Anamaria Lembrău, jurnalistă și scriitoare: „E o singură cale de a trece de suferință: să o trăiești. Apoi faci pace cu tine și mergi mai departe cu cicatricea, nu cu rana care stă să țâșnească oricând.” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Anamaria Lembrău este jurnalist, editor și povestitor, autoarea Aventurilor unui fir de nisip, un volum în versuri, reeditat de curând, lecturat într-o joacă de Ana și de Andrei Gheorghe, dar, în egală măsură, Ana este mama lui Andrei și a lui Petru, doi copii cărora le-a devenit părinte când ei aveau puțin peste 1 an, iar Ana simțea o nevoie teribilă de a bucura niște suflete de oameni mici, după multe, prea multe sarcini sfârșite înainte de vreme.

Acum Ana este mama a doi adolescenți, liceeni pasionați de gătit, și pregătește un proiect editorial nou, după ce a demisionat din Digi24, televiziunea unde a fost, pentru o vreme, editor.

Cum este să-ți gătească băieții tăi?

Anamaria Lembrău: Cea mai bună vită pe care am mâncat-o în ultimii 10 ani a fost făcută de Andrei. El a venit cu ideea și, cum în curtea de la bloc, avem un grătar pentru toată lumea, Andrei s-a gândit să execute o vită cu ananas.  A fost ceva ce nu am mai întâlnit nici în cele mai bune cârciumi.

Iar Petru, în starea de urgență, când eram la serviciu și habar nu aveam ce fac ei acasă, mi-a trimis o poză cu pâinea proaspăt scoasă din cuptor.

Ei singuri își găsesc rețete și au idei pe care le pun în practică atunci când li se năzare și când eu mă aștept mai puțin.

Ce-și doresc ei să fie? Ceva legat de bucătăreală?

Anamaria Lembrău: Ei sunt într-a zecea acum, la Liceul Henri Coandă, și cred că au tot timpul să se gândească și răzgândească de sute de ori despre ce vor să facă în viață.

Anamaria Lembrău, împreună cu Andrei și Petru, fiii ei

Petru a avut la un moment dat ideea să încerce ceva cu gătitul, ne-am și întâlnit cu un prieten care are a afacere în HoReCa, dar, până la urmă, Andrei a vrut să studieze avioane iar Petru s-a lăsat convins.

Cum au intrat ei în viața ta?

Anamaria Lembrău: Știu exact ziua în care s-a întâmplat asta.

Eram după niște ani al căror număr încetasem să-l mai socotesc. Și încetasem să mai număr sarcinile pierdute. Undeva era un paradox, fiindcă tehnic nu aveam nicio problemă, dar propriu-zis nu puteam duce la bun final o sarcină sănătoasă.

Iar la un moment dat am zis „stop joc!”, iar ceasul meu biologic a priceput mesajul.

Ce fusese foarte clar pentru mine întreaga viață era că îmi doresc să adopt un copil.

Așadar, eram la serviciu, știu exact unde eram, în ce sală, ce făceam când m-a sunat Cosmin, soțul meu, și mi-a spus că am obținut statutul de părinți adoptatori. Trecusem prin cursuri, evaluări psihologice, testări și am obținut un certificat care ne dădea posibilitatea de a înfia un copil.

Cât de complicat a fost?

Anamaria Lembrău: A fost incredibil de simplu, deși am avut cele mai mari emoții din viața mea. Mi-am dat seama că pentru acei oameni din comisie care ascultau în fiecare zi tot felul de orori, noi eram o gură de aer. Dar asta am priceput-o mult mai târziu, fiindcă în acea zi în care am ajuns la audieri simțeam doar că-mi ieșeau ochii din cap de emoție, teamă și nerăbdare.

Apoi am așteptat să ne potrivim cu un copil. În acea vreme procedura nu era îndeplinită de un soft, ca acum, ci de oamenii din direcții. Iar ce aveam noi de făcut era să mai sunăm din când în când la biroul lor.

Ce trebuie să-ți mai spun aici este că, în esență, eu voiam să fiu mamă de băieți. Și sunt perfect conștientă de plural. Eram și atunci conștientă, fiindcă amândoi, și eu, și Cosmin, știam că e mișto să crești cu frați: el mai are o soră, iar eu vin dintr-o familie cu trei copii.

Anamaria Lembrău, împreună cu Andrei și Petru, fiii ei

În plus, îmi doream băieți dintr-un motiv fetesc: să nu aibă ciclul pe care abia acum începem să-l înțelegem, medical vorbind, fiindcă am senzația că până acum știința a studiat corpul omenesc femeiesc exact ca pe unul bărbătesc, doar cu niște emoții nașpa. (râde)

Deci, eram în redacție în ziua aceea și mă întreabă o prietenă, Mirela: „ce ai mai făcut cu adopția?” Nu știam nimic, nu mai primisem nicio veste de la Direcția pentru protecția copilului.

Așa că ea a pus mâna pe telefon și a întrebat dacă între timp mai fuseseră declarați copii adoptabili. S-a întors la mine și a spus: „Mărioară, în acest moment au venit hârtiile pentru doi copii, frați gemeni, adoptabili!” M-am ridicat, am luat-o pe Mirela cu mine (Cosmin era plecat din țară) și m-am dus să-i văd.

În acea clipă am știut că ei sunt copiii mei.

Nu puteam să-i iau imediat, firește, dar am continuat cu vizite în fiecare zi până la proces, când, prin lege, ei devin copiii tăi. De atunci am doar o amintire încețoșată, fiindcă aveam niște emoții teribile. Deși probabilitatea ca judecătorul să spună nu la încuviințarea copiilor era nulă, simțeam că băieții erau atât de ai mei deja, încât eram paralizată de groaza că se va întâmpla ceva și totul se va strica.

Nu puteam să mă gândesc decât la asta: „dacă judecătorul zice că nu sunt mama bună pentru Andrei și Petru?”

Anamaria Lembrău, împreună cu Andrei și Petru, fiii ei

Sentimentul matern este înnăscut sau apare pe parcurs? Cum a fost la tine?

Anamaria Lembrău: Cred că este înnăscut și se activează. Ce mi-a lipsit mie de fapt a fost frăgezirea hormonală pe care ți-o dă sarcina. Fiindcă cele 9 luni de gravidă vin la pachet cu o întreagă furtună de hormoni care se așază abia după doi ani de la naștere.

Dar adevărul este că și atunci când adopți, iar copiii sunt la tine în brațe, în viața ta, nu mai ai timp și loc să te mai gândești la ce te gândeai înainte.

În prima noapte când au dormit acasă, în camera pregătită pentru ei, (țin minte ca acum, noaptea de 12 septembrie, acum 15 ani), a fost izbitor sentimentul pe care o să-l înțelegi după ce am să-ți spun asta: mintea mea știa că sunt destul de mari cât să nu se mai întâmple moartea subită, dar mă duceam din moment în moment să îi verific.

Ce ai învățat de la ei? Cum te-au schimbat?

Anamaria Lembrău: Nu știu dacă m-au schimbat. Am avut noroc că am putut să rămână foarte zglobiu copilul din mine, la o vârstă la care de regulă nu-l mai lași să iasă la joacă.

Ei m-au învățat să nu mint.

Eram în filmul în care știam că trebuie să mă joc, să fiu veselă, indiferent de cum simțeam eu sau eram. Însă ei știau exact ce mi se întâmplă, simțeau cele mai ascunse trăiri ale mele. „De ce ești tristă?”, mă trezeam că mă întreabă vreunul dintre ei. „Nu sunt!”, încercam eu să fac ce mi se părea că fac atât de bine, să disimulez. „Ba da! Și nu încerca să mă păcălești, că nu merge!”, riposta el.

Anamaria Lembrău, jurnalist și scriitor

Sunt o profesionistă în a băga sub preș orice tristețe insuportabil de mare. E adevărat că mă umple o bucurie peste măsură și peste medie, dar niciodată nu a fost suficientă să acopere toate suferințele pe care le-am avut de-a lungul vieții și față de care m-am prefăcut că nu există. Dar este cel mai nesănătos lucru pe care-l poți face.

De ce spui asta?

Anamaria Lembrău: Fiindcă ele rămân acolo, chiar dacă trăiești cu iluzia că au dispărut. Iar singura modalitate de a le depăși de fapt este să le trăiești.

Păi doare!

Anamaria Lembrău: Desigur. Și noi nu vrem să doară, nu? Dar dacă le întoarcem spatele, ele nu pleacă. Și nici tu nu te îndepărtezi de ele.

Știi cum e să plângi ce nu ai plâns 7 ani? Simți că nu o să se mai termine niciodată. Deși tu știi că ai zile când ești vesel, mergi la serviciu, ești mega-funcțional, dar ajungi acasă, te întinzi pe jos, îți înfigi unghiile în parchet și tot ce-ți mai dorești este să treacă ce simți, fiindcă este insuportabil și nu mai știi de ce simți asta.

Adevărul e că simți ce simți fiindcă nu ai urlat când durerea venea pe tine, fiindcă nu ți-ai plâns copiii care ți-au murit, pentru că nu ți-ai dat mâna la o parte când a venit barosul și ai zis: „nu-i mare lucru! Eu sunt puternică! Eu duc!”. Dar adevărul e că, oricât de puternică te-ai simți, suferința este acolo și nu o duci sănătos. Te copleșește!

E o singură cale de a trece de suferință, să o trăiești. Apoi faci pace cu tine și mergi mai departe cu cicatricea, nu cu rana care stă să țâșnească oricând.

Și știi ce mai e? E nedrept față de ceilalți. Fiindcă într-o zi se adună atât de mult și nu mai încape în tine, ci izbucnește. Iar tu, care erai în filmul fericit până atunci, te trezești țâșnind și împroșcând pe cei din jur, nevrând să faci asta, dar făcând-o. Iar cei din jur nu au de unde să știe ce ai acoperit tu ani de zile, nu au cum să înțeleagă. Și pentru ei e nedrept.

Tu când ai învățat lecția asta?

Anamaria Lembrău: Au fost mai multe momente salvatoare pentru mine, când am înțeles ce simt și de ce revine un anumit fel de tristețe: unul în care am decis, rațional, să nu înnebunesc, iar al doilea, când am priceput că am nevoie de ajutor și am mers la terapie.

Și mai e ceva ce vine din copilărie, de fapt. Fundamental, eu sunt timidă. Sau eram.

Se întâmpla în clasa a V-a sau a VI-a. Noi eram mai mari și mergeam cu cei mici care urmau să devină pionieri ai patriei, la Muzeul Marinei din Constanța, orașul meu.

Atunci a fost un moment când am auzit-o pe diriginta mea, Ana Georgescu, pe care o adoram fiindcă era o minunăție de om, de profesor și de femeie, spunându-i mamei că e păcat că sunt atât de timidă. „Nu știu ce am putea face și cum am putea-o ajuta, pentru că are atâtea în ea și un potențial atât de mare ce rămâne ascuns din pricina timidității!”, a spus diriga atunci, iar eu am ținut minte.

Anamaria, într-o pirogravură făcută de tatăl ei

Definiția mea despre timiditate era atunci destul de anapoda și cred că am păstrat-o multă vreme; era sinonimă unui anume soi de muțenie, motiv pentru care am decis că am să vorbesc mai mult și mai tare decât oricine, așa încât nu se va mai vedea timiditatea nicicum.

Într-un an și ceva am devenit ceea ce atunci nu se numea „popular”, cum e acum, ci cea mai „de gașcă” fată din clasă, chiar din școală.

De ce ai vrut tu să-i faci pe plac dirigintei?

Anamaria Lembrău: Nu voiam să-i fac pe plac, ci mi se părea că e o foarte mare slăbiciune ce semnalase ea.

Și e?

Anamaria Lembrău: Timiditatea este o teamă de a ieși în lume. Teama este firească, o avem, o îngrijim, o frângem; ea este sursa curajului nostru. Dar cu singuranță, teama asta de a ieși în lume, timiditatea, am perceput-o ca pe ceva ce trebuia reparat.

Eu trebuia să fac ceva și trebuia să repar acea stricăciune.

Când a murit Maria, fetița mea, care s-a dus la 8 luni, cel mai greu a fost să vindec senzația de gol din brațe. Să pot să trăiesc cu ea mai întâi și apoi să nu mai am nevoie să umplu acel gol.

Vreme bună, pe care acum o percep ca săptămâni sau luni, (nu primisem cadouri, fiindcă mi se părea grăbit și oricum eram destul de temătoare, fiindcă pierdusem multe sarcini înainte, dar acceptasem o păpușă ca singur cadou primit), mă trezeam în fiecare noapte, mă așezam pe fotoliu și legănam păpușa. Și-mi imaginam că e copilul meu.

Într-o noapte, spre dimineață, am avut în același timp sentimentul că sunt în tablou, dar și în afara lui: simțeam ce simțeam, stând pe fotoliu, dar în același timp vedeam exact ce e și mi-am zis atunci: „dacă nu te oprești acum, nu te mai poți opri niciodată! E foarte bolnav, foarte rupt de realitate ce faci! Trebuie să te oprești acum!”

„Păpușile sunt niște jucării pentru copii!”, mi-am zis. „Nicio păpușă nu poate fi copilul tău care a murit”. Și în clipa aceea am decis ca păpușa să ajungă la copilul unor prieteni dragi iar eu să-mi văd mai departe de viață.

Anamaria Lembrău, împreună cu Andrei și Petru, fiii ei

Fain acest alter ego care te-a oprit. Un soi de înger păzitor din tine!

Anamaria Lembrău: Da, m-a ținut de mână și m-a oprit exact când era cât pe ce să-mi alunece piciorul în prăpastie.

Te-a mai apucat vreodată de mână?

Anamaria Lembrău: Atunci când am realizat că am nevoie de ajutor.

Cum faci dinferența dintre negare, băgat gunoiul sub preș, și pace?

Anamaria Lembrău: Este diferența dintre a trăi în permanență cu o bombă cu ceas în capul pieptului, care nu se vede, nu se aude că ticăie, și a trăi fără ea.

Negarea poate să te ajute să funcționezi o vreme, dar la momentul exploziei tot ajungi. Așa cred ei. Suntem miliarde de oameni cu tot atâtea moduri de a-și gestiona emoțiile și suferințele.

Suntem născuți și trăim într-o lume în care fericirea ni se servește ca fiind magică, formidabilă, cu plete în vânt, printre maci sau rapiță, pe malul mării, dacă ești ca mine.

Dar nu e deloc așa.

Fericirea vine după ce se termină plânsu, acel plâns cu care ai scos din tine și ai retrăit toate suferințele ce-ți ticăiau amenințător și sacadat în capul pieptului. Și într-o zi poți fi fericit și nefericit, iar asta poate fi o zi oarecare, obișnuită din viața unui om.

Ce ești tu: scriitoare sau jurnalistă?

Anamaria Lembrău: Nu am zis niciodată în mintea mea că sunt ziaristă. I-am zis profei de română, în clasa a XII-a, care m-a întrebat ce vreau să fac, dar asta pentru că aveam nevoie de termen: ziarist.

Cred despre mine că sunt un povestitor.

Care-și caută contextele să spună ce are de povestit?

Anamaria Lembrău: Cam așa, da.

Mă străduiesc să fiu povestitor onest. Iar, apropo de meseria pe care am avut-o atâta amar de vreme, cred că asta este cea mai mare luptă a jurnalistului, să fie onest cu ce crede că e bun și drept.

Nu cred că există obiectivitate, nu e în natura noastră. Roșul meu nu e roșul tău, iar dacă ne apucăm să povestim cafeaua asta amândouă, fiecare o trece prin tot ce este și simte ea.

Anamaria Lembrău și Liviana Tane, la evenimentul de lansare a volumului Aventurile unui fir de nisip

Iar asta se învață sau te naști așa? E un talent ce ai tu?

Anamaria Lembrău: Cred că e o disponibilitate ce am eu. Câteodată am o ușurință de a povesti, alteori cred că am un har, care este complet needucat.

Cum așa? Ai scris o carte foarte bună!

Anamaria Lembrău: Este o carte pe care am scris-o în două dimineți. M-am trezit, m-am gândit la ea, am scris jumătate de-odată, fiindcă era în mine acea poveste, iar niște luni mai târziu am zis că trebuie să o duc la bun sfârșit și am scris și cealaltă jumătate.

Acum scrii tot în zona literaturii pentru copii ori treci la cea pentru adulți?

Anamaria Lembrău: Nu știu. Voi vedea.

Am mai creat, după Firul de nisip, Oaia curcubeu, un personaj care m-a ajutat să le spun copiilor mei că sunt adoptați.

Oaia curcubeu era foarte supărată că e așa, și nu albă sau neagră, cum sunt toate oile, dar într-o zi s-a prins că exact asta o făcea specială.

După niște ani, că așa li se întâmplă poveștilor, am făcut Mămici club, un site ce mi-a folosit ca terapie, iar Oaia curcubeu a devenit personajul care rezolva tot felul de probleme ale copiilor.

Anamaria Lembrău și Sanda Nicola

Și de ce Oaia curcubeu nu a devenit o carte?

Anamaria Lembrău: Nu știu dacă merită să fie o carte.

Ce-ar zice Andrei Gheorghe despre asta?

Anamaria Lembrău: Despre Oaie? Cred că m-ar întreba dacă mai am mult până o termin.

Despre Aventurile unui fir de nisip ce a zis?

Anamaria Lembrău: Eu i-am arătat manuscrisul lui Andrei iar el a trimis-o, împreună cu Dragoș Olteanu, fără să am habar de asta. Am realizat abia când m-a sunat Valentin Nicolau și mi-a spus că vrea să o publice.

Apoi ne-am mai hlizit când am citit-o pe voci.

Unde crezi că e el acum?

Anamaria Lembrău: Ar trebui acum să răspund la ce cred eu că urmează după… Și habar n-am.

Ce prețuiești din prietenia cu Andrei Gheorghe?

Anamaria Lembrău: Încrederea formidabilă pe care mi-a dat-o în mine, unul dintre cele mai mari daruri pe care le poate primi un om.

Cum a reușit să facă asta?

Anamaria Lembrău: Firesc.

Anamaria Lembrău, producătorul lui Andrei Gheorghe, la Antena 1

Prima dată a fost când m-a „aruncat” în direct, la Radio Sky, la 20 și un pic de ani, câți aveam atunci.

Eram studentă la Jurnalistică și făcusem practică o vreme prin București, total aiurea. Alergasem după niște hârtii, pierdusem timpul și nu învățasem de-adevăratelea mai nimic.

Între timp începuse FM-ul, aveam magnetofoane și bandă, pe care o tăiam cu lama și o lipeam cu scoci. Vorbim de anii 90 acum. (râde)

M-am dus la radio, la mine, la Constanța, și am anunțat că vreau să fac practică. Eram proaspăt chelită, abia mi se înnegrise un pic scalpul.

Andrei Gheorghe nu era în ziua aia în radio, dar urma să vină a doua zi și trebuia să vorbesc cu el, fiindcă el decidea aceste lucruri. Am revenit și am stat de vorbă cu el mult, fiindcă era foarte curios ce vreau să fac.

Și am rămas acolo. Am făcut cursul BBC ulterior și m-am angajat. Am început să fac stirile de weekend, iar în fiecare vineri plecam din București spre Constanța pentru asta și mai reveneam duminică.

Iar de momentul în care am intrat prima oară în direct, Andrei Gheorghe este „vinovat”.

Eram prieteni cu salvamarii și ei au venit să ne spună că, pe plaja Modern, două surori care veniseră la Constanța să schimbe niște buteliile au intrat în apă pentru o baie și nu au mai ieșit. Am mers pe plajă cu reportofonul după mine, am ascultat, am dat rec și stop, aproape că am editat știrea din momentul înregistrării, am luat ambianțe, chiar dacă nu știam că așa se numesc, apoi m-am întors în radio, i-am arătat lui Andrei, iar el a zis: „ok, intri în direct!”

Anamaria Lembrău, la Radio Sky Constanța

Am crezut că mor. Mi se părea monumental să ai microfonul deschis în față și să povestești așa ceva. Era o responsabilitate uriașă!

Îmi amintesc de acel ultim etaj de la Radio Sky, un hol uriaș și pe Andrei care ținea mâinile pe umerii mei și spunea: „ai tot ce-ți trebuie în tine! Nu trebuie decât să nu uiți să respiri!”

Aveau să treacă 20 de ani, să stăm din nou la cafele, când eram praf și pulbere și nu știam ce mi se întâmplă, iar el îmi spunea: „tu nu înțelegi că le-ai făcut pe toate în ce ordine ai vrut tu, dar pe toate le-ai trăit și depășit doar cu ce ai în tine?”

Deci, dacă vrei să-ți spun ce mi-a dat el, este felul acesta de încredere fundamental părintească, care este foarte prețioasă pentru mine.

Iar dacă trec dincolo de Andrei și de oamenii care mi-au fost prin preajmă, știi care mi-a fost salvarea, de fapt? Cititul. Din copilărie, sălbatic, pe furiș, fiindcă sunt chioară de mică. Ani de zile am trăit cu strabism, hipermetropie, mergeam cu un ochi acoperit pentru a-l forța pe cel greșit să funcționeze.

Dar citeam. Pe furiș, pentru că mă fugăreau ai mei, și complet devălmășit.

Era o bibliotecă superbă la noi în oraș și ne petreceam toate verile acolo. În clasa a VII-a mergeam cu prietena mea la biblioteca orașului și luam cărți „grele”, Schiller. Nu am înțeles nimic niciodată din Schiller. (râde)

Am țopăit prin povești complet bezmetic și am trecut de la Cireșarii la Schiller cu o relaxare nemaipomenită, dar cu siguranță au rămas frânturi din toate astea în mintea mea. Iar asta m-a salvat.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora