspectez școlile pe parte de ore remediale. Domnul Câmpeanu și-a făcut 168 de experți și printre experți sunt și eu.

Cum ai resimțit acest an școlar?

A fost destul de interesant. A fost un an provocator, având în vedere că am trecut pe online și nu ne așteptam ca toți să ne adaptăm repede, din mers. Gândindu-mă că sunt la școală de stat, mi-am zis că trebuie să mă ridic la nivelul zilelor noastre și am cumpărat o platformă pe care să intre toți elevii școlii noastre, inclusiv profesorii. Am făcut și eu un curs ca să învăț tainele aplicației. A fost o experiență nouă, interesantă și complexă.

Cred că trebuia să ne digitalizăm de dinainte de pandemie…

Înainte de pandemie, am auzit de această aplicație, Classroom. Am tras cu ochiul pe tutoriale și chiar le spusesem colegilor de această inovație. Deja creasem conturile, deja plătisem domeniul pe an și îi îndrumam să-și facă cont. Nu toți au fost de acord, poate fiind mai tradiționaliști și nu agreau deloc ideea de activități în online.

Cum a fost trecerea de la a preda cinci zile din șapte în fața elevilor la a preda în fața unui calculator?

Din punct de vedere emoțional, ne-a afectat pe toți. Interacțiunea umană nu a avut un feedback scontat. Aveam impresia că vorbeam singur la pereți sau că vorbeam la radio și nu primeam răspuns de la nimeni. Emoțional, a fost un pic mai greu, dar m-am bucurat de copii așa cum am putut. Am folosit o platformă eficientă, interactivă.

Când ai îmbrățișat meseria de profesor?

Din 2008.

Petrea Ionel: „Am ales asistența socială pentru că a fost pentru sufletul meu. Am găsit răspunsuri legate de trecutul meu.”

Știu că ai urmat două facultăți. Prima dată te-ai înscris la Studii Economice. Așa-i?

Așa este. În 2005 m-am înscris la două facultăți. Am intrat la ambele, la matematică și la asistență socială. La matematică, am intrat la fără taxă. Iubesc matematica, e prima mea dragoste, dar am ales asistența socială pentru că a fost pentru sufletul meu. Prin această facultate, am găsit niște răspunsuri legate de trecutul meu și dacă mă pot împăca cu el. Și am găsit răspunsuri.

Ai descoperit ceva în tine prin intermediul acestei facultăți? Ai găsit ce te așteptai?

În mare parte, da, dar nu la toate. Mă consolez cu ideea că Dumnezeu mi-a dat o familie, sunt în siguranță, sunt iubit și teama aceasta de abandon se diminuează prin familia pe care mi-am construit-o eu.

Citește și: Valentin Perduș, medicul crescut în orfelinatele ceaușiste după ce a fost abandonat pe calea ferată. Cum ajunge un copil abuzat să-și dedice viața salvării altor oameni?

Fiind adult acum, provenind dintr-un copil suferind, încă resimți trecutul?

Emoțional, am încercat să mă accept și să nu cad ca alți copii în anxietate sau în depresie mare.

Nu doar anxietate, putem discuta și despre alte lucruri mai grave, precum o boală sau anturaje, vicii…

Da, e vorba de delincvență juvenilă, dacă e să vorbim în termeni corecți ce i-am învățat la facultate.

Petrea Ionel: „Pentru mine, copilăria a fost o luptă continuă!”

• 

Cum îți descrii copilăria având în vedere că acum te simți realizat? Ai pomenit de familia ta, de soția ta, de meseria pe care o iubești.

Sunt o fire pozitivă. Am devenit așa datorită faptului că am făcut parte din familii din plasament frumoase și am moștenit pozitivitatea. Mergeam printr-o asociație baptistă unde s-a creionat pozitivismul, dragostea pentru Dumnezeu ca să-mi întrec trecutul. Le mulțumesc acelor oameni mult.

Copilăria pentru mine înseamnă o luptă, tânjire după dragoste și îmbrățișare. Așa am văzut la tv că fiecare copil are o mamă și un tată și sigur pentru mine înseamnă o luptă continuă să cunosc acești termeni de-a dreptul. Am dorit apreciere și validarea tuturor activităților pe care le fac în societatea aceasta. Nu am primit-o de la părinți ca alți copii. Ca orice om, avem nevoie de confirmări.

