Anca Ciliac, femeia care traduce terapeutic, prin dans Parkinsonul și Alzheimerul

Anca Ciliac este traducătoarea unor diagnostice iremediabile, pe note muzicale. Până la implementarea unui asemenea curaj, Anca a învățat lecții care au i-au fost predate de cei de lângă ea, fără ca ea să știe că totul face parte din dezvoltarea omului Anca.

A învățat despre toleranță, acceptare și lupta contra discriminării încă din copilărie. A avut apoi răbdare să înțeleagă și să susțină copiii supradotați. A urmat studii în medicină și psihologie pentru a crea terapie celor diagnosticați cu Parkinson și Alzheimer.

Spune da oricărei provocări care are ca finalitate binele pentru un om. S-a angajat în slujba binelui și nu acceptă nicio zi de concediu.

Terapeut și instructor de dans, ea a descoperit magia tangoului în urmă cu câțiva ani. Ulterior a decis să transforme ce a învățat într-o terapie astfel încât a pus bazele unei terapii prin tango pentru bolnavii de Parkinson. În lume există centre speciale cu această terapie, care se practică și în spitalele argentiniene. Tangoul argentenian este considerat un dans cu efecte terapeutice care îmbunătățește memoria, echilibrul, coordonarea și îi ajută pe cei cu boli neurologice, precum Parkinson și Alzheimer, spune ea. Sindromul Down are și el traducere pentru femeia din Huși.

„Atunci când Casian, fiul meu este răcit, Andrei este primul care-mi trimite mesaje în care se interesează de starea lui. De multe ori când mă întâlnesc la ora de pictură cu ei, sunt foarte obosită, epuizată uneori, poate chiar necăjită, deși n-o arăt. Andrei știe când sunt așa, mă ajută la pregătit atelierul, mă îmbrățișează, mă înveselește, îmi sărută mâna, îmi spune că-s „cea mai tare profă din lume”. Și-l cred, și-atunci chiar știu că sunt. Andrei are multe medalii de aur la competiții sportive naționale si internaționale, este un dansator desăvârșit, pictează și meșterește obiecte decorative minunate, cu o precizie demnă de invidiat, știe multe despre îngrijirea plantelor. Andrei își dorește să aibă grădina lui, să găsească o fată frumoasă și bună cu care „să facă nunta”, să aibă un loc de muncă.
Andrei este prietenul meu și-s mândră și recunoscătoare că și el mă consideră prietena lui. Mai știu că prietenii adevărați te ajută să împlinești vise si fapte și că împreună, putem schimba comunitatea, dacă nu chiar lumea, astfel încât persoanelor cu nevoi speciale să le fie respectată demnitatea!”, spune Anca.

Cine este Anca?

Anca este un om care iubește mult, a fost și este iubită și mai mult și mai nou „mai plin” (cum spune băiețelul meu Casian) care a greșit și a învățat multe din asta, a rănit și și-a cerut iertare, a fost rănită și a iertat, a căzut și s-a ridicat, care crede în oameni, culori și puterea iubirii, care și-a urmat mereu inima și și-a împlinit visele. O femeie care încă învață să fie (sau să rămână) femeie. Un copil fericit care se deghizează într-un adult ce vrea sa pară și să fie responsabil și serios.

Anca Ciliac: „Mama râde și spune ca m-am născut voluntar”

Ai copilărit în Huși. Cum a fost copilăria ta?

Copilăria mea a fost o adevărată poveste în care am avut doar roluri principale și poate de aceea toate meseriile mele au legătură cu lumea idilică a copilăriei. Am crescut într-o familie mare, unită, atât din partea mamei cât și a tatei (mulți unchi și mătuși, mulți verișori), avându-i ca „piloni” și repere de valori pe bunicii mei, Olimpia-bunica maternă și Ștefan, bunicul patern. Pe bunica paternă, Domnica, mi-o amintesc puțin, dar simt și acum dragostea cu care m-a înconjurat până s-a stins, iar pe bunicul matern nu l-am cunoscut. Am fost un copil foarte iubit, apreciat, valorizat, încurajat (mai ales de tata) să fie curajos, să-și spună și să-și argumenteze opiniile, să-și dezvolte latura creativă, dar și iubirea și respectul față de muncă și oameni.

Mama râde și spune ca m-am născut voluntar (deși în vremea copilăriei mele asta se numea „muncă patriotică„) și că am cusut înainte de a vorbi. Încă din copilărie, am dovedit un simț deosebit al dreptății și poate inspirată de bunica mea Olimpia, care era foarte apropiată de biserică unde, împreună cu surorile ei organizau mese pentru oamenii nevoiași sau aflați în dificultate, mi-am dezvoltat și cultivat empatia față de cei nedreptățiți sau aflați în suferință. Cartierul în care locuiam se învecina oarecum cu cartierul țiganilor căldărari, oameni talentați și muncitori cu care familia mea (și nu doar a mea), avea o relație foarte bună. Așa m-am împrietenit cu o fetiță de vârsta mea Cămara (nume căruia eu nu-i găseam sensul și-l transformam în Tamara), care a devenit prietena mea de suflet, la un moment dat.

A fost primul moment din viață când am conștientizat diferențele culturale, când m-am revoltat împotriva discriminării, când am suferit la propriu din cauza nedreptății și a neputinței (frățiorul fetei fusese omorât cu mașina într-un așa zis accident pentru care făptașul n-a plătit niciodată). Prietenia cu acea fetiță de țigani rămâne una din cele mai adevărate și prețioase experiențe ale copilăriei mele, dar și cea care avea să mă maturizeze prin conștientizările multiple pe care mi le-a adus. Ultima și cea mai profundă și dureroasă a fost când ne-am despărțit brusc și definitiv, în lacrimi, în perioada în care eu mă pregăteam pentru admiterea la liceu, iar ea a fost măritată, de către familie, conform obiceiului etniei sale, tocmai la Tecuci.