Anda Icleanu: Elevii mei „îmi doresc să învețe cum să se susțină reciproc, să accepte înfrângerile cu aceeași demnitate cu care îmbrățișează câștigurile, îmi doresc să învețe că visele se pot îndeplini”. De ce a ales un cuplu de profesori din Timișoara să se mute la țară și cum au ajuns să-și construiască singuri casa în care stau acum

Anda Icleanu și soțul său s-au cunoscut prin doi prieteni comuni, într-o seară de toamnă, într-un club de muzică retro. Amândoi sunt profesori. Ea îi învață pe copii să cânte la pian. Iar el lucrează, asemenea mamei sale, la o școală pentru copii cu cerințe educaționale speciale.  

După șase luni de relație s-au mutat împreună. Și au trecut împreună peste bucurii, dar și peste momente grele. „Cea mai mare provocare pe care a trebuit să o depășim împreună a fost moartea tatălui lui Alexandru. S-a întâmplat subit, în iarna lui 2021, iar înmormântarea a avut loc de ziua mea. Au urmat câteva luni în care ne-am sprijinit reciproc și ne-am afundat intens în amenajarea casei pe care socrul meu nu a mai apucat să o vadă finisată”.

Și, s-au decis să se mute la casa lor, departe de vuietul orașului. Iar această aventură a fost una pe care și-au dorit să o realizeze singuri. S-au înarmat cu răbdare și multă determinare. Și nu le-a fost deloc ușor. Au fost multe zile în care aveau doar praf de moloz pe tălpile pantofilor, în care au spălat zilnic pe jos în dormitoare, au stat fără balustradă la mansardă și alteori chiar și fără căldură la parter. De ce au făcut această alegere? Și cum arată viața lor astăzi?

Anda, povestește-ne puțin despre tine… cum arată viața unei profesoare din Timișoara? 

Sunt o fire artistică, am crescut de mică pe scenă și în culisele ei. Am terminat Conservatorul cu specializarea în muzica instrumentală, respectiv pian. Am început să studiez pianul la vârsta de 8 ani și de-atunci nu m-am mai despărțit de el. Pe tot parcursul perioadei de formare am participat și am câștigat concursuri internaționale și olimpiade naționale de pian. Cu toate acestea, nu am „scăpat” de emoțiile scenei, însă, cu timpul și odată cu experiența, am ajuns să le controlez destul de bine. Trăiam un paradox, pentru că emoțiile erau enervante, însă totodată, îmi doream să le trăiesc pentru ca să le transmit cât mai autentic publicului, prin interpretarea mea. 

În timp ce eram masterandă, m-am angajat ca profesor de pian la liceul de muzică. Acum nu mai cânt atât de des, am trecut în spatele scenei, însă încerc să îi expun pe elevii mei cât mai des la contactul cu scena. Consider că menirea unui pianist sau a oricărui muzician este să fie pe scenă. Orele în șir, care se transformă în luni de zile de exersare a unei lucrări muzicale trebuie să aibă o finalitate și dintre toate, cea mai măreață consider că este împărtășirea mesajului muzical cu publicul.  

Viața unei profesoare de pian este foarte activă. Împreună cu elevii mei lucrăm cu spor începând de dimineața, când este cel mai bun moment de studiat la pian și de multe ori, până la apus. Alteori, ne găsește weekendul în sala de pian. Merg cu drag la ore, pentru că nu simt că muncesc. Cu fiecare dintre elevii mei simt că îmi retrăiesc copilăria și emoțiile scenei.

Anda Icleanu: „Multe dintre colegele mele o cunosc pe mama lui Alex astfel că după ce m-am căsătorit și am preluat numele soțului, deseori mă găsesc povestind în cancelarie cu dânsele despre soțul meu și mama lui”

Și tu, și soțul tău lucrați în sistemul de învățământ. Care este atmosfera dintr-o casă de profesori? 

În timpul anului școlar atmosfera din casa noastră este degajată pentru că amândoi ne dorim ca în momentul în care trecem pragul casei, orice gânduri copleșitoare să rămână la ușă. Contrar așteptărilor, vacanța de vară este destul de dinamică pentru noi, pentru că este perioada susținerii examenelor și a gradelor didactice, astfel că atunci este momentul în care învățăm amândoi foarte mult-fiecare în camera lui, apoi, ne chestionăm unul pe celălalt. Având experiență amândoi cu aceste activități, știm cât de importantă este concentrarea individuală pe specializarea fiecăruia, dar și susținerea reciprocă. A, și paharul de vin este binevenit după o recapitulare intensă a materiei. 

Citește și: „Viața poate fi frumoasă sau complicată indiferent de unde locuiești. Noi am ajuns să ne trăim visul de a trăi la țară, să avem grădina, să ne plimbam pe munți”

Lucrați la aceeași școală în Timișoara?

Nu lucrăm la aceeași școală. Alexandru lucrează la o școală pentru copii cu cerințe educaționale speciale.  

Cum sunteți văzuți în cancelarie?

Multe dintre colegele mele o cunosc pe mama lui Alex astfel că după ce m-am căsătorit și am preluat numele soțului, deseori mă găsesc povestind în cancelarie cu dânsele despre soțul meu și mama lui. 

Cum v-ați ales această carieră, mai ții minte când ai știut că vrei să fii profesoară?

Soțul meu a fost inspirat de către mama sa, care a fost profesor și inspector pentru elevii cu cerințe educaționale speciale. Alex a crescut împrietenindu-se cu elevii cu CES ai mamei lui. Acum, având experiența copilăriei și a anilor facultății, a ajuns să îi asculte, să îi înțeleagă, să îi învețe, să îi ajute, dar mai ales, să nu îi judece. Implicarea lui profundă, iar dedicarea pornește de la mama lui, care acum nu mai este printre noi. Eu am știut că îmi doresc să predau în momentul în care am întâlnit-o pe prima mea profesoară de pian. Era o persoană jovială, cu un spirit optimist și o gândire mereu pozitivă. Pe măsură ce am crescut la dânsa în catedră, ne-am apropiat și am perceput-o pe „profa” în primul rând ca prietenă. Știa întotdeauna cum să gestioneze situațiile critice care uneori se desfășurau înainte de urcarea pe scenă, cât și în viața tumultuoasă de adolescentă. Atitudinea familiară și afectuoasă a doamnei profesoare de pian m-a convins că și eu îmi doresc să ajung odată să fiu ca ea.