Ana Maria Răducanu și povestea tinerei care a deschis primul magazin Zero Waste din Bucureşti şi vrea să ridice şi un ecovillage în ţară

Într-o lume în care tot mai mulţi oameni încearcă să suplinească lipsuri emoţionale cu bunuri fizice, există şi unii care caută să se întoarcă la o viaţă mai simplă şi mai apropiată de natură. Unii dintre ei şi reuşesc să facă lucrul ăsta. Ana Maria Răducanu şi-a dat seama de multă vreme că acesta este drumul pe care şi-l doreşte. Vrea să construiască un ecovillage în România, dar până acolo mai are de traversat nişte etape. Pasul iniţial a fost deschiderea primului magazin Zero Waste din Bucureşti, magazinul fără risipă.

Ana, vorbeşte-mi puţin despre acest concept de zero waste, despre ce înseamnă el.

Zero waste este o abordare, o aspiraţie spre a tinde să nu generăm absolut deloc deşeuri care ajung la groapa de gunoi. Are mai multe abordări sau metode prin care se poate obţine lucrul ăsta. Bea Johnson, cea care a popularizat această metodă, se focusează pe cei 5 R: refuse – să refuzăm orice produs nou sau obiect material care intră în casa noastră şi nu are o utilitate sau nu este o necesitate vitală; reduce – să reducem consumul; reuse – să începem să refolosim din materialele pe care deja le avem; recycle – să ducem acele materiale care pot fi reciclate în centrele specializate – eu aici am o părere diferită, nu susţin acest proces; şi ultimul este rot – compostarea, materia organică trebuie să se întoarcă înapoi în pământ.

De ce crezi tu că reciclarea nu e o soluţie?

Pentru mine reciclarea este o falsă soluţie care nu ne ajută în momentul de faţă. În primul rând materialele care intră la reciclare – plasticul, de exemplu, are o durată de viaţă limitată. Se poate recicla doar de câteva ori şi oricum, cu fiecare reutilizare, reciclare, calitatea lui scade, deci nu e un sistem care să poată să continue la nesfârşit, cum se doreşte, de fapt, în economia circulară. În acest fel vom avea în continuare multe deşeuri şi nu am rezolvat nimic.

Un alt motiv este că reciclarea în sine este o industrie care consumă foarte multe resurse. Aşa că eu aş scoate asta din atenţia noastră. Consider că important este să nu mai folosim acele produse care ar avea nevoie într-un final de reciclare şi să folosim reciclarea creativă, de exemplu. Dacă avem un ambalaj din plastic de la detergent, nu-l punem în pubela de reciclare. Putem să-l transformăm în altceva, întrr-un ghiveci de flori, în ceva care să aibă în continuare viaţă şi să nu rişti să ajungă la groapa de gunoi.

Cum funcţionează magazinul Zero Waste? Ce găsim? Cum luăm produsele?

Magazinul are produse vrac, în principal sau în ambalaje compostabile. Asta înseamnă că produsele alimentare, de exemplu, vin neambalate şi pentru ca tu să le poţi lua acasă este nevoie ca tu să vii cu recipientele tale. Asta înseamnă borcane, sacoşe sau caserole, inclusiv pungi pe care tu le refoloseşti. Vii pregătită cu ele pentru produsele de care ai nevoie. În cazul în care nu ai aceste recipiente – noi, fiind la început, ne dăm seama că e un proces de acomodare la acest nou obicei şi oferim gratuit nişte borcane în care îţi poţi pune produsele de care ai nevoie.

Ne-au întrebat oamenii de ce nu vindem borcane. Asta e o altă mentalitate care ar fi contra a ceea ce vrem noi să facem cu magazinul. Cred că sunt deja destul de multe borcane în toate debaralele noastre şi atunci ar ajuta să folosim deja ceea ce avem şi să nu continuăm acest ciclu al consumerismului, când de fapt tot ceea ce trebuie să facem noi este să folosim mai bine ceea ce avem deja.

Ce anume găsim acolo? Ce putem cumpăra din magazin?

Magazinul este structurat în 2 arii, gama de alimente şi cea de produse nonalimentare. În gama de alimente momentan sunt produse uscate – cereale, leguminoase, condimente, ceaiuri vrac, sare, tot felul de fructe uscate, deshidratate. Vom aduce şi fructe şi legume proaspete. Momentan avem parteneriat cu cei de la Bio&Co: abonaţii lor pot să vină să ridice de aici pachetul de legume. Încă nu am găsit un producător local bio şi pentru partea asta de legume-fructe, urmează.

La gama de nonalimentare avem partea de produse de îngrijire personală – săpunuri, şampon, periuţă de dinţi, produse de igienă feminină reutilizabile, deodorante, beţişoare de urechi reutilizabile şi apoi, produsele de curăţenie pentru casă: detergent de vase, detergent de pardoseli, de rufe, toată gama pentru bucătărie, bureţi care nu elimină microplastice, din fibre naturale, perii, tot felul de detergenţi care sunt prietenoşi cu mediul.

Cum ai ajuns nu doar să vrei să protejezi mediul, dar şi să deschizi o afacere în acest sens?

La mine a ajuns să fie o necesitate foarte, foarte mare. A ajuns să doară atât de mult încât să nu mai fie foarte confortabil să stau în vechea mea viaţă care era destul de prinsă în sistemul consumerist actual. Pe măsură ce am descoperit şi am conştientizat nişte lucruri despre mine, despre realitatea în care trăiesc, mi-am dat seama că nu mai pot continua aşa.

Am avut norocul să călătoresc şi să trăiesc în ecovillage-uri, în comunităţi intenţionale ecologice, unde oamenii trăiesc acolo special pentru asta. Şi-au găsit această menire, această chemare de a trăi în acord cu natura şi am văzut că e posibil. Nu doar că există, dar sunt oameni care lasă tot în urmă – familie, copii, părinţi, job-uri foarte bine plătite, averi foarte mari – le lasă în spate fără nicio urmă de regret, se duc să trăiască foarte frugal şi să facă o grădină de permacultură, să pună panouri solare pe un sat micuţ.

Motivaţia asta foarte puternică m-a făcut şi pe mine să vreau să cercetez, să aflu ce-i face pe oamenii ăştia să fie atât de radicali, cumva, prin abordarea lor. Cercetând, am descoperit şi pentru mine ce era acolo şi, când m-am întors în ţară, mi-a fost foarte, foarte greu să vreau să practic sau să aplic din acele lucruri. Mi-am dat seama că nu am cum să trăiesc aici decât dacă fac ceva în direcţia asta.

Tu cum ai ajuns la ecovillage-urile acelea?

E o combinaţie de mai mulţi factori. Curiozitatea, în primul rând. Eu am studiat Ştiinţe Politice şi am fost implicată în Universitatea Alternativă, unde am avut ocazia să descopăr sisteme alternative la ceea ce consideram că este societatea normală.

Ce este această Universitate Alternativă?

A fost, s-a încheiat acum vreo 2 ani. A fost un proiect, experiment i-aş zice, al unor studenţi care şi-au dorit să-şi ia învăţarea în propriile mâini şi să înveţe de dragul de a învăţa. Eram nişte studenţi curioşi şi foarte pasionaţi de a ne îmbunătăţi, de a face lucruri bune în lume, de a creşte. Am creat această organizaţie bazată pe autonomie în învăţare, în care studenţii erau liberi să-şi construiască singuri parcursul de învăţare. Era o universitate fără profesori, fără curiculă.

Şi cum procedaţi? Ce se întâmpla acolo, efectiv?

Exista o echipă nucleu care se ocupa de procesele organizaţiei şi era creată pe liberating structures, o arhitectură organizaţională care are în centru individul şi alegerile sale. Acest nucleu crea contextul şi spaţiul ca studenţii care veneau acolo să poată să îşi dea input specific. Erau 4 direcţii. Autonomia în învăţare era un proces în diade în care, studentul nou, de exemplu, care intra în universitate era cuplat cu un consilier pentru autonomie în învăţare, care-l trecea prin acest proces. Ăsta era un proces în sine de cum putem să dezvăţăm ceea ce societatea, şcoala tradiţională ne-a învăţat şi cum putem învăţa să învăţăm autentic, în acord cu ce e important pentru noi, cu ce simţim, cu ce vrem noi de la noi şi de la viaţă şi cum ne putem găsi metodele şi formele prin care să punem asta în practică.

Al doilea pilon era reprezentat de comunităţile de practică – aici am avut eu cea mai mare implicare pentru că mie îmi place foarte mult învăţarea socială. Comunităţile de practică sunt legate în jurul unei nevoi şi ale unei practici de învăţare. Individul afla ce este important pentru el, se întorcea în grup, împreună cu alţii ca el, care aveau aceeaşi nevoie de învăţare, şi învăţau împreună.

Erau tot felul de training-uri, cursuri, invitaţi, dar şi din comunităţile de practică ieşeau proiecte practice, iar asta se duce cumva în al treilea pilon al Universităţii Alternative, partea de proiecte reale, cu impact real în societate. Ceea ce aflai tu ca individ şi apoi învăţai alături de alţii, te duceai şi puneai în practică într-un proiect. Oricât de mic şi în ce formă voiai tu să fie, dar învăţarea aia trebuia să fie conectată cu lumea reală.

Aveam un incubator de afaceri unde oamenii puteau să facă business-uri, s-au pornit ONG-uri, eu m-am ocupat de restart în educaţie, de exemplu, am făcut o comunitate naţională de inovatori în educaţie. Erau diferite feluri prin care învăţarea nu rămânea în clasă sau în capul tău, ci te duceai şi aveai o interacţiune reală.

Al patrulea pilon era partea de relaţii şi de community building, cea în care conştientizam că suntem un tot, suntem împreună în povestea asta şi era important să construim încredere între noi, să ne conectăm ca şi indivizi în acea organizaţie la un alt nivel şi să simţim că suntem parte din familia asta.

Acolo ai început să ai tu contact cu această zonă, de zero wasting?

Da. Prin partea asta de comunităţi de practică, de învăţare socială eu am ajuns la ceea ce mie mi-a influenţat viaţa foarte mult, şi anume Art of Hosting. Este o metodologie de lucru cu grupuri care este legată de inteligenţa colectivă, cum devine un grup conştient de sine. Aia a fost poarta mea de intrare către schimbări sistemice, iar asta se conecta cu background-ul meu anterior de Ştiinţe Politice unde facultatea era despre cum arată societatea, ce trend-uri de gândire au influenţat-o. Cu acest Art of Hosting am ajuns în aceste medii alternative despre sisteme şi sisteme ale realităţii noastre. În metoda asta sunt implicaţi foarte mulţi change makers, oameni care lucrează la firul ierbii să creeze o schimbare. Aşa am descoperit permacultura, sisteme alternative penztru orice aspect al vieţii noastre. Nu mai era doar despre învăţare ca un sistem alternativ, era şi despre cum producem hrana. Ea poate fi produsă şi altfel, nu doar în sistem convenţional şi am aflat de ce şi care este diferenţa, energia, haine, tot. Toate se legau şi cunoscându-i pe acei oameni am aflat şi de aceste comunităţi ecologice unde oamenii au pus cap la cap aceste sisteme alternative şi au creat un meta sistem care este o societate utopică, cumva. Toate idealurile lor pentru o viaţă mai bună sunt sincronizate şi aliniate astfel încât să se creeze această societate fucnţională şi închegată, dar care e bazată pe cu totul alte practici faţă de societatea noastră convenţională.

Atunci am plecat să descopăr şi să testez cum e posibil aşa ceva. Am găsit pretextul că-mi dau licenţa şi m-am dus să-mi fac licenţa pe societăţi utopice. Am locuit în Aurovile 6 luni, aceasta fiind una dintre cele mai vechi astfel de comunităţi din lume, în India.

Cum a fost experienţa de acolo? Ce ţi-a adus? Cum te-ai adaptat?