Cu siguranță, ne alimentăm sufletul.

Da, așa e!

Ai fost beneficiarul protecției copilului Lugoj. Ai fost acasă vreme de 18 ani sau nimeni nu poate înlocui pe mama și tata?

Oarecum m-am atașat de câteva doamne educatoare de acolo care s-au apropiat părintește de mine. Ulterior, în clasa a XII-a a venit o doamnă director mai tânără și am încercat să mă atașez și de dânsa, căci a știut să ne atragă. A terminat psihologia, poate de aceea. În rest, totul s-a întamplat la nivel profesional. Mi-am zis că sunt acolo ca să-și facă rolul lor de educator.

„Bătăile la palme în centrele de plasament erau literă de lege.”

Ai făcut cunoștință cu abuzurile, cu lipsurile? Cu suferința, garantat.

Au fost, da, la începuturi, imediat după anii 1990. Nu prea e bine de spus, dar e bine de știut, totuși, să afle lumea unde ai fost și prin ce ai trecut să nu ajungă și ei acolo. Nu doresc la nimeni să treacă prin traume sau suferință. În fiecare seară, îmi aduc aminte că noi făceam gălăgie, năzbâtii și nu exista să nu primim bătăi la palmă. Erau litere de lege. Nu știu dacă numai la noi, la Lugoj, la orfelinat, dar cred că în toate orfelinatele.

Și totuși, cine te-a îndrumat să studiezi? Ai avut cu siguranță determinare, dar a fost cineva care te-a împins de la spate?

De mic am purtat un respect aparte pentru cadrele didactice. Le mulțumesc părinților din plasamentul de weekend unde mergeam vara, m-au determinat să învăț și mi-au arătat realitatea vieții care este. Îmi aduc aminte că mergeam la o familie și aprindeam becul undeva și nu-l mai stingeam. M-au învățat să sting becul dacă e lumină și să-l aprind când e nevoie, atât. Sau apa…nu dăm drumul la apă, doar să fie dat. Am învățat să gestionez cu timpul.

Revin cu cine m-a determinat. Profesorii din școală, unele educatoare și în mod special, familiile din plasament unde mergeam sâmbăta și duminica. Am învățat că trebuie să fac școală datorită lor și că dacă învăț, îmi va fi un pic mai ușor ca să-mi câștig existența.

Am mai avut colegi de centru și erau prin Timișoara, boschetari și nu erau bine deloc. I-am avut model pe ei. Nu au mai continuat formele de studiu.

• 

I-ai luat drept exemplu de „așa nu!” ?

Da, exact. Am simțit că sunt singurul care mă pot ajuta. La liceu, mergeam la fabrica de pantofi și vedeam cum e să-mi câștig existența. Pe lângă bursa de la centru, doi lei din 20 de lei pe care îi primeam, am primit și salariu de la fabrica de pantofi. M-a motivat. Nu primeam toată alocația. Mi-am câștigat existența astfel, salariul pe care l-am câștigat, îmi aduc aminte că l-am pus într-un cont la bancă.

Ce disciplină financiară aveai la vârsta aceea….

Da! De nevoie am învățat.

Mi-ai pomenit mai devreme de profesori care și-au pus amprenta. Dar au fost profesori care au fost negativiști în privința ta, care nu au crezut în potențialul tău și au încercat să te demoralizeze?

Da, am întâlnit educatori de la centru. Profesorii au fost toți empatici. Cel puțin, te încurajau cu vorbe bune. E importantă puterea cuvântului.

Cum răspundeai acelor educatori care nu te încurajau?

Râdeam și plecam din fața lor. Nu mai interacționam. Dacă nu știam ceva, evitam să mai apelez la ei. Respectam doleanțele, dar doar atât.

Petrea Ionel: „Vreau să ofer copiilor ceea ce nu am primit.”

Presupun că ai devenit unul dintre acele cadre didactice pe care nu le-ai avut tu?

Da, vreau să ofer ce nu am primit.

• 

Ce simți că poți să le dai copiilor?

Îmi place să dau din cunoștințele mele, din experiența mea. Îmi place să știu că învață din ce am trăit eu, să se ferească și să nu pățească ce am pățit eu. Îmi doresc să exploreze și să profite de informațiile pe care le ofer. Să învețe, asta le transmit, și când intră pe piața muncii, să le fie mai ușor.

Le-ai povestit despre situația ta? Te-ai dus vreodată în fața unei clase și te-ai deschis?

Am avut unii profesori foarte sobri, foarte serioși, și am adaptat și eu câteodată acest comportament. Dar copiii au aflat din mediul online, de la televiziuni. Eu dacă le spuneam, cu siguranță nu înțelegeau atât de bine situația mea. Povestea mea a fost spusă de mulți jurnaliști foarte frumos și au asimilat mai bine. Cei care au expus viața mea, au încercat să aducă în față că se poate și așa, deși am provenit de la un centru de plasament. Copiii au acceptat mai ușor. Dacă le spuneam direct, unii poate nu credeau sau râdeau, întrucât am preferat să fiu mai reținut. Eu acum le spun să fie puternici și să-și iubească părinții că în cele 10 porunci așa se spune: „Să cinstești pe mama și pe tata!”. Nu a spus că te-a părăsit sau că te-a abandonat.

Petrea Ionel:„Mamei îi mulțumesc pentru viață, că nu m-a avortat.”

Ce simți pentru mama ta acum? Te-ai văzut cu ea?

Și în altă emisiune am fost întrebat dacă am pentru ce să-i mulțumesc mamei mele. Îi mulțumesc pentru viață, pentru că nu m-a avortat. În zilele noastre, se practică.

Ai văzut-o vreodată?

Da, oarecum ne întâlnim, ne salutăm. Ori e grăbită, ori se face că e grăbită. Nu-i cunosc sentimentele.

Aici, nu ai o claritate. E una din intrebările la care nu ai răspuns, nu?

Aici nu-i ghicesc gândirea. Mă întreb dacă consideră că eu o acuz, că o cert, că o judec. Ea trebuie să știe că doar Dumnezeu judecă, nu noi. Noi doar spunem că nu e bine și că trebuie să avem doar reproșuri constructive. Poate ea crede că eu o resping de nu vine să mă caute, poate are emoții sau pur și simplu, eu am fost un capitol nedorit din viața ei pentru că am fost făcut cu un bărbat cu care a avut doar o relație de o noapte.

Ai frați sau surori?

Am aflat că nu a avut bani de avort și că a trebuit să mă facă. Ea a declarat că suntem morți, eu și sora mea.

Păstrezi legătura cu sora?

Eu cu frații mei mă înțeleg bine și știu că frații trebuie să se iubescă. Cu Antonia mă înțeleg bine. Vorbim des online, pe internet. Am mai fost în vizită.

Unde locuiește?

Ea este, din păcate, la un spital de psihiatrie. Nu a putut să accepte trecutul, că nu o iubește mama. Mulți i-au împărtășit doar situațiile negative cum că mama nu o iubește. S-a închis în ea și are un diagnostic deja pus. Are o depresie puternică, care a ajuns la schizofrenie. Are tratament puternic de dus pe viață.

Una peste alta, jonglezi cu mai multe atribuții. Ești soț, profesor, director de școală. Cum reușești? Care rol îți place cel mai mult?

Mă onorează rolul de prieten. Îmi place să vină oamenii să-mi zică faptul că au nevoie de ajutor, de o informație și eu să le ofer umărul meu.

Mă onorează să fiu soț. Îmi place că soția mă respectă, mă susține având în vedere că muncesc mult la școală. 

Ce-ți spui seara înainte de culcare? Ce gând ai pentru tine?

Mă rog la Dumnezeu. Mulțumesc pentru ziua respectivă, pentru ce am putut să realizez și să întreprind. Mă rog să fie bine a doua zi și să rezolv problemele ce nu le-am putut rezolva atunci. Mă rog în viitor să mă binecuvânteze cu un copil, că sunt de cinci ani căsătorit. Fără Dumnezeu, nu se poate face nimic.