Ana Sipciu, de la Google România la Asteroidul B612

Ana Sipciu este om de comunicare, a lucrat în biroul din România al Google, dar este și omul care și-a dat voie să caute, cu neostoită curiozitate, ce îi place.

Așa se face că, după ce l-a descoperit pe Jose Saramago în limba română, a început să învețe portugheză pentru a-l putea citi în original; învățând limba lui Saramago, a început să scrie prima carte pentru copii, adică povestea unui fluturaș care și-a pierdut culorile, pentru ca în cele din urmă să demisioneze, într-un impuls de secunde, de la râvnita companie unde lucra, pentru a deschide un spațiu al cărților pentru copii, în care oricine să se poată juca, exact ca la el acasă.

Librăria se numește Asteroidul B612  și o puteți găsi în Cotroceni sau pe Facebook, unde Ana, cât de des poate, citește minunatele povești oricui dorește să le asculte.

Iată povestea unui visător care crede că este doar un om curios care își dă voie să afle.

Când și cine te-a învățat pe tine să citești?

Ana Sipciu: Bunica mea din partea tatălui m-a învățat să citesc, iar amintirea cea mai prețioasă din copilărie este cu ea citindu-mi, când aveam vreo 4 ani. La puțin timp după aceea am învățat și eu, iar prima carte mai groasă, mai serioasă, pe care am citit-o a fost chiar Legendele Olimpului, din care-mi lectura bunica. Apoi luam ziarul bunicului, care venea cu sfințenie în fiecare zi și pe care-l răsfoiam și eu curioasă.

Eu am fost la grădiniță foarte puțin timp, pentru că eram un copil obez, iar când ești așa restul copiilor sunt foarte răi cu tine.

Mi-era teamă să merg acolo, mă feream de interacțiunea socială, mi-era teamă că cineva se va lua de mine, așa încât la grădiniță nu m-am simțit bine deloc, nu a fost o experiență foarte drăguță pentru mine. Asta se întâmpla, în mare parte, din teama mea, nu neapărat din pricina reacțiior celorlalți copii. În plus, îmi plăcea foarte mult să stau la bunici.

Mă așteptam ca Micul prinț să fi fost prima carte citită!

Ana Sipciu: Micul prinț am citit destul de târziu, prin adolescență. De altfel, nici nu mi se pare o carte potrivită pentru copii, ci este una cu niște mesaje destul de profunde.

Atunci de ce ai numit tu planeta ta ca în această carte?

Ana Sipciu: Să știi că a fost o coincidență. Nu eram încă hotărîtă asupra unui nume când am făcut firma, iar avocatul care se ocupa de asta mi-a cerut niște variante. Prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost Asteroidul B612.

Toată lumea îmi spusese că nu este nevoie ca brandul să păstreze numele firmei, dar apoi am realizat că se potrivea foarte bine cu ce-mi doream de la acest loc: o planetă a copiilor, cu spiritul inocent pe care îl aduce Micul prinț. Așa că am decis să păstrez numele, care s-a dovedit a fi foarte bine ales.

Ce visai să fii înainte să fii librar?

Ana Sipciu: Nu cred că visam să fiu neapărat ceva. Un prieten chiar îmi reproșa la un moment dat că nu am obiective.

Am visat să fiu învățătoare, ajutată, probabil, de faptul că eram îndrăgostită de învățătoarea mea.

Nu sunt genul de om care merge către un vis, ci mai degrabă sunt omul foarte curios care a făcut întotdeauna o miză din a învăța lucruri noi și incitante.

Te-ai gândit vreodată să scrii carte de copii?

Ana Sipciu: M-am gândit, apoi m-am răzgândit. De fapt am scris ceva pentru copii, în urmă cu doi ani, când am făcut un curs de limba portugheză.

Voiam să învăț această limbă să-l pot citi pe Saramago în original, fiindcă mi se părea că sună așa de bine în limba română, încât îmi imaginam că trebuie să fi sunat și mai bine în portugheză.

Cristina, profesoara și prietena mea de la Asociația Fala Portugues, unde am început cursurile, m-a provocat să-mi fac temele, fiindcă eram un pic mai leneșă, și m-a pus să scriu o poveste cu o singură regulă: ea îmi trimitea în fiecare zi câte o frază, iar eu trebuia să scriu. Ei bine, această regulă mi s-a părut foarte incitantă, fiindcă știam că o pot ține în suspans cu ce se mai întâmpla.

Așa s-a născut o poveste pentru copii, Fluturașul care își căuta culorile, pe care a ilustrat-o Alexia Udriște.

Adevărul este că mi se pare extraordinar de greu să scrii pentru copii, este nevoie de atâta finețe, de cunoaștere a limbii și atâta sensibilitate, adică mult mai greu decât a scrie o carte pentru adulți.

Eu scriu destul de mult, și pentru mine, și pentru internet, dar nu cred că voi face vreodată asta într-un mod organizat, fiindcă sincer este una dintre marile mele plăceri în viață și nu vreau să transform o plăcere într-o responsabilitate.

Ce altă limbă ai mai învățat pentru a citi în original un autor?

Ana Sipciu: Niciuna. Bine, nu vorbesc nenumărate limbi străine, ci doar engleză, franceză și portugheză.

Dar mie îmi place să citesc în română, fiindcă îmi place limba asta. Mi se pare foarte „acasă”.

Am călătorit destul de mult în viața mea și lucrul de care mi-a fost dor a fost să aud vorbindu-se limba română în jurul meu.

Deși vorbesc engleză foarte bine, pentru că am lucrat mult în limba asta, mi se pare că nu reușesc să fiu eu însămi și să mă exprim cu totul decât în limba română.

Mă gândeam că dacă nu ai copii și totuși ai făcut această librărie superspecializată, ai o nostalgie anume față de copilărie. Am dreptate?

Ana Sipciu: Nu neapărat. Cel mai mult, dacă mă întrebi, îmi place să fiu adult, nu copil, fiindcă adultul este independent și asta contează cel mai mult pentru mine.

Copilăria este un mod de a privi viața, de fapt, cu multă curiozitate și fără presupuneri, fără să-ți pui niște ochelari prin care trebuie să vezi lucrurile într-un anumit fel, să fii deschis către viitor și către ce urmează.

Deci copilăria nu e o perioadă, ci o atitudine!

Ana Sipciu: Exact. Eu am avut o copilărie normală, nici mai frumoasă, nici mai urâtă decât a altora și nu regret deloc acea perioadă, nu mă întorc la ea cu cine știe ce nostalgie.

Ce făceai tu la Google și de ce ai plecat de acolo?

Ana Sipciu: Biroul din România al Google era unul de consultanță pentru Google adwords, iar jobul meu era unul mai analitic. Eram consultant în publicitate și lucram cu câțiva clienți mari din România cărora le ofeream sfaturi despre cum să folosească mai eficient google adwords. Într-adevăr, nu era un job foarte creativ, iar eu sufeream foarte tare din cauza neexprimării creativității.

Pe de altă parte, Google este o companie foarte faină, care îți oferă posibilitatea să faci ce vrei, dacă știi ce vrei. Deci problema mea s-ar fi rezolvat intern, în companie, dacă aș fi identificat problema.

Dar, sincer, am avut o perioadă mai complicată în viața personală, eram nefericită, mi se părea că totul este nașpa și credeam că jobul este sursa tuturor problemelor mele, ceea ce s-a dovedit a fi complet neadevărat.

Probabil că n-o să-ți vină să crezi când am să-ți spun asta, dar m-am trezit într-o dimineață super nervoasă și am plecat la serviciu cu gândul ferm că îmi dau demisia. Ceea ce am și făcut.  (râde)

A fost o decizie complet negândită, impulsivă.

Acum nu-mi pare rău însă, fiindcă așa am ajuns la această șansă imensă de a face un lucru de la zero.

A aduce în realitate un lucru ce este doar în capul tău mi se pare ceva extraodinar de făcut în viață. Sunt recunoscătoare că pot și eu.

De ce ai deschis tu Asteroidul B612?

Ana Sipciu: Să știi că m-am gândit și eu la asta foarte mult timp, după ce l-am deschis, bineînțeles, (râde).

Am avut niște evenimente de lansare și toată lumea îmi vorbea despre ce frumos am făcut eu pentru că mi-am împlinit un vis. Adevărul e că nu am avut niciodată un vis legat de asta în copilărie, dar ce voiam clar era să creez un spațiu care să se simptă cald, confortabil, ca acasă.

Pentru mine, cărțile au fost întotdeauna un subiect important, pentru că stăteam foarte mult în casă, când eram mică, și citeam. Eu am descoperit lumea prin cărți și, pe parcursul timpului, mi-am dat seama că este foarte important să ți se ofere cât mai multe viziuni asupra lumii, de la o vârstă mică. Adică să vezi cât mai multă diversitate: caractere, personaje, oameni, meserii.

Ca să-ți răspund la întrebare, Asteroidul… este modul meu de a oferi cât mai multe ferestre către lume.

Ce spui tu ține mai degrabă de o filozofie de cititor. Librării, Slavă Domnului!, mai sunt, iar diferența dintre ele ține de viziunea celui care le inițiază. Deci, care este perspectiva ta, care este binele pe care îl aduci tu în lume?

Ana Sipciu: Întâi de toate, noi suntem o librărie de nișă, pentru că nu avem decât cărți pentru copii până în 12 ani. Din câte știu eu, astfel de librării de nișă nu mai există în București.

Asteroidul… este o librărie de cartier, care strânge o comunitate în jurul ei, iar dacă mă întrebi despre Bine, cred că de aici vine, din ideea de a conecta oameni, de a cultiva relații cu cei care ne trec pragul.

O afacere e ca o persoană, iar ea trebuie să militeze pentru ceva. Când am deschis am avut o discuție furtunoasă cu mine în urma căreia am descris niște valori, iar experiența pe care am avut-o ulterior mi-a demonstrat că acest business are personalitate și valori și noi am reușit să strângem în jurul nostru o comunitate de prieteni care revin la noi.

Dacă vorbim despre experiența din librărie, avem un spațiu în care copiii pot să facă ce vor, mai ales că sunt copii care nu distrug chestii, iar locul invită la relaționare și socializare: avem un perete întreg unde pot să deseneze, avem cărți la dispoziția lor, chiar cărți speciale, gen pop-up-uri, fiindcă este o prioritate pentru mine să am și titluri pe care nu le găsești în alte librării și care sunt deosebite, ca obiect.

Așa încât copiii vin la noi, se descalță la intrare, de parcă s-ar fi întors acasă, se așază pe canapea, mă întreabă dacă eu dorm acolo, deci mi-e limpede că se simt ca acasă.

Care este comunitatea în care te-ai așezat tu?

Ana Sipciu: Avem o comunitate relativ mică, dar foarte stabilă din Cotroceni, îi avem pe vecinii noștri care vin de la o distanță mai mică sau mai mare și ne vizitează constant. Toate astea se întâmplau înainte de pandemie, fiindcă acum cei mai mulți dintre ei sunt plecați din oraș de mai mult timp.

Mie mi se pare amuzant că, deși nu locuiesc în cartierul Cotroceni, acum am mai mulți prieteni acolo; merg la librărie, deschid ușa, mai trece unul, mai trece altul, ne facem cu mâna, ne simțim ca niște vecini de la țară.

Acum te întreb și eu ca cei mici: de câte ori dormi pe canapeaua din Asteorid, de fapt?

Ana Sipciu: Oh, primul lucru pe care îl regret acolo este că nu există duș, pentru că dacă ar fi existat, din prima zi m-aș fi simțit acolo la fel ca acasă. (râde)

Întotdeauna mi-am dorit o casă deschisă în care și din care prietenii să poată veni și pleca exact când și cum își doresc ei, iar Asteroidul… asta este, o sufragerie deschisă tuturor copiilor din cartier, care trec pe la noi, văd câinele și strigă după el: Solo, Solo!, de parcă ar fi prietenul lor cel mai bun.

Câinele meu a ajuns să fie foarte celebru în cartier. (râde)

Apoi există comunitatea online, foarte importantă, mai ales că s-a creat în jurul poveștii fără să fi investit eu nimic promovare. În comunitatea de pe Facebook, pe lângă vecini, sunt oameni despre care nici nu știu cum ne-au găsit. Cred că a ajutat mult și faptul că în timpul carantinei am făcut foarte mult video, am citit povești și am făcut live-uri pe Facebook, deci i-am ținut aproape pe prietenii noștri.

Cert este că sunt, în general, părinți tineri, cu copii în jurul vârstei de 6 ani, care vin din București, din restul țării, dar chiar și din alte țări. Avem o prietenă, îi spun așa fiindcă ne-am împrietenit deja și mi se pare ciudat să-i spun clientă, care trăiește într-o comună din Satu Mare și comandă în fiecare lună cărți de la noi. Eu îi trimit cărțile, apoi primesc poze cu fetița ei, care a început să citească. Îmi povestește care i-a plăcut mai mult, cum a reacționat la fiecare și tot așa.

La fel, avem prieteni din Oradea, din Irlanda, din Franța și încă nu-mi este clar cum ne-au găsit. (râde)

Cum ați rezistat în pandemie?

Ana Sipciu: Noi am lansat librăria în decembrie, anul trecut.

În primele două luni noi ne-am bazat pe interacțiunea directă, fiindcă avem acest spațiu menit să primească oameni, așa că în fiecare săptămână citeam povești, stăteam pe jos, copiii se jucau, se rostogoleau unii peste alții, trăgeau cărți din rafturi, făceam concursuri cine sfârșește primul cartea. Era atât de fain! Și nu știu dacă o să mai revenim vreodată la acea atmosferă și la acea apropiere, când noi citeam, iar copiii veneau și ni se așezau în brațe.

În carantină, cu mine s-a întâmplat o schimbare, în sensul că, obișnuită cu toată această atmosferă, căldură, energie bună de la Asteroid…, m-am trezit brusc închisă în casă. Și am intrat într-un soi de depresie.

Pe de altă parte, eram terminată de oboseală, fiindcă de când deschisesem librăria, nu am avut nicio pauză și am ținut deschis chiar și de sărbători, pe 1 ianuarie am făcut petrecere cu copiii, așa că acumulasem atâta oboseală încât în primele 4 zile de carantină am dormit non-stop.

Dar când m-am trezit, am început să mă gândesc la ce era de făcut. Așa s-a născut ideea de a citi poveștile online. Iar asta mi-a venit mănușă fiindcă sunt foarte obișnuită cu expunerea virtuală. Sunt genul care spune, scrie, postează destul de mult fără vreun efort special. Deci trecerea asta a venit foarte natural.

Aceste story-times s-au dovedit o idee foarte bună și, chiar dacă am început să le fac pentru mine, au fost foarte bine primite în acestă comunitate online despre care îți povesteam.

Era prima lună de carantină, oamenii nu prea știau ce să facă cu copiii, era și impresia că trebuie să rezistăm o lună-două, apoi ieșim și poate că lucrurile vor fi la fel.

Dacă mă întrebi ca afacere cum am avut de suferit, pot să-ți spun că am avut avantajul faptului că suntem un spațiu mic, cu cheltuieli reduse, iar noi deschisesem de atât de puțin timp încât eram încă în acele luni pe care ni le plănuisem ca fiind fără profit.

Unde te vezi peste 10-15 ani?

Ana Sipciu: Oh, dar ce perioadă lungă!

Când eram în Google am făcut un exercițiu prin care puteam identifica ce vrem de la viață, iar testul era să răspunzi la întrebarea: cum vezi ziua ta ideală?, și trebuia să spui, în detaliu, ce faci de când te trezești, ce mănânci, ce bei, ce citești, cu cine te întâlnești, până seara.

10 ani este o perioadă foarte lungă la care să mă gândesc acum. Cert este un lucru, sper ca librăria să ajungă independentă de mine și să devină un lanț de locuri minunate ca acesta în toate comunitățile care au nevoie de Asteroidul B612.