Abuzul verbal undercover: cum să îl recunoşti dacă nu ţi s-a spus nimic explicit?

Comportamentele nocive sunt uşor de recunoscut. Cu o menţiune importantă – dacă sunt manifeste. Dacă sunt subtile (sau undercover, cum îmi place mie să spun) sunt cu mult mai distructive pentru primitor. De ce? Pentru că nefiind recunoscute ca atare, primitorul se îndoieşte de sine şi nu de cel care se poartă disfuncţional. Mai ales dacă omul cu pricina e o persoană apropiată şi (din acest motiv) aparent incompatibilă cu abuzul. 

Cum se aplică asta la abuzul verbal? Păi nu e aşa că e simplu să te prinzi că nu e în regulă dacă cineva te jigneşte sau ţipă la tine? Sau măcar ridică tonul? Dar oare mai e atât de uşor să îţi dai seama dacă de pildă: „Mama mea nu a ridicat niciodată tonul la mine, nu a folosit niciun cuvânt care să fi fost jignitor. M-a desfiinţat pe tăcute, criticându-mă constant şi comparându-mă cu alte fete, cu mult mai slabe decât mine. Nu am auzit niciun cuvânt urât, dar am ajuns la concluzia că sunt un om urât.”

Sau, altă poveste… „Până la 16 ani, nu m-au întrebat (părinţii) niciodată ce îmi doream cadou. Primeam de sărbători lucruri ieftine şi impersonale. Şi nu pentru că situaţia materială justifica asta. La 16 ani m-au întrebat, pentru prima dată, ce vreau. Am vrut o bicicletă. Nu ştiu de ce m-au întrebat, pentru că oricum am primit aceleaşi lucruri ieftine şi impersonale. De fiecare dată, inclusiv atunci, s-au simţit ofensaţi că nu apreciez ce am primit şi s-au purtat ca atare. Mi-au reproşat lipsa de apreciere şi de recunoştinţă pentru efortul lor. O vreme chiar am crezut că şosetele şi chiloţii (unul dintre cadourile tipice) se aleg greu şi nu se găsesc oriunde.”

Ori „Toată copilăria şi adolescenţa mea, indiferent ce notă luam, mama mă întreba – Dar, Scărlătescu, cât a luat? Scărlătescu era colegul meu de clasă, premiant. Ajuns adult, m-a întrebat, la un moment dat,  dacă am luat bonus de performanţă. I-am răspuns că da, 75% din el şi că nu ştiu Scărlătescu cât a luat. Cine e Scărlătescu, m-a întrebat mama senină. Ăla cu care mi-ai otrăvit copilăria, am vrut să urlu la ea. Nu ştiu ce m-a rănit mai rău… Că m-a întrebat de Scărlătescu toată copilăria sau că nici măcar nu mai ţine minte cine e…”

Nu e aşa că e cu mult mai greu să pui degetul pe rană? Asta se petrece şi cu „victimele”… O stare adâncă de confuzie. Ceva nu e în regulă, dar nu ştiu ce anume. Se poartă frumos, dar doare ca dracul… Îmi spun că mă iubesc, dar nu ţin cont de mine. Îmi spun că le pasă dar nu se poartă ca şi cum mă văd.

Relaţia dintre părinţi şi copil reprezintă pentru acesta o traducere la nivel mic a lumii. Copilul nu vine pe lume echipat cognitiv la nivelul necesar pentru a-şi putea contesta părinţii. Aşa că se va contesta pe sine dacă răspunsul primit de la aceştia e disfuncţional. Un copil care primeşte atenţie, apreciere şi afecţiune va crede că merită şi asta va sta la baza stimei de sine de mai târziu. Unul ignorat, criticat, ironizat sau neluat în seamă va concluziona că doar atât merită. Şi, culmea, tocmai pentru că nu a avut parte de un comportament vizibil şi în mod clar greşit, va avea cu mult mai multe probleme. Nu e greu să îţi dai seama că părintele tău avea probleme dacă te caftea de-ţi mergeau fulgii. Dar dacă îţi explica că te iubeşte în timp ce nimic din ce făceai nu era destul de bun sau te ironiza susţinând că glumeşte, atunci te îndoieşti de tine şi nu de el (sau ea). 

Părinţii fac şi ei ce pot, e adevărat. Spun asta cu înţelegere faţă de părinţi (inclusiv ai mei) şi cu smerenie faţă de copii (inclusiv al meu). Dar nimeni nu-i scutit de responsabilitate – nici ei, părinţii noşti şi nici noi odată ajunşi părinţi la rândul nostru. Iar alocarea corectă a responsabilităţii are două calităţi: ne vindecă prezentul şi ne ajută să nu transmitem aceleaşi probleme următoarei generaţii.