Alina Kasprovschi, fondator Fundația Comunitară București: „Nu știi niciodată cum influențezi o viață. Dar vorbim peste 20 de ani și atunci vom putea vedea impactul!”

Alina Kasprovschi era în prima zi de concediu maternal când a scris proiectul și aplicația de finanțare pentru ceea ce știm acum a fi Fundația Comunitară București, organizatorul celei mai puternice competiții de înot dedicate strângerii de fonduri, Swimathon. Iar pentru ca firul narativ să rămână consecvent, Alina era în maternitate când a aflat că a primit finanțarea pentru proiectul care o scotea dintr-o corporație și o arunca în valurile imprevizibile ale unei organizații non-profit. A spus atunci că are doi copii gemeni: pe Toma, fiul ei, și Fundația Comunitară București, proiectul ei de suflet.

Acum, Alina Kasprovschi, organizația pe care a fundat-o, alături de alte 40 de organizații din București, a început o rundă de consultări cu administrația locală pentru a crea un precedent de multă vreme așteptat: o cooperare reală între cetățeni, organizațiile în care ei se coagulează și autoritatea locală.

Când te gândești la Fundația Comunitară București pare că duci în minte un proiect uriaș și curajos mai ales într-o țară și într-un oraș foarte fracturat comunitar. Ce te mână-n luptă? De ce ai creat FCB?

Alina Kasprovschi: Într-un fel mă mână ideea asta de proiect mare, curajos.

Eu vin din zona corporatistă, am lucrat mulți ani în marketing și comunicare, doar că de la un punct am realizat că îmi doresc ca ceea ce fac să aibă un impact real, palpabil, ceea ce în marketing nu făceam neapărat. În plus, îmi doream să pun oamenii în legătură, oameni care să poată construi lucruri pentru țara asta.

O parte din munca mea era legată CSR și de fundația ce se afla în America, dar care finanța și proiecte din România, iar interacțiunea cu beneficiarii chiar din acea vreme m-a făcut să realizez cât de mare era nevoia de sprijin.

Vorbim acum despre anul 2010, când nevoia oamenilor era mult, mult mai mare decât capacitatea altora de a ajuta. Donațiile individuale erau lucruri extrem de rare, forța companiilor și a oamenilor de a se implica era neobișnuită, nu existau aceste mecanisme alternative de a colecta fonduri, cum sunt acum ideea de a-ți dona ziua de naștere sau de a participa la maraton ca fundraiser.

Ce mi-am dorit eu a fost să fac aceste lucruri să se întâmple, să devină mai ușor pentru oamenii care vor să se implice, să aibă și opțiunea de a-și duce la împlinire dorința.

La acel moment aveam acest gând despre cum voi lucra eu singură, în mansarda de la Cărturești, chiar dacă nu întrebasem pe nimeni de la Cărturești ce părere au despre planul meu (râde) și ce-mi imaginam eu era că voi pune împreună mii de donatori individuali, care vor face donații lunare, recurente și care vor merge către anumite proiecte, 10 îmi imaginam eu că vor fi în fiecare an.

Pare un plan utopic, nu?

S-a întâmplat însă un alt lucru important care li se întâmplă oamenilor dacă au noroc, anume că în aceeași perioadă în care eu am avut ideea, în România au pornit fundațiile comunitare.

Nu știam atunci ce înseamnă o fundație comunitară, iar înainte de a apărea noi cred că mai funcționau trei asemenea demersuri. Practic, momentul când am decis să renunț la corporație și să intru în zona non-profit a coincis cu momentul când cei de la Asociația pentru Relații Comunitare își doreau să pornească încă patru fundații comunitare în România.

S-a potrivit atât de bine încât lucrurile au mers cam așa: eram însărcinată cu Toma, iar planul meu era să nu mă mai întorc în corporație după concediul de maternitate, ci să încep acest proiect și să rămân în zona ONG.

Prima zi de concediu maternal a fost ultima zi în care se puteau depune aplicațiile. De fapt, a fost ziua când am citit despre acest proiect și când am și luat decizia de a aplica.

Am scris proiectul la pura inspirație, cum îți spuneam, nici nu știam că există alte fundații comunitare, dar gândul pe care îl aveam eu era foarte aproape de ceea ce înseamnă acest tip de organizație în lume: să strângem fonduri din comunitate pentru a finanța proiecte tot din comunitate.

Am aflat în maternitate că am fost selectați și vom fi finanțați, motiv pentru care acum spun că am doi copii gemeni: pe Toma și fundația.

În ce măsură planul tău de a finanța 10 proiecte comunitare se potrivea cu realitatea, cu dorința locală de a ne coagula ca o comunitate în București?

Alina Kasprovschi: La început, când mi-am dat seama de dimensiunea comunității ce se cheamă București m-am speriat puțin. Mă gândeam la problemele care frământă acest oraș prin comparație cu dimensiunile unui proiect îndrăzneț, dar mic, care pornește de la zero.

Am avut o perioadă destul de grea când mi se părea că nimic nu mă califică să mă apuc eu de aceste proiecte și nimic din ce făceam nu era suficient de mare încât să miște lucrurile în București. Cu toate astea însă ne-am apucat de treabă pentru că așa promisesem.

Un an mai târziu am reușit să punem în cuvinte ceea ce făceam și atunci mi-am dat seama că aceea era măsura succesului nostru: noi nu vrem să reparăm toate lucrurile greșite în București, nu vrem să rezolvăm toate problemele orașului sau numai noi să fim salvatorii orașului, ci că rolul nostru în lume era acela de a lucra cu oamenii cu inițiativă din oraș, să-i ajutăm să-și crească proiectele, să-și dorească să continue aceste idei.

Cumva formulam un pic mai dramatic această idee, fiindcă eram la începutul lui 2017, când își începuse mandatul vechea administrație locală, iar noi am avut acest mesaj:; „Susținem oamenii să nu renunțe!”. Spuneam asta fiindcă vedeam foarte mulți oameni dezamăgiți, care aveau nevoie de cineva care să aibă grijă să-i pună împreună și să le dea acces la resurse, să-i conecteze așa încât ei să nu renunțe.

Or, noi asta facem acum. Foarte multe dintre proiectele cu care lucrăm sunt aflate la început, sunt grupuri de inițiativă, adică niște oameni cu un plan și cu nevoia să-l pună în practică. Sunt proiecte greu finanțabile, asemănătoare start-up-urilor, cărora le este greu spre imposibil să găsească finanțare în zona bancară, dar care pot găsi sprijin din partea investitorilor, oameni care au apetență la risc, înțeleg ce faci tu și sunt dispuși să te finanțeze nu doar cu bani, ci și cu alte lucruri de care ai nevoie.

Când ți-ai dat seama că faci bine ce faci? Fiindcă îmi imaginez că primul pericol este să te simți un impostor în proiect, să realizezi că nu știi sau nu poți să faci lucrul la care te-ai înhămat să-l faci.

Alina Kasprovschi: O să vorbesc puțin despre experiența mea și, mai mult, despre ce aș fi făcut mai bine dacă aveam mintea de-acum.

M-a ajutat mult pe mine acest gând, un pic fatalist: „dacă ai intrat în horă, joacă!”, adică m-am străduit să fac ce pot eu mai bine, fiind în această poziție.

În plus, a fost o vreme când articulam lucrurile într-o glumă: dacă aș fi putut să fac terapie atunci sau ședințe de coaching și aș fi reușit să pun în cuvinte care erau așteptările mele de la mine, ale altora de la mine și de la organizația pe care am pornit-o și aș fi reușit să-mi răspund mai eficient unde este ea, cred că m-ar fi ajutat mult mai mult să rămân cu gândurile mele și cu zbaterea de a le rezolva pe toate singură.

Deci comunicarea e cheia?

Alina Kasprovschi: Da. Și mai e ceva. Mie mi-a fost foarte greu să cer ajutor și mi-a fost foarte greu să accept că nu pot sau că nu știu. Dar nu mi-am spus o clipă că era firesc să fie așa, fiindcă nu existau decât patru fundații asemănătoare în țara asta și era de înțeles că nu aveam de unde să știu.

Am tot citit despre acest gol între misiunea pe care o ai și pe care o vezi și momentul când ea devine realitate, iar acest gol poate deveni pentru foarte mulți oameni o prăpastie, pe care nu reușești în niciun fel să o treci.

E important să înțelegi că un start-up, de orice fel ar fi el, nu e o linie dreaptă. Îmi place ce spune Adrian Stanciu: planificarea este foarte bună, dar planul este complet inutil.

Dacă te ghidezi după o hartă pe care ai creat-o când nu știi nimic din ce urmează și din ce are să se întâmple, e posibil să rămâi blocat într-un proiect irealizabil, fără viață. Spre deosebire de cealaltă atitudine, când ai o idee, un plan dar și abilitatea de a te adapta și a accepta că nu va fi așa cum ai gândit tu și că poate ai greșit.

Iar mie mi s-a întâmplat acest blocaj.

Dar veneam din corporație, unde știam cu trei ani înainte că în luna august facem documentarea, iar în septembrie facem planificarea anului următor și așa mai departe.

Or, aici nu mai aveam nimic. Nu aveam nici măcar un template de prezentare. Pare un lucru mărunt, dar este incredibil cum te poți bloca din simplul motiv că nu ai o grafică coerentă de prezentare. Dar înainte primeam template-urile de la corporație, eu nu făceam nimic pentru asta. Iar acum mă aflam într-o situație egală cu un șoc cultural.

Dacă mă uit acum în spate, cred că ar fi fost mai bine pentru mine să vorbesc cu mai mulți oameni care au pornit ceva de la zero și de la care să aud întâi de toate că este normal.

Când am pornit eu proiectul mai exista o tendință: eram în plină criză economică, mulți plecau din corporație și tot mai mulți spuneau că dacă îți dorești foarte mult ceva universul conspiră să se întâmple acel ceva. Doar că, ce să vezi?, la mine universul nu dorea să conspire. (râde) Mă gândeam că e ceva greșit la mine!

Dincolo de partea amuzantă, adevărul este că toată această agitație îmi invalida ideea, era ca și cum direcția în care mă îndreptam era greșită. De fapt însă, ce trebuia să înțeleg era faptul că mă aflam pe o cale în dezordine, fără hartă și că e în regulă să fie așa.

Când ai realizat că drumul este de fapt cel pe care trebuie să mergi?

Alina Kasprovschi: Cred că mi-am dat seama de asta în realitate, când am avut prima ediție de Swimathon, un eveniment de fundraising, care în ultimii ani a strâns spre 400-500 de înotători și vreo 4000-5000 de donatori.

Era o vreme când ne zbăteam cu toate forțele să găsim fonduri pentru proiectele comunitare, dar nu ne ieșea cu prea mare succes, motiv pentru care ni s-a propus să preluăm acest model de eveniment, din Anglia, ca pe o rețetă pe care, dacă o faci cum trebuie, merge.

Deci în sfârșit aveam o hartă, nu ne mai zbăteam în necunoscut.

Temerea mea era că un eveniment de înot la București va trece perfect nevăzut, dar ce s-a întâmplat a fost că Swimathon a crescut foarte mult și foarte frumos de la prima ediție pe care am organizat-o și până acum.

Am realizat când am ajuns la bazin, în ziua evenimentului, când mă uitam la toți acei oameni care veniseră să înoate, la oamenii care veniseră să îi susțină, la beneficiarii proiectelor, copii de la diferite organizații, care veniseră acolo să-și încurajeze fundraiserii și să facă galerie, voluntarii, atunci am înțeles că sunt unde trebuie.

Asta mă ajută de fiecare dată să realizez că sunt pe calea cea bună: când văd oamenii că sunt acolo unde își doresc să fie, iar acel loc nu ar fi existat dacă noi nu am fi făcut efortul ca el să existe.

Atunci am realizat că Swimathon este un eveniment ce s-ar putea replica și în București, dincolo de entuziasmul începutului.

La câteva luni după eveniment am avut primul apel de finanțare, când am încurajat comunități de cartier să-și înceapă proiectele, iar întâlnirea cu oamenii și ideile lor, despre care nu aflasem până atunci ne-a entuziasmat foarte tare.

Eram în 2013 și-mi amintesc ce a scris un tip într-o aplicație, cu care lucrăm și acum, pentru un eveniment sportiv într-un cartier de case. Iar noi îi întrebam despre cum vor implica vecinii în acest eveniment fiindcă planul suna foarte neverosimil.

Iar el ne spunea, foarte sigur de el, siguranță cu care ne-a anihilat orice rezistență la ideea de a organiza un eveniment sportiv într-un cartier de case: un vecin aduce scena, alt vecin lucrează la o firmă de sonorizări, avem trei mame care ne aduc prăjiturile și așa mai departe. Efectul a fost că am putut să văd atunci evenimentul, mai ales că nu-mi imaginasem așa ceva în București. Dar, dincolo de asta, am realizat că, dacă noi nu am fi fost, acești oameni nu ar fi primit finanțarea. Iar acest sentiment revin de fiecare dată când văd câte un proiect cum crește și devine relevant pentru comunitate.

Nu vreau să se înțeleagă faptul că îmi asum ceva, meritul de a face proiectul, de a fi faini, de a ține comunitatea împreună, el este cu totul al lor, dar se întâmplă că noi am fost acolo, cu resurse și încurajări, când ei au avut nevoie.

Cine sunt beneficiarii voștri? Cine au fost primii, cum i-ați ales și ulterior cum s-au filtrat ei?

Alina Kasprovschi: Nu mi-i mai amintesc pe primii, dar mi-amintesc primul micro-program de finanțare, care are și o poveste foarte frumoasă.

Ne-am întâlnit la un eveniment cu un cuplu care urma să se căsătorească. El era de origine germană, iar ea era româncă. El, din Germania venit, era complet șocat de ideea ca la nunta lor să vină oamenii cu bani. Așa că a avut gândul să doneze tot ce strâng.

Amândoi lucrau în zona IT, cu o minte foarte structurată, dar nu știau cum să aleagă cauza care să primească finanțarea.

Am lucrat cu ei în ceva ce se numește consiliere filantropică și i-am ajutat să găsească acel subiect, domeniu, proiect care să-i atingă și să-i facă să simtă că are sens donația ce pornește de la acest eveniment foarte important din viața lor.

Așa am reușit să aflăm împreună că ce le dădea sens era să susțină persoanele în vârstă, dar nu neapărat pentru subzistență, ci să-i ajute să fie mai activi, să iasă din case, să facă lucruri împreună, să se bucure de viața lor. Iar asta, știm bine că în România este ceva greu de atins.

Am ajuns la Fundația Regală Margareta a României, care avea un program foarte la început, Niciodată singur, care își propunea să aducă împreună vârstnicii. Dar, uitându-ne în spate, cu fundația noastră și cu suma mică, dacă stai să te gândești, aproape 8-9000 de euro, am fost cel mai mare donator la momentul respectiv. Programul s-a transformat între timp în organizație separată și derulează mai multe proiecte pentru vârstnici.

Pentru mine a fost senzațional să aflu că din banii pe care noi i-am donat o persoană vârstnică primește o masă de Crăciun, dar nu în sensul că primește câteva pachete de zahăr și de făină, din care să-și facă singură cozonac, ci o masă cu toată iubirea din ea. Au fost scoși la restaurant, au stat împreună câteva ore și s-au simțit așa cum îmi imaginez că te simți atunci când știi că ești un om de mâna întâi nu cineva de care i s-a făcut cuiva milă.

După această finanțare, ne-am amuzat o vreme pe subiect, ne-am trezit într-o zonă de nunți, botezuri, cumetrii, în sensul că lumea a auzit despre gestul cuplului despre care-ți povesteam și au simțit nevoia să replice gestul. (râde)

A mai fost un eveniment interesant, cu o fetiță de 8 ani, dintr-o familie de expați, care a vrut să-și doneze ziua de naștere, iar eu am lucrat cu ea să aflăm în ce direcție și-ar dori să meargă gestul ei.

Povestește-mi! Ce a ales ea, cum a ales și care erau criteriile ei de bine?

Alina Kasprovschi:  Ea ne-a spus că și-ar dori ca mai mulți copii care nu au avut șansele pe care ea le-a primit, să poată face lucrurile pe care ea le face: cursuri de dans, de desen.

Atunci i-am cunoscut pe cei de la Policy Center for Roma and Minorities, pe Valeriu Nicolae, care se afla în Ferentari. Am început să lucrăm cu centrul lor de educație alternativă, unde asta se întâmpla: copiii își făceau temele, dar mai mult decât atât aveau cursuri după școală: dans, teatru. Partea frumoasă a fost că am putut să punem împreună pe fetița care venise către noi, cu copiii din Ferentari, cu care am ieșit la un parc de distracții și acolo s-a văzut ceva ce știm toți: nu contează că vii din Pipera sau din Ferentari, până la urmă tot 8 ani ai și tot la fel de mult îți place să te joci.

Pentru mine însă acea experiență mi-a schimbat viața. Câțiva ani mai târziu am mers să fac voluntariat pentru Policy Center, iar acesta este un episod esențial în viața mea. Am început să lucrez cu un grup de copii care erau clasa a II-a când am început să lucrăm, iar când m-am oprit din a face voluntariat acolo, ajunseseră clasa a VI-a. Între timp am mers cu ei și la mare, am strâns bani pentru asta, mi-am donat ziua de naștere, l-am luat și pe Toma cu noi atunci, Toma era deja prietenul lor, iar el și-a făcut zile de naștere în centrul din Ferentari, deci m-am implicat cu totul.

Cum te schimbă o experiență ca asta?

Alina Kasprovschi:  În atât de multe feluri! Pe de o parte îți dai seama că suntem cu toții oameni și, sigur nu e ca și cum nu știai acest detaliu, dar atunci ajungi să simți asta într-un mod foarte personal și intens. Realizezi că în fond toți ne dorim cam aceleași lucruri, iar acestea nu înseamnă să avem o casă, o mașină sau o vacanță în străinătate, ci să fim văzuți, apreciați, să facem lucrurile care ne plac și pentru care avem un talent.

Am înțeles atunci că, oricâte probleme aș avea în viață, faptul că am o casă și pot să-i ofer copilului meu mai multe șanse este minunat; am înțeles tot atunci că sunt bună cu copiii, eu, care credeam contrariul până atunci. (râde)

Pe ei cum crezi că i-a schimbat această interacțiune?

Alina Kasprovschi: Îmi place să cred că unii dintre ei au ajuns în niște contexte, oportunități care ar putea să le schimbe viața. Era acolo un puști construit dintr-o combinație de curaj nebun și abilități fizice care i-au dat voie să se apuce de parkour. Am strâns bani atunci și i-am plătit niște cursuri de pregătire în parkour. Un alt puști, care avea o minte strălucită, a ajuns la niște cursuri de programare și-mi place să cred că pentru o bună parte din fetele cu care m-am întâlnit acolo a însemnat un imbold, un mesaj de „se poate” faptul că eram femeie, că aveam o carieră, că puteam să am grijă și de un copil. Le-am luat cu mine la Swimathon, le-am dus la birou și le vedeam cum se uită cu o combinație de respect și curiozitate care s-ar citi cam așa: „oare cum ar fi dacă ar fi posibil și pentru mine?”

Nu știi niciodată cum influențezi o viață, de fapt. Că unele lucruri pot fi atât de colaterale, dar să schimbe radical viziunea cuiva, dar asta nu vei vedea decât 10, 20 de ani mai târziu.

De ce te-ai întors acolo atâția ani la rând?

Alina Kasprovschi: Eu am înțeles acest lucru pe care îl spun multe organizații care lucrează cu copiii, că e foarte importantă constanța în viața lor, mai ales că acasă, din diverse motive, nu o au. E foarte important, dacă le câștigi încrederea, să rămâi acolo. Altfel e traumatizant pentru ei și mulți dintre ei se gândesc: „e ceva ce am făcut eu, e vina mea dacă voluntarul cutare nu mai vine la noi.?”

E un subiect greu pentru mine, fiindcă la un moment dat eu m-am oprit din mai multe motive. Unul și probabil cel mai neînsemnat dintre ele, era că-mi devenise din ce în ce mai greu să mă țin de echilibrul cu munca, trebuia să ajung acolo în timpul zilei. Mai mult decât atât însă, mi-am dat seama că vine o perioadă de adolescență, grea și că nu am resurse să le gestionez reacțiile, revolta împotriva autorității de orice fel. Era o perioadă destul de grea și pentru mine, personal, și cred că am ales riscul cel mai mic. Dar rămâne un subiect greu, mai ales că reușisem să construim o relație care mergea dincolo de cele câteva ore pe care le petreceam la centru.

Ce crezi că veți obține în urma consultărilor cu autoritățile locale, cu noua administrație condusă de Nicușor Dan?

Alina Kasprovschi: Pentru noi a fost o frustrare constantă uitându-ne la ce se întâmplă în celelalte orașe din România sau din străinătate și văzând cât de mult se poate schimba un loc dacă sunt întrebați și localnicii ce părere au despre schimbare. Poți să ajungi la progrese foarte mari prin cooperare, iar dacă fiecare dintre noi ține banda lui, ca la atletism, nu ne vom întâlni niciodată.

Există o vorbă, de care s-a cam abuzat în ultima vreme, dar e adevărată: dacă vrei să mergi repede, mergi singur, dacă vrei să ajungi departe mergi împreună. Nimeni, nicio entitate, oricâți bani și resurse ar avea, nu poate mișca nimic singur. Iar dacă faci lucruri bune în comunitate, dar pe ea nu o consulți, s-ar putea să fie inutile acele lucruri.

Noi așteptam acea administrație locală cu care să simțim că putem coopera, nu doar împotriva căreia să protestăm și ne-am bucurat când am văzut schimbarea de gardă la Primăria capitalei și la trei dintre sectoare și am simțit că putem, pentru prima dată, să ieșim din paradigma lui ”noi lucrăm doar cu zona privată”. Așa că am decis să avem treabă cu primăriile.

Am trimis o scrisoare de bun venit către primarul capitalei, împreună cu alte aproape 40 de organizații, cu care noi am mai lucrat și despre care știm că sunt mai specializate în oraș. Ne-am ghidat după prioritățile lui Nicușor Dan și am transmis mesajul că ne dorim să ne folosim de toată expertiza noastră de până acum pentru a face posibile planurile primăriei. O perioadă destul de lungă nu am primit niciun răspuns, era și perioada în care Nicușor Dan vorbea în presă despre găurile din bugetul capitalei, despre lipsa apei calde, iar primul semnal l-am primit în urmă cu trei săptămâni, când am primit invitația de a participa, împreună cu grupul nostru, la primele consultări pe bugetul capitalei.

Să vorbim un pic despre programul vostru legat de seism și în ce măsură un proiect comunitar se poate transforma într-unul municipal, adoptat de administrația locală?

Alina Kasprovschi: Noi am început Bucureștiul pregătit după un articol din DOR, Cutremur în orașul vulnerabil. Am înțeles atunci că orice am face noi există riscul ca proiectele să se piardă în haosul post-cutremur și am decis să ajutăm cu ceea ce stă în capacitatea noastră de organizație comunitară pentru ca pierderile să fie mai mici decât în scenariul în care nu am face nimic.

Ne-am dat seama că sunt anumite lucruri pe care doar Primăria poate să le facă, altele pe care doar DSU poate să le facă și sunt altele pe care doar comunitățile le pot face și fiecare membru al lor. Un lucru mărunt, cum ar fi să-ți bați mobila în perete, să nu cadă pe tine. E limpede că nu poate veni Raed Arafat să facă asta, ci tu însuți trebuie să o faci.

E limpede că poți singur să-ți pregătești un rucsac în care să ai strictul necesar supraviețuirii pentru câteva zile în caz de dezastru sau să ai un plan cu întreaga familie și să stabiliți toți un punct de întâlnire în cazul unei calamități, când nicio linie de comunicare așa cum le știm acum nu va mai funcționa.

Pe de altă parte, noi am reușit să finanțăm pentru prima dată Clubul câinilor utilitari, care antrenează patrupezi pentru scenarii de salvare și am ajuns de la 3 câini la 16 pentru căutare/salvare, ceea ce este oricum insuficient, dar clar mai bine decât numărul lor inițial. Sunt foarte multe lucruri pe care noi le putem face și am început deja să le facem: cursuri de prim-ajutor, discuții în școli și în grădinițe, discuții pe care copiii nu le au în mod obișnuit.

Mi-a plăcut când ai spus: „stă în puterea noastră să facem!” Ce simți că mai stă în puterea voastră să faceți?

Alina Kasprovschi: Deocamdată rămânem în București, fiindcă dacă ne gândim la efectele cutremurului din 1977, mai mult de 70% dintre pagube au fost înregistrate în București. Deci, dacă rezolvăm problemele aici pericolele sunt destul de mici.

E adevărat, suntem în discuții cu colegii noștri de la celelalte fundații comunitare, din Iași, Bacău, Ploiești, Buzău, Galați. Dar mi-aș dori să avem cooperări reale cu administrația locală.