fbpx

Căutare

Share this article

Andra Gheban a fugit de România în urmă cu 13 ani. Spune că dintotdeauna s-a simțit o inadaptată și că traiul în țara ei ar fi obligat-o să-și calce valorile și principiile solide, iar acest lucru începuse să-i facă rău fizic. Deși era licențiată în Litere și ar fi trebuit să fie „doamna profesoară”, a plecat la Paris să fie babysitter și ospătăriță, „să șteargă la fund copiii altor oameni”, așa cum i se reproșa în jur. Din Paris a luat avionul și s-a dus în Chile pentru că auzise de această țară și știa că aici își poate da frâu liber emoțiilor și sentimentelor și poate pune umărul în