Acceptarea de sine

Am mai spus că realitatea este în ochii privitorului, aşa că astăzi zic să vă prezint una dintre lentilele prin care procesăm realitatea obiectivă – acceptarea de sine. Nu de alta, dar gradul în care eu mă accept pe mine însămi determină şi nivelul de acceptare pe care presupun că îl primesc şi, respectiv îl cer din afara mea. Ce vreau să spun este că, dacă eu sunt ok cu propria persoană, voi crede că sunt o persoană valoroasă şi am să caut mult mai puţină validare exterior,  pentru că am să presupun că o am deja.

Culmea este că, indiferent de valoarea mea intrinsecă şi absolută, confortul meu va fi dat, nu de realitatea obiectivă, ci de imaginea pe care o compun cu propria minte. Adică, dacă mă îmbrac complet diferit de restul lumii dar eu sunt mulţumit cu asta, am să tind să interpretez reacţiile din jur ca fiind curiozitate sau complimente. Dacă însă mă îmbrac diferit pentru că nu am de ales şi rezultatul mi se pare penibil, voi interpreta reacţiile ca fiind critici. Dacă vreţi un exemplu din viaţa de toate zilele cred că Lady Gaga este primul (deşi nu singurul) exemplu de care îmi amintesc. Tot respectul, pentru că deşi produsul în sine nu e pe gustul meu nu pot să nu admir siguranţa de sine.

Ce face lucrurile distractive şi complicate este că dacă mă simt neacceptat, voi avea tendinţa să investesc efort în a-i face pe ceilalţi să mă accepte. Lucru inutil pentru că efortul ar fi de direcţionat către a mă convinge pe mine să mă accept. 

Care sunt paşii către acceptare? (1) Să accept că problema e la mine – asta implică să fac trecerea de la o lume ostilă şi neprimitoare la o lume care aşteaptă să mă cunoască; (2) Lista celor 100 de lucruri care îmi plac la mine – este, de multe ori, tema pentru acasă pentru majoritatea clienţilor mei (şi dacă deja ţi-a trecut prin minte că nu ştii 100 de lucruri care îţi plac la tine, ai cu atât mai mare nevoie să o faci); (3) Lista cu oamenii care contează pentru mine – dacă vrei să mulţumeşti pe toată lumea, am o veste proastă – nu se poate! Deci, cine contează pentru tine şi, mai ales de ce? (4) Lista de resurse – caută oameni care te inspiră şi care te plac. Şi nu, nu accept chestia cu „i-am căutat şi nu există”, nu de alta dar „orice sac îşi are peticul”. Dacă nu găseşti, nu cauţi unde sau cum trebuie. (5) Învaţă să te ierţi – nimeni nu e deştept toată ziua. Dacă nu eşti extraterestru, asta te include şi pe tine. Să fim proşti din când în când e bine pentru că trăim prin comparaţie şi asta ne ajută să apreciem deşteptăciunea la adevărata ei valoare. (6) Ai grijă ce şi cum vorbeşti cu tine – există un test simplu. Imaginează-ţi că ceea ce îţi spui ţie ai spune unei alte persoane. Dacă ai avea tupeu să-i spui altcuiva ce ţi-ai spune ţie, atunci probabil că e ok să-ţi spui şi ţie. Dacă ţi-ai lua un pumn în nas sau persoana s-ar rade în cap şi ar pleca la mânăstire, atunci probabil că ai ceva de revizuit la dialogul tău intern. (7) Fake it until you make it – dacă nu ai crezut în tine până acum, la început o să ai o reacţie de neîncredere faţă de propriile afirmaţii. Similar cu situaţia în care îmi doresc o viaţă să primesc flori de la el şi când, în fine, le primesc primul lucru care îmi trece prin cap e „nenorocitul ăsta a făcut ceva rău”.

Vă invit să vă exploraţi trei laturi diferite ale siguranţei de sine. Aş începe cu imaginea corporală deşi probabil că asta o să determine concluzii mai ales la partea feminină. Dar poate nu numai – pentru că nu degeaba o fi crescut valoarea industriei de cosmetice bărbăteşti. Până la urmă, cu binele şi relele ce decurg din aceasta, trăim într-o societate bazată pe superficialitate. Eu cred că asta derivă nu din faptul că nu ne duce capul să gândim mai profund, ci pentru că trăim cu impresia că nu avem timp. Dar asta e o altă discuţie. Aşa că să revenim la acceptare şi să trecem la următoarea latură, cea a stimei de sine. Şi pentru că pe lumea asta întotdeauna există şi prea mult dintr-un lucru bun, mi s-a părut util să explorăm şi varianta asta, cea a narcisismului.

Concluziile ar trebui să fie uşor de tras… Dar dacă mai aveţi nevoie de material de gândire vă invit să revedeţi `Diavolul se îmbracă de la Prada”. Cu o Meryl Streep de excepţie în rol de scorpie narcisică.  Dacă eraţi curioşi cum se manifestă narcisismul în viaţa de toate zilele o să îl urmăriţi în toată splendoarea lui. Nu există creştin fără ceva experienţă de muncă care să nu recunoască ceva din vreun şef în Miranda Priesley. Poate aroganţa, poate nepoliteţea sau poate doar aerul de „mi se cuvine”. La fel, unii dintre noi au şanse să regăsească şi puţin din ei.

La fel de interesant e de urmărit este şi procesul prin care trece Andreea „Andy” Sachs. Pentru că te ajută să înţelegi care este importanţa forţei interioare şi a stimei de sine. Andy nimereşte într-un mediu care valorizează tot ce ea NU este. Aterizează acolo conştientă de valoarea ei şi de faptul că e diferită, că are o altă listă de valori. Doar că, zi după zi, este expusă constant luptei dintre cine crede ea că este şi ce se aşteaptă de la ea. Încep îndoielile şi negocierile interne. Pare că se pierde dar până la urmă sfârşeşte prin a se reinventa  preluând ce i se potriveşte din mediul pe care ajunge să îl şi aprecieze, păstrându-şi în acelaşi timp esenţa care o defineşte. Acesta, oameni buni, e semnul unei stime de sine sănătoase. Nu înseamnă că nu mă îndoiesc de mine ci că sfârşesc prin a pricepe că în spatele oricărei îndoieli, fie ea cât de mare, sunt tot eu.