Mie mi-a plăcut enorm Aurovile, deşi e genul de loc care e foarte polarizant, ori îţi place, ori nu-ţi place. Pe mine m-a ajutat faptul că m-am dus cu mintea asta de cercetare. M-am dus ca o pagină albă, am spus că vreau să testez, să descopăr, să văd cum e posibil aşa ceva şi ce-i mână pe oamenii ăştia să facă asta. Cum e posibil ca de 50 de ani peste 3000 de oameni să se mute în mijlocul pustiului şi totuşi să trăiască acolo? Şi-au luat un teren complet arid, pustiu, nu era nimic, nimic acolo şi acum este o mică junglă tropicală. E superb. Voiam să ştiu de unde au avut această motivaţie în primul rând.

M-a ajutat enorm chestia asta pentru că nu m-am dus cu preconcepţii şi am fost foarte curioasă să intru în tot felul de medii. Cineva îmi arăta cum pot să folosesc nucile de săpun – acolo am aflat de ele pentru prima dată – şi aşa începeam să-mi pun probleme. Ce înseamnă asta, că detergentul nostru nu este OK? De ce nu este OK? Şi având această minte foarte curioasă, din întrebare în întrebare ajungeam în profunzime.

Acolo era foarte multă mâncare vegetariană, vegană. Eu oricum eram vegetariană şi făceam pasul spre veganism, iar în India e foarte uşor să trăieşti aşa. Mă gândeam ce înseamnă asta, de ce sunt focusaţi pe grădinile de permacultură, pe cultivarea de legume şi fructe, de ce nu vedeam acolo frigidere cu carne, brânză. Au o bucătărie a comunităţii, unde vin toţi oamenii să mănânce. Au creat-o în sistem solar şi este alimentată exclusiv cu energie solară. E unic în lume ce au ei acolo, să hrăneşti 3000 de oameni doar cu ajutorul energiei solare. Nu doar că mi-au arătat că se poate, dar m-au făcut să mă întreb de ce nu există asta în mai multe locuri din lume.

Aşa, din aproape în aproape, din întrebare în întrebare am ajuns la multe conştientizări despre mine. Mult din Aurovile a fost şi despre cine sunt eu ca om. Cine sunt şi ce sunt, ce fac în lume alegerile mele.

Erau foarte diferite de ceea ce trăisei tu până atunci, de felul în care erai tu structurată?

Da şi nu. Da, era diferit, dar era diferit de ceea ce mi se spusese că ar trebui să fie viaţa şi nu, nu era diferit pentru că m-am simţit foarte acasă acolo. Mă simţeam înţeleasă. Simţeam că nu sunt un străin pe lumea asta. În viaţa mea normală, de până atunci, mi-a fost foarte greu să mă integrez şi să mă adaptez. Mereu căutam să nu fiu ciudată, deşi eram cumva. Îmi aduc aminte, eram mică când mergeam cu maşina cu ai mei şi ei deschideau geamul şi aruncau hârtia pe geam. Eu le ziceam să nu mai facă asta şi eram ciudata familiei. Era genul ăsta de lucruri pe care le simţeam că nu sunt normale, nu sunt corecte, iar asta s-a perpetuat în viaţă.

Acolo, toate lucrurile care mie mi se păreau fireşti şi normale, pentru care eram ironizată în societatea „normală”, acolo erau super fireşti, aşa se trăia. Nu doar că nu mă critica nimeni, ci eram recunoscută şi văzută ca fiind un membru al societăţii.

Cumva, tu te-ai regăsit acolo.

Da.

Tu unde ai crescut?

M-am născut în Bucureşti, am stat aici până la grădiniţă. Apoi m-am mutat în Craiova pentru câţiva ani, apoi m-am mutat la ţară. De acolo am plecat la 14 ani, m-am mutat singură când am intrat la liceu şi apoi, de la Craiova m-am întors la Bucureşti.

Tu ai stat de la 14 ani singură? Poate asta te-a ajutat să rămâi sau să te duci pe drumul tău, fără să mai fie influenţa celorlalţi?

Clar! Am avut mult mai multă libertate şi responsabilitate, ferestre deschise să încerc, să fac lucruri. La 16 ani am intrat în primul ONG şi asta mi-a adus, din nou, o altă schimbare de perspectivă.

Ce fel de ONG?

Parlamentul European al Tinerilor. Am fost implicată în el până în primul an de facultate. A fost ONG-ul în care am crescut foarte mult, deşi era ceva foarte nou pentru Craiova.

Pot să spun că de acolo ai pornit spre Ştiinţe Politice?

Da. Eu am vrut să mă duc la Filosofie la facultate, am dat la ambele facultăţi. Dar am zis că dacă tot am acest background la activ, această experienţă în domeniu, am ales Ştiinţe Politice. Dar a fost doar aşa, un entertainment mental, ca să mai învăţ despre lume, nu e ceva ce să urmez practic. E drept, ca activist pe mediu sau educaţie mi-a folosit foarte mult şi mi-a folosit mult şi la nivel de discurs public. La fel, şi experienţa din European Youth Parliament, unde am făcut dezbateri şi mi-e foarte uşor acum să intru în dezbateri pe teme care mă interesează. Dar cam atât!

Ce-ţi imaginai în liceu că vei face ca adult?

Spion.

Citeai multe cărţi de genul ăsta?

Nu. Eram atât de frustrată de modul în care arată societatea noastră încât căutam calea prin care pot să schimb ceva. Şi răspunsul la care ajunsesem cu mintea de atunci era că doar intrând foarte puternic în ADN-ul societăţii şi de acolo făcând o schimbare o să pot face lumea mai bună la care visam. Mă gândeam că sistemele de securitate spun cel mai multe despre nivelul societăţii şi că eu o să intru în ADN-ul sistemului şi de acolo voi face o schimbare. Lucru care nu s-a întâmplat, desigur. (n.r.: râde)

Nu te-ai dus tu spre spionaj, dar la capitolul schimbări ai rămas constantă.

Da.

Ce a urmat după perioada India?

Perioada India a fost de fapt mai lungă, au fost câţiva ani în care eu tot am făcut aceste căutări. După 6 luni m-am întors în România şi apoi am plecat din nou. Am călătorit vreo 3 ani, în diferite ţări şi diferite comunităţi, fie temporare, fie stabile, precum Aurovile. Am fost şi în Europa, în mai multe contexte de învăţare, le-aş zice, care erau despre ecologie şi cum trăim ca societate într-un mod cu respect faţă de natură.

Tu îţi găsiseși drumul şi voiai să ştii cum să ţi-l aşezi mai bine? Sau ce căutai, de fapt, în toate drumurile astea ale tale?

Uman, da, îmi găsisem drumul, dar nu eram atât de conştientă de forma pe care o va lua. La momentul respectiv eram logodită cu un bărbat de care eram foarte îndrăgostită şi am plecat cu el în lume împărtăşind, credeam eu, acest vis de a construi această comunitate intenţională ecologică. Călătorind cu el cred că, într-un fel, căutam un loc. El, fiind francez, aveam o perspectivă mai deschisă şi globală, nu simţeam neapărat că trebuie să mă întorc în România. Căutam locul, dar şi forma. Cum ar fi pentru noi ca familie, cu ce ne-am ocupa, ce-ar face fiecare.

Călătoria asta mi-a fost foarte folositoare, doar că noi ne-am despărţit, iar eu m-am întors acasă. Trebuia şi să procesez ce s-a întâmplat, că nu doar pierdusem un iubit, ci o întreagă viaţă imaginată alături de el, care nu se mai putea întâmpla. Am luat-o din nou de la 0. M-am întors acasă şi m-am întrebat: de aici, încotro? Ce se întâmplă? M-am pus cumva pe picioarele mele, am zis că trebuie să fiu în primul rând capabilă să-mi construiesc viaţa dincolo de alte dependenţe exterioare.

Aşa a apărut ideea magazinului?

Magazinul este o primă etapă, cea mai uşor manifestabilă, a visului de a trăi într-o astfel de comunitate. Intenţia mea de la viaţă este să trăiesc într-o astfel de comunitate ecologică, în România. Să nu mai fiu nevoită să plec peste mări şi ţări ca să trăiesc ceea ce am văzut că este posibil.

Până să ajung acolo mintea mea strategică cumva a spart în paşi, a stabilit cum e posibil să fac asta. Şi primul, cel mai acţionabil pas este acest magazin care nu doar că îmi oferă resursele directe – acum îmi cumpăr hrană fără să generez plastic – dar mă şi conectează cu oameni care sunt interesaţi de asta. Îmi dă spaţiul şi posibilitatea să cresc spre a forma sau construi această comunitate ecologică, acest sat.

Tu ai deja o comunitate, în online, destul de mare.

În online a fost foarte interesant pentru că eu am creat pagina de Facebook din ziua în care am decis să fac magazinul, în octombrie 2018 şi am creat-o doar pentru mine. Era ca să îmi postez acolo resurse şi inspiraţie, ca să mă ţin focusată la drum. Doar că foarte repede după ce am creat-o veneau oamenii pe pagină fără ca eu să o fac publică. Îmi scriau, mă întrebau ce e cu magazinul, când deschidem. Asta mi-a dovedit că oamenii deja caută asta, nevoia era deja acolo, prezentă şi oamenii erau interesaţi. Şi aşa a şi crescut, treptat, până la campania de crowdfunding.

Acum un an o prietenă m-a încurajat să fac un chestionar de piaţă, să luăm pulsul, să vedem dacă este interes pe subiect. Eu am fost foarte sceptică, însă ea a insistat şi am primit peste 1200 de răspunsuri la formularul respectiv. Răspunsurile au fost copleşitoare pentru mine, un no name pe piaţa de mediu, dar mi-au dat curajul ca un an mai târziu, acum, în vară, să lansez campania de crowdfunding, ca să putem susţine chiria magazinului. Am primit şi acolo răspunsuri pozitive, sunt aproape 300 de oameni care donează.

Ai deschis magazinul de foarte puţin timp. Cum sunt oamenii care intră?

Sunt oameni care deja ştiau de noi, într-o formă sau alta, de pe internet. Am avut 2 persoane care au intrat din stradă, care nu ştiau nimic despre asta. Iar oamenii care vin, marea majoritate se opreşte în uşă şi zice că ne aştepta de multă vreme să deschidem. E aşa minunată senzaţia, când îi văd că vin şi parcă răsuflă uşuraţi, parcă, în sfârşit, au ajuns şi ei acasă, gata. Sunt foarte răbdători, că pe lângă faptul că au aşteptat atât să se deschidă acest magazin, aici nu sunt toate gata. N-am toată marfa pe care mi-aş dori să o am, nu sunt toate sistemele puse la punct, mai vin câteodată şi eu sunt cu cutiile de marfă în mijlocul magazinului, că sunt singură şi nu pot să mă ocup de toate la fel de bine. Dar oamenii sunt foarte răbdători şi încurajatori. Sunt foarte încântată să-i cunosc în sfârşit.

Cât de greu a fost să ajungi să deschizi magazinul?

O! N-o să zic că a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut, că am făcut ceva şi mai greu, dar a fost aproape cel mai greu lucru pe care l-am făcut.

Ce ţi s-a părut cel mai complicat în tot procesul ăsta?

Să nu renunţ. Pentru că de multe ori ajungeam foarte, foarte jos. Lucrurile nu mergeau, părea că e un capăt de linie, că nu se mai poate şi că s-au blocat toate. Efectiv, acel nu se mai poate. Capacitatea mea de a ieşi de acolo iar şi iar şi iar e ceea ce m-a ajutat şi m-a salvat.

Cum vezi drumul până la a face acel ecovillage în România?

Magazinul are nevoie să se stabilizeze. Avem în mijlocul magazinului un copac. Cred că el are nevoie să aibă nişte rădăcini foarte bine fixate şi prin simpla lui existenţă va începe să atragă păsări care să-şi facă cuib, insecte, gâze. Însăşi existenţa magazinului o să genereze în jurul său un microecosistem: oameni care au acelaşi nevoi de a trăi aşa, producători, mici artizani, oameni care au dorinţa de a locui într-o astfel de comunitate.

Următorul pas după magazin este ca această comunitate să se cunoască, oamenii să vină mai aproape unii de ceilalţi. Eu o numesc cooperativă de creaţie. Oamenii care au nevoie de aceste produse sunt oamenii care sunt deja pe Patreon şi îmi doresc să fie mult mai apropiaţi şi mai conectaţi cu oamenii care produc marfa pe care noi o folosim.

Visam pentru vara asta – acum nu ştiu când va mai fi posibil – să avem o tabără, eu am numit-o tabăra Trai, unde să avem toţi aceşti producători şi oamenii care le consumă produsele pentru că împreună ne dăm seama că suntem parte a aceluiaşi sistem. Devenim astfel un pic mai capabili să ne generăm singuri ceea ce avem nevoie. Apropierea aceasta dintre oameni e vitală spre a ne rupe de sistemul mai mare.

Sistemul, aşa cum e el construit acum – te duci la Mega Image şi cumperi lucruri – nu ştii nimic despre oamenii de acolo. Nici despre omul de la casă, nici despre omul care ţi-a pus marfa pe raft, nici despre cine a făcut produsele sau le-a adus acolo. E o ignoranţă completă, lucru care pentru mine nu e dezirabil. Apropierea de oamenii care fac săpunul pe care tu îl pui pe faţă e game changer. Asta e altă etapă, comunitatea şi modul în care oamenii încep să lege relaţii.

Apoi e partea de producţie. Treptat, din această comunitate, pe lângă resursele care deja se produc, mi-ar plăcea să putem să devenim capabili să producem noi tot mai mult din ceea ce o viaţă de om are nevoie ca să funcţioneze, dar la modul esenţial. Mi-ar plăcea să producem legume, fructe sau să avem în jurul nostru oamenii care le produc, suficient pentru un anumit număr de oameni, haine, săpunuri şi aşa mai departe.

Treptat, vreau să ajungem la punctul în care să avem un teren, undeva, la ţară, unde putem să ne facem nişte construcţii naturale şi să trăim cu toate aspectele vieţii integrate, de la locul de unde vine apa, cum ne generăm energia, de unde vine hrana, cum cresc copiii noştri, ce fel de educaţie primesc şi cu ce copii interacţionează şi se joacă şi care e, de fapt, relaţia cu lumea noastră în largul său. Pentru că asta nu e despre a crea o bulă şi a sta acolo, izolaţi de realitate. E mai mult despre a arăta că este posibil şi altfel şi a trăi mult mai în acord cu cine suntem cu adevărat.

Că tot ai vorbit de bulă, n-am cum să nu te întreb dacă nu ai avut parte şi de reacţii mai puţin drăguţe.

Da, s-a întâmplat, de exemplu, în vară când a scris Andreea de la Libertatea un articol despre noi, iar acolo e altă bulă decât a noastră. Eu m-am bucurat şi mă bucur enorm că există articolul ăla pentru că fix asta face, sparge bula noastră şi duce informaţia mai departe. Însă a fost măcel la comentariile de acolo. Pe mine mă ajută totuşi să îmi dau seama că eu nu o să pot schimba – nici nu intenţionez să intru într-o dezbatere în care să conving pe omul respectiv că ce am eu este corect. Strategia şi abordarea care pentru mine sunt valoroase sunt ca eu să pot să trăiesc cât mai comod şi mai posibil în acord cu lucrurile care pentru mine sunt importante.

Dacă fiind un exemplu reuşesc să arăt că există o alternativă practică e posibil ca alţi oameni care sunt pregătiţi pentru asta, să preia şi să implementeze la rândul lor. Nu sunt deloc de acord nici cu propaganda asta de tipul „toată lumea trebuie să renunţe la paiele de plastic”, toată lumea trebuie să fac asta sau ailaltă. Sunt convinsă că unele lucruri trebuie schimbate aşa, dar pe termen lung, a-mi impune părerea peste părerea altcuiva nu face decât să arate că eu am un simţ al superiorităţii şi asta e, de fapt, ceea ce ne-a adus în relaţia asta cu natura, că noi credem că suntem mai tari ca ea. Dacă facem asta între noi, ca oameni, nu am schimba nimic.