Căutare

Share this article

Alice Iacobescu, jurnalist, până mai ieri la Digi 24, își începe azi, oficial, munca la Europa FM.

În prima ei zi de lucru, am discutat despre subiectele despre care vorbește rar și aproape niciodată în public: copilul, părinții, bunica. Dar și cariera, jurnalismul, cu care s-a identificat aproape toată viața ei.

Dacă mama, complet nepotrivit cu ce aveam eu în minte, nu avea ideea de a mă înscrie la un concurs pentru post de redactor la BBC, secția română, Londra, dacă nu tăia ea anunțul din ziar și nu-l lipea pe șifonier și nu-mi spunea insistent: „du-te, du-te!” acum lucrurile erau altfel.”

Cine a fost omul care te-a inspirat să devii ziarist?

Nu am avut inspirație din partea unei persoane, îți spun drept, pentru că s-a întâmplat ca eu să fac o schimbare bruscă de macaz și asta era prin 1990, 1991, ani în care era cam greu să te inspire vreo persoană în ce privește jurnalismul. Însă mai degrabă m-a inspirat ideea despre ce însemna să fii jurnalist.

Și, de unde mă pregăteam să devin economist, fiindcă simțeam că sunt stăpână pe cifre și aveam în minte să dau examen de admitere la ASE, într-o dimineață, la emisiunea „Răspundem ascultătorilor”, am auzit cum cineva întreba de ce era nevoie pentru admitere la jurnalism. Atunci am aflat că există această facultate, am scanat repede în minte criteriile și mi s-a părut că nu am deloc o dificultate în a le îndeplini. Așa am schimbat macazul, de la ASE la jurnalism.

Mi-am imaginat o viață boemă, în care nu seamănă o zi cu cealaltă și acesta a fost motorul pentru mine. Realmente atât de simplu.

Jurnaliștii au nevoie de mentorat, de oameni care să-i inspire. S-a întâmplat la tine asta ori ți-ai văzut de drum așa cum ai simțit?

Lecțiile în jurnalism le-am luat mai degrabă de pe teren, nu de la oameni în mod special. Au fost situații în care realitatea s-a dovedit altfel decât o simțeam eu și mi-am dat seama că cel mai important este să mă adaptez la ceea ce realitatea de pe teren îmi oferă.

Deși nu pot să arăt cu degetul spre un om care m-a inspirat în meserie, pot să arăt, și nu-mi ajung degetele de la o mână, înspre oameni care m-au influențat și la care m-am uitat cu atenție ca să îi urmez, fiindcă i-am socotit exemple. Modele găsesc în fiecare zi dacă vreau să mă uit după modele.

Ce mi se pare cel mai dificil de gândit în meseria asta este echilibrul. Și am să păstrez în mintea mea un moment care m-a influențat fantastic, deși aparent este lipsit de relevanță, nu te-ai aștepta să aibă vreo încărcătură, dar pur și simplu mi-am dat seama cum pot să îmi evaluez singură situațiile în așa fel încât să îmi dau seama dacă îmi fac treaba cum trebuie sau nu, dacă tot ce se spune la televizor este spus cu armonie și cu argument.

S-a întâmplat ca, la un moment dat total neașteptat, să mă întâlnesc cu Maria Băsescu, soția lui Traian Băsescu, când eu lucram într-o televiziune extrem de critică, nu mereu justificat, la adresa lui. Îți mărturisesc, nu m-am simțit confortabil, deși ea este o persoană jovială, prietenoasă. Nu m-am simțit în largul meu în acel moment fiindcă mi-am dat seama că în mod cert, în locul de unde eu veneam, se spuneau lucruri uneori nedrepte la adresa soțului ei. Am simțit atunci că sunt responsabilă pentru redacția în care lucram.

Alice Iacobescu, la Consiliul European (Bruxelles), 2012. Foto: Sergiu Voicu

A fost exact clipa în care, în mintea mea, s-a produs un declic și mi-am dat seama că acela era un criteriu de evaluare. În momentul în care apari la televizor și ești gazda unei emisiuni ești timid la început în a face aprecieri, în a editorializa, dar, pe măsură ce câștigi experiență, devii din ce în ce mai curajos și uneori chiar îndrăzneț.

Această îndrăzneală este uneori periculoasă, fiindcă te duce dincolo de linia de echilibru. Atunci mi-am creat propriile criterii, propria evaluare. Mi-am imaginat că atunci când scriu ceva critic, poate chiar caustic, foarte îndrăzneț la adresa unei autorități care este, în esență, o persoană, mi-am închipuit că a doua zi mă întâlnesc pe stradă cu acea persoană, iar acea persoană îmi cere socoteală pentru ce am spus.

Dacă mă simt confortabil pentru ceea ce urmează să spun înseamnă că este nejustificat, neîntemeiat, iar pentru mine asta este evaluarea decisivă. Dacă am o jenă și îmi vine să trec pe trotuarul celălalt înseamnă că ceea ce urmează să susțin, să editorializez nu poate fi susținut.

De unde vine spiritul justițiar?

Cred că motivația s-a schimbat de-a lungul timpului. Acum, de pildă, simt că este aproape fizic necesar să fac jurnalism. Trăim niște vremuri în care lucrurile se duc la extrem, iar oamenii uită că trebuie puse în context. Trebuie să fie o măsură în toate. Cred că este un act de igienă deja să prezinți lucrurile în modul cel mai clar, echilibrat și complex.

Ai avut vreodată tentația de a te opri din a face jurnalism?

Clar, da. De sute de ori. Au fost zile în care plecam istovită de la serviciu și îmi spuneam că trebuie să fac altceva. Interacțiunea cu diverși „actori” ai vieții noastre publice m-a stors de energie de foarte multe ori, dezamăgirile pe care le-am trăit făcând interviuri cu politicieni sunt istovitoare. La fel cum este un politician care te minte în față ca și cum ți-ar fi spus adevărul.

Ce te-a ținut pe loc totuși?

M-am gândit că aș abandona și nu sunt genul de om care abandonează. Uite, chiar și acum, când era momentul potrivit să schimb macazul și să fac altceva. Totuși am refuzat, fiindcă realmente simt că este nevoie de niște oameni cu experiență, notorietate și o bună reputație, care să clarifice și să pună lucrurile în context.

Te-a ajutat pasiunea pentru cifre în meseria asta?

Da, foarte mult, fiindcă pasiunea mea pentru cifre mi-a dat simțul proporțiilor. Îmi dau seama când ceva stă sau nu în picioare la o evaluare rapidă ori când o situație poate fi sau nu relevantă.

Pasiunea mea pentru cifre m-a făcut foarte riguroasă și cu vorbele, cuvintele și am mare respect pentru nuanțele cuvintelor. Uneori am căzut și eu în capcană și, alegând o scurtătură, am transmis altceva decât aveam în minte, de fapt.

Când ai cumpărat prima „Gazeta matematică”?

Venea profesorul de liceu direct cu ele și le punea pe catedră. Nu îmi amintesc să fi cumpărat revista asta, mai degrabă exista un abonament. Gândește-te că eu am făcut liceul până în 1991. Erau alte vremuri, nu se punea problema să cumpărăm, ci erau servite direct.

Alice Iacobescu, în prima zi de școală

De fapt țințeam să aflu cum a pornit povestea asta cu cifrele.

Probabil că nu aveam multe activități extra-școlare, prin urmare îmi dedicam destul de mult timp temelor. Mi-a plăcut foarte mult algebra și am fost olimpică, doar până la faza de municipiu, e drept. Nu am fost genială, nu aș fi câștigat vreun concurs din asta.

Mi-au plăcut foarte mult elementele de logică, îmi plăcea foarte mult gramatica. Iar pentru că aveam mult timp neocupat petreceam foarte mult făcând exerciții din faimoasele culegeri Țițeica și Gheba.

Întâmplarea face că ajung în drumurile mele pe strada Țițeica și mă întreb câți știu, oare, cine era el cu adevărat.

Sunt vremuri pe care nu le regret, dar în care mă bucur că am crescut, fiindcă fără voie sau cu voie a trebuit să mă concentrez pe niște activități care m-au îmbogățit ca om.

Povestește-mi puțin despre adulții importanți din copilăria ta!

Am avut profesori pe care i-am iubit, lucru care mi se pare extraordinar. Mi-aduc aminte de profesoara de chimie din școala generală, o doamnă pe care se întâmplă să o întâlnesc și acum pe stradă, în cartier, și este o femeie admirabilă.

Și ce-ți spune?

Este mândră că i-am fost elevă pentru că mă știe ca jurnalist acum, iar eu sunt mândră că mi-a fost profesoară pentru că datorită ei am iubit chimia, iar asta chiar este o materie la care am fost olimpică de drag.

Cum a reușit ea asta, mai ales că este o materie destul de aridă?

Chimia, la început este o combinație de formule și seamănă mult cu matematica. Iar doamna era profesorul care venea cu foarte multă căldură în clasă. Așa cum profesoara de fizică era înfricoșătoare pentru mine, la fel și materia, chiar dacă nu-mi dau seama care erau resorturile care o făceau să fie extrem de rigidă și de seacă, o femeie rece, profesoara de chimie era în schimb, o femeie caldă.

Alice, împreună cu Vlad, băiețelul ei de 10 ani, pasionat de fotbal

Mama, tata?

Ai mei munceau foarte mult. Erau constructori amândoi, plecau dimineață și se mai întorceau seara, de luni până sâmbătă. Eu am crescut cu cheia de gât.

Când vă vedeați?

Seara și duminica.

Care este mirosul cel mai pregnant din copilărie?

De cozonac, la bunica, la țară, de Paște și de Crăciun. Bunica m-a crescut când grădinița nu putea să facă asta, iar toate vacanțele de vară, de Paște erau acolo până târziu, până prin clasa a XI-a.

Acolo aveam foarte multă libertate și mulți prieteni de vârsta mea, cu unii dintre ei țin legătura până azi.

Bunica, Ecaterina, avea îngăduința asta specifică bunicilor, care ar face și teme în locul tău numai să-ți fie ție bine. Ea încă trăiește și sunt foarte bucuroasă că fiul meu are o străbunică.

În noiembrie împlinește 88 de ani și este încă foarte activă: are legume în grădină, dă mâncare la găini și porci, munca o ține în priză.

Cred că de multe ori justificăm munca prin nevoie: de bani, de plătit rate, facturi și așa mai departe. Dar de multe ori vârstnicii continuă să muncească exact ca la 30 de ani, deși nu mai are nimeni nevoie de roșiile lor din grădină, de porcul sau de păsările de acolo. De ce crezi că o fac? Înțeleg altfel munca, îi găsesc alt scop?

Sunt convinsă că ei se raportează altfel la muncă decât o facem noi. Dar, sinceră să fiu, eu visez la ziua în care să mă plictisesc.

Tu n-ai face ce face bunica Ecaterina, nu?

Ba da, dar după ziua în care m-aș plictisi.

Ce ai învățat de la ea?

Bunătatea aia de om. Cum e cozonacul pufos și cald.

Pare, din discursul tău, că erai un copil care iubea școala! Greșesc?

Eram un copil care privea școala ca pe responsabilitatea sa numărul 1. Nu știu de ce. Probabil că am avut o învățătoare foarte exigentă sau poate m-am prins că asta era responsabilitatea mea.

Acum îți spun sincer că îmi doresc, și cred că am și reușit asta, ca Vlad, băiatul meu de 10 ani, să nu aibă aceeași percepție pe care eu am avut-o apropo de școală și de responsabilitate. Noi nu am apucat să fim copii cu adevărat.

Alice Iacobescu, în vacanță

Deși, cheia asta de gât îți dădea o libertate și o camaraderie pe care copiii de acum o construiesc greu, având mereu un adult pe lângă ei. Nu crezi?

Atâta vreme cât simți, când ești copil, că părinții îți prisosesc însemnă că ești bine. Dar eu nu am apucat să trăiesc senzația să îmi prisosesc părinții. Copiii noștri poate că da. Și asta mă bucură. E bine să le fim de ajuns.

Ce făceai tu, copil cu cheia de gât, toată ziua singur acasă?

Citeam, scriam, mai trebăluiam prin casă. Apoi a venit pe lume fratele meu mai mic și am devenit învățătoare pentru el.

Erai o învățătoare aspră?

Da, foarte riguroasă și cu multe așteptări. Nu aș fi vrut să am o soră mai mare ca mine.

Acest copil responsabil își permitea să fie vreodată rebel?

Da, am făcut multe trăsnăi în copilărie. Dar nu îmi dădeam seama că erau chiar așa de mari, dar azi mi-ar sta inima în loc dacă băiatul meu ar face așa ceva. Sigur, vremurile sunt altele acum.

Nu erau neapărat gesturi de rebeliune, fiindcă eu nu simțeam că sunt constrânsă să trăiesc viața aceea. Era viața pe care o știam, dar în ea și-au făcut loc și o grămadă de ghidușii.

Am făcut o escapadă, la un moment dat, gândește-te că locuiam între Piața Victoriei și Piața Romană, cu o prietenă cu un an mai mare și cu fratele meu mai mic. Eu aveam vreo nouă ani, el vreo doi și am ajuns în Orășelul Copiilor din Brâncoveanu, marginea orașului pe vremea aia (sfârșitul anilor 70). Nu mă întreba cum! Am mers cu troleibuzul până în Orășelul copiilor și acolo ne-a prins furtuna, iar între timp, mama ne căuta la noi, în cartier. Nu aș vrea ca Vlad să facă azi una ca asta.

Cu Vlad, în Piața Victoriei, de Ziua Națională

Ce ai învățat tu de la băiatul tău?

De la băiatul meu m-am învățat pe mine. (râde) Și încă mă descopăr. Nașterea lui mi-a transformat viața. Lucrurile au căpătat o cu totul altă valoare și culoare. S-a întors totul altfel, nici măcar nu pot spune cum.

Apariția lui m-a schimbat și ca jurnalist fiindcă brusc, felul în care văd lucrurile, au căpătat niște dimensiuni care au legătură foarte mult cu relevanța și cu substanța. Am început să nu mai am toleranță pentru nimicuri, fente și abureli.

De ce? Simțeai asta pentru tine sau voiai să îi dai copilului un viitor cu sens?

Pentru că, de fapt, miza este viața lor. Noi putem să ne adaptăm, să ne eschivăm cum vrem, dar avem o obligație extraordinară față de ei și simt de fiecare dată să amintesc acest lucru, fiindcă despre asta este vorba.

Nu mai contează ce a zis cineva azi, ci mai curând ce va face mâine ca să fie mai bine. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ajuns să nu mai diger vorbele despre vorbe.

Nimic nu mai seamănă cu mine înainte. Nici nu-mi aduc aminte cum eram înainte de a fi mamă. Și nu înțeleg ce făceam cu atâta timp atunci.

Ieri a fost ziua mea. Am plecat de acasă la 8.00 dimineața și am ajuns acasă la 8.00 seara, făcând un milion de lucruri. Este incredibil cum reușești să le concentrezi și condensezi într-o zi, o săptămână.

Este o aniversare atipică pentru că se întâmplă să vină într-un moment de cotitură profesională. S-au concentrat foarte multe lucruri în perioada asta, absolut minunate, pentru care mi-am folosit această zi.

Alice Iacobescu, în live la funeraliile Reginei Ana a României

Te-ai sfătuit cu fiul tău când ai luat această decizie?

Nu mi s-a părut corect să fac asta, el nu are elementele necesare pentru a lua o decizie sau a da un sfat, dar l-am ținut la curent. A fost o decizie greu de luat pentru mine, așa încât îmi era clar că își va pune amprenta procesul de cântărire a situației și mi-era clar că voi fi altfel decât în mod obișnuit, poate mai atentă la ce se întâmplă în jur, poate mai agitată așa că i-am spus și lui.

A fost chiar amuzant să îmi dau seama că el a aflat abia anul acesta că este mare chestie ce fac eu. S-a întâmplat ca el să se mute la altă școală și să fie coleg cu un copil care are un părinte celebru. Băiatul meu era încântat de părintele celebru al colegului lui, iar colegul lui era încântat de celebritatea mamei fiului meu. 😉

Și atunci el și-a dat seama de acest fenomen: „tu pentru X însemni la fel de mult ca tatăl lui pentru mine?” Și eu i-am răspuns: „se pare că da!”. Apoi mi-a zis că nu-și dăduse seama de asta. Și i-am spus atunci: „mă bucur că nu ți-ai dat seama de asta fiindcă eu, în esență sunt pentru tine mama”.

Îl distrează că mă recunoaște lumea pe stradă.

Alice Iacobescu

Sunt mulți oameni care își doresc să apară la televizor și tot ce vine după acest moment în care ești recunoscut pe stradă. Însă am impresia că tu te-ai ținut departe de această tentație. De ce și cum ai făcut-o?

Tot timpul am știut că rolul meu este să transmit niște informații și să îi reprezint pe telespectatori în relația cu autoritățile cu care aveam privilegiul să intru în contact. Nu mi s-a părut niciodată că a prezenta știri la tv este ocazia de a deveni cunoscută, de a câștiga notorietate.

Multă vreme mi-am imaginat că este o slujbă ca oricare alta și oricine ar putea face ce fac eu.

Mi-amintesc de atentatul de la Londra, din 2005, cred, iar tu erai în studio la Antena 3 și țin minte clar stăpânirea cu care ai relatat atunci: fără drame, emoții și alt balast. De unde vine calmul în astfel de situații?

Calmul vine din siguranța pe care o am pe ceea ce urmează să spun și pe ce știu. Am constatat că este cartea cea mai bună.

Cum a fost schimbarea de la Digi24 la Europa Fm?

Foarte solicitantă, mai ales că nu e ușor să iei o astfel de decizie, de a pleca dintr-un loc în care, altminteri, ai toate avantajele posibile: puteam face jurnalism, aveam susținerea publicului (mulțumesc facebook!), aveam un program urmărit, o rutină convenabilă mie…

Și totuși ai avut nevoie de această schimbare.

Nu mai eram mulțumită cu ceea ce făceam și cu ce se întâmpla. Atunci am realizat că era momentul să fac altceva. Este obligația mea față de mine. Eu nu sunt jurnalist de dragul de a avea legitimație.

Alice, împreună cu Vlad Petreanu și Moise Guran

Cum a fost venirea ta în noua echipă, în Europa FM? Sigur, ai găsit acolo oameni pe care îi știai de multă vreme, de la anterioare posturi de televiziune, Vlad Petreanu, Tudor Mușat, așa încât, îmi imaginez că ți-a fost mai simplu.

În afară de bucuria de a mă întâlni cu acești oameni pe care oricum îi ascultam la radio de ani de zile, este o schimbare foarte importantă pentru că este trecerea de la un mediu la altul, de la tv la radio, de la un ritm la altul, de la o responsabilitate la alta.

Astăzi încep de-adevăratelea și abia atunci pot să îți spun cum este. Dincolo de primirea extraordinară pe care mi-au făcut-o. Este minunat să te simți bine primit într-un radio cum este Europa FM.

Ce regreți tu la acest moment?

Nu mi-am pus niciodată problema și de obicei mă gândesc cum și ce aș vrea să fie altfel. Îmi pun problema constructiv. Văd jumătatea plină.

Sunt foarte recunoscătoare pentru ce am.

Alice Iacobescu și Tudor Mușat, redactori BBC Londra (1996)

Cu ce te mândrești?

Nu știu dacă aș spune asta public. Mă mândresc cu copilul pe care îl am și sunt fericită că este și că este cum este.

Mă mândresc cu ce am realizat profesional până acum. Fascinant este că s-au datorat unor potriviri de situații. Dacă mama, complet nepotrivit cu ce aveam eu în minte, nu avea ideea de a mă înscrie la un concurs pentru post de redactor la BBC, secția română, Londra, dacă nu tăia ea anunțul din ziar și nu-l lipea pe șifonier și nu-mi spunea insistent: „du-te, du-te!” acum lucrurile erau altfel. A fost chiar o înșiruire de șanse și de potriviri. Apoi, din senin, Vlad Petreanu, cu care lucrasem în Tele7ABC, m-a sunat și mi-a propus să fac parte din echipa lui de ziariști la Antena 1, apoi s-a lansat Antena 3, un proiect extraordinar, o vreme, apoi am avut șansa nemaipomenită de a avea libertatea incredibilă de a face o emisiune de sinteză, tot cu Vlad, la Antena 3. Apoi s-a lansat providențial Digi 24, exact când mă întrebam ce urmează să fac. Așa, pur și simplu, uneori astrele se aliniază.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO