Amalia Enache, jurnalist: ”Mă doare tristeţea copiilor abandonaţi, iar neputinţă lor îmi dă dorinţa să-i protejez”

Amalia Enache este jurnalist de televiziune, mama Almei, o fetiţă de 2 ani şi o susţinătoare dedicată proiectelor fundaţiei Hope and Homes for Children. 

Eşti implicată în acţiunile de caritate ale Hope and Homes for Children, context în care te rugăm să ne povesteşti care au fost elementele care te-au convins să faci acest lucru? 

Am avut mereu o sensibilitate faţă de copiii necăjiţi, vulnerabili, în suferinţă. Mă doare tristeţea copiilor abandonaţi, iar neputinţă lor m-a făcut să vreau să am eu cumva o putere să-i protejez, să acţionez.

Îmi amintesc de o experinţă de la începuturile mele ca jurnalist Pro Tv, când realizam reportajele cu români de succes şi pe care le difuzăm pe 1 decembrie. Eram în metrou, în drum spre un medic român ce avea un cabinet în centrul capitalei Franţei şi o carieră de succes. Urma să filmăm împreună.

Într-una dintre staţii, am auzit un copil ce cânta româneşte. Am hotărît să cobor, să aflu ce e cu el. Evident, nu era o poveste „de succes”. Copilul era sclipitor, avea rezultate foarte bune la şcoală, dar ai lui îl luaseră la muncă în Franţa. Puştiul avea o volubilitate şi o veselie pe care copiii reuşesc cumva să o păstreze în ciuda problemelor în care se zbat. L-am întrebat dacă îi place Parisul. Mi-a răspuns cu faţa gravă: „credeţi că văd altceva în afară de gura asta de metrou?!”. Şi a arătat spre tunelul întunecat. Reportajul cu el a fost unul dintre cele mai bune şi memorabile din acel an. Iar eu încă mă gândesc, la vreo 15 ani distanţă,  ce s-o fi ales de soarta lui.

Sunt mulţi ani de atunci şi realizez că exact asta mi-a oferit Hope and Homes for Children, şansa să fiu implicată în schimbarea în bine a unor destine complicate, ale copii părăsiţi exact de cei de care au cea mai mare nevoie. Hope and Homes for Children este fundaţia la care am găsit nu doar o schimbare punctuală, dar una profundă, de sistem, o constanţă în acţiuni şi un proiect de amploare, pentru toţi copiii aflaţi într-o astfel de situaţie.

Povesteşte-ne care a fost contextul în care ai cunoscut-o pe prinţesa Marina Sturdza şi ce anume ţi-a rămas de la domnia sa drept lecţie de viaţă?

O văzusem la un eveniment caritabil unde a ţinut un discurs memorabil: până atunci nu auzisem pe nimeni să vorbească în public atât de autentic şi emoţionant. Îmi amintesc că am fost atât de mişcată de cuvintele ei încât am plâns şi acolo, şi acasă, gândindu-mă la ce a povestit despre copiii cu probleme ai României.

Peste nişte ani, am întâlnit-o în bucatăria minusculă a unei prietene comune, la Londra, unde am întins amândouă unt pe pâine, lihnite de foame şi ne-am spus tot felul de poveşti. Atunci s-a creat o legătură între noi. Marina nu revenea în România fără să mă anunţe şi fără să ne întâlnim.

Ne-am împrietenit, eu nu mai cunoscusem pe nimeni de o asemenea delicateţe combinată cu o forţă şi o putinţă de a face să se întâmple lucruri bune, să facă să se întâlnească oameni care pot mişca împreună pietre altfel de neclintit din faţa binelui. Ea m-a invitat la Baia Mare să văd cu ochii mei ce face HHC. Mi-am luat o săptămână de concediu şi am plecat împreună cu ea, iar asta mi-a schimbat viaţa: de atunci sunt alături de HHC.

De la Marina am învăţat să nu mă ambalez în judecăţi, să văd întâmplări dintre cele mai neobişnuite ca pe nişte „fapte de viaţă”, adică cu un fel de detasare benefică, să nu uit să mulţumesc tuturor celor implicaţi după cea mai mică faptă făcută împreună, să nu uit să le scriu constant prietenilor care sunt departe şi să-i văd constant pe cei de aproape. Iar peste toate acestea, ţin minte credinţa ei profundă că binele vine adesea spre noi de la nişte străini şi că şi eu pot să fiu străinul care le face bine unor oameni pe neaşteptate.

Pusă în situaţia de a vorbi despre devenirea ta povesteşti cu o uşoară nostalgie despre satul unde ai copilărit. Te provocăm şi noi acum să ne duci în magia acelui loc şi, din culori, gusturi, mirosuri, vorbe de ţinut minte sau întâmplări, să putem vedea cum era Amalia în acei ani, la ce visa, ce citea, ce o bucura sau o întrista? Şi, mai departe, când şi cum a apărut gândul să te rupi de vraja locului şi să pleci la oraş?

Vin dintr-o zonă cu munţi împăduriţi şi ape repezi, reci şi limpezi, am copilărit în casa de la marginea satului, din faţă izvorului de unde apa iese direct din stâncă. Cred că mi-a marcat existenţa acest lucru, pentru că oamenii se opreau şi pe la noi până li se umplea găleata cu apă şi asta m-a antrenat să ascult tot felul de poveşti de viaţă. Oamenii la sat îşi povestesc cu mare dezinvoltură întâmplările de tot felul din viaţă. Iar la noi erau mereu munţi de clătite sau gogoşi cu gem de prune, „pupi” le ziceam, pentru toţi aceşti oameni care treceau şi pe la noi. Aşa am învăţat eu, fără să-mi dau seama, despre bucuria împarţitului, despre ce înseamnă o comunitate şi puterea poveştilor. Storytelling este un termen despre care oamenii de acolo nu ştiau, dar îl practicau zilnic, la modul autentic.

Eu citeam mult, preferam să fac asta chiar in detrimentul jocului pe afară, mă bucurau prietenele mele, eram în definitiv vreo doi, trei copii într-o generaţie, nu mai mult. Mă bucura libertatea deplină, vin dintr-o familie permisivă, relaxată, în care nu au existat deloc nici bătăi, nici pedepse, iar ce mă întrista nu-mi amintesc prea bine. Poate mici nedreptăţi, mici conflicte pe la şcoală. 

Din adolescenţă, satul a început să mă „strângă”, aveam nevoie de tineri ca mine, de o lume mult mai amplă şi am şi plecat la liceu în Hunedoara. Care, oraş mic fiind, mă strangea şi el pe la 18 ani, când am plecat la facultate la Timişoara, de unde am plecat 4 ani mai târziu pentru mai mult spaţiu la Bucureşti.

Toţi avem aşa numiţii oameni de destin care apar în momente cheie şi ne influenţează vieţile radical. Cine au fost oamenii care au îndeplinit aceste roluri în ce te priveşte?

A fost profesoara de franceză din liceu, doamna Schilling, care a văzut în mine ce nici eu nu ştiam că există: un potenţial de creativitate şi o ambiţie puternică, spunea ea. M-a ajutat necondiţionat, a făcut meditaţii cu mine fără niciun leu, mi-a crescut nişte aripi prin felul în care mă reflectam în ochii ei, nişte aripi care ma ajută şi astazi. A mai fost lectorul Marcel Tolcea la facultate, care mi-a dat avânt în jurnalism, iar apoi câţiva producători şi colegi de la Analog Tv şi PRO TV de la care am învăţat TOTUL în această meserie.

După atâţia ani în care ai muncit ca reporter, editor, prezentator (jurnalist de televiziune) ce ţi se mai pare fascinant, motivant, inspiraţional la această meserie?

Faptul că e nevoie parcă mai mult ca niciodată ca oamenii să afle informaţii bine documentate, corecte si prezentate echidistant, faptul că sunt convinsă că e nevoie de oameni cu experienţă şi etică în această meserie şi, pe scurt, că îmi place foarte mult ce fac.

Ce a schimbat profund la tine venirea pe lume a Almei? 

Vreau să trăiesc 100 de ani, să ne bucurăm cât mai mult una de alta.

Şi dacă rezumăm discuţia de până acum ce crezi că te-a făcut mai bună?

Experienţa de viaţă, oamenii pe care i-am întâlnit ca jurnalist, dar şi cei pe care îi iubesc.