Depresia nu înseamnă slăbiciune. Alex Andronic vorbește deschis despre lupta sa de 8 ani cu această boală încă neînțeleasă de mulți

Clar, era înscris în ADN.

Exact, scria: „Tu nu trebuie să munceşti.” M-am gândit o lungă perioadă că poate e ceva în neregulă cu mine, dar nu că sunt depresiv. Îmi era foarte greu la un moment dat să accept că sunt depresiv. Când îţi dai seama că e o chestie care poate să te ţină toată viaţa, din care s-ar putea să nu ieşi, ţi-e cam greu să zici: „Da, mă confrunt cu asta.”

Chiar voiam să te întreb: cum ai primit diagnosticul? O eliberare, că în sfârşit ştii cu ce te lupţi sau dimpotrivă?

Nu, sigur nu l-am luat ca pe o eliberare, mai ales că, pe lângă depresie severă, diagnosticul a fost şi de tulburare bipolară. Cred că asta m-a speriat şi mai mult. Citisem despre depresie, dar nu mă dusesem în direcţia aia şi când am auzit diagnosticul prima mea întrebare a fost: „Vreţi să ziceţi că sunt bipolar?”

Mi s-a explicat că nu este neapărat bipolaritate, cât o tulburare şi că se manifestă destul de light. Asta însă m-a speriat mai tare decât depresia în sine pentru că mi-am dat seama că pe lângă asta mai e ceva. Şi e ceva de care nu eram conştient, de care auzisem pentru prima oară şi suna rău, periculos. În acel moment creierul meu s-a dus în direcţia aia, că sunt nebun, de tot, că n-o să am cum să repar treaba asta, probabil o să ajung într-un spital de nebuni unde o să-mi petrec tot restul vieţii. Cam ăsta era filmul din creierul meu când am auzit diagnosticul.

Şi cum a fost după? Ce a spus terapeutul tău, că presupun că a văzut starea ta?

Diagnosticele au fost puse de un psihiatru, dar apoi terapeutul, da, a încercat foarte mult să mă facă să înţeleg că nu sunt nebun şi că nu o să o iau razna aşa cum îmi imaginez eu. Eu priveam totul ca pe o boală care se va degrada în timp, aşa că omul a avut mult de muncă cu mine ca să mă facă să înţeleg că este o tulburare pe care pot să o gestionez. Dar până nu m-am asigurat eu că pot să o gestionez nu l-am crezut. (n.r.: râde) Şi a fost o chestie de lungă durată, mi-a luat vreo 2 ani să mă liniştesc legat de chestia asta.

În ce a constat acest proces al tău de înţelegere, gestionare, asumare?

La mine problema este că sunt şi overthinker, totul se procesează în creier de 70.000 de ori, mă obsedează, mai ales lucrurile pe care nu le înţeleg sau cu care mă întâlnesc pentru prima oară. Pe lângă asta, deşi gândesc foarte mult toate scenariile posibile şi imposibile, fiind direct afectat de ele nu sunt capabil să văd lucrurile în perspectivă. Şi cam asta e problema tuturor. De aceea ni se şi recomandă să nu facem terapie cu prieteni sau cunoştinţe, ci cu oameni străini pentru că aceştia din urmă sunt capabili să trateze la rece orice situaţie prin care trecem şi asta ne ajută să privim lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, de care altfel nu am putea fi capabili.

Tot procesul ăsta, pe lângă că a fost lung, a însemnat foarte mult gândit pentru că începusem să învăţ să gândesc şi din alte perspective, să mă detaşez de gânduri, de probleme şi să văd cum aş putea să le rezolv. Înainte de a face terapie la mine totul era pe panică. Nu eram capabil să tratez o situaţie cu calm şi să văd care sunt paşii pe care trebuie să îi urmez şi ce trebuie să fac ca să rezolv problema.

Chiar şi cu gânditul ăsta clar presupun că în continuare sunt suişuri şi coborâşuri.

Asta e problema cu depresia, faptul că ea nu se vindecă. Putem să ajungem în punctul în care să o gestionăm, să o gestionăm destul de bine – nu doar că suntem funcţionali, dar şi că trăim, la modul real. Doar că, existând deja un dezechilibru, chiar dacă ajungi în punctul în care trăieşti super OK cu depresia, se pot întâmpla lucruri care să te destabilizeze din nou. Unele, mai light, altele, mai grave. Unele te pot doborî, dar reuşeşti să te redresezi destul de repede, altele te pot face să cazi din nou sau chiar mai rău decât ai păţit-o vreodată. Şi atunci ăsta este un proces pe care trebuie să-l faci toată viaţa. Trăieşti inclusiv cu teama că poate se întâmplă ceva şi ajungi atât de jos încât nu poţi să mai ieşi de acolo. Şi atunci intervine frica de a trăi, de a experimenta orice.

Eu am avut teama de a încerca o nouă relaţie şi nu îmi era teamă de început, cât îmi era teamă de sfârşit. Am avut-o pentru că ştiam din experienţă că dacă lucrurile merg prost sau dacă ajung din nou să fiu bătaia de joc a cuiva, o să cad iar şi nu ştiam la ce nivel o să se întâmple asta. Ţi-e frică că dacă ai parte de un eşec, de orice fel, nu ştii dacă eşti capabil să-l gestionezi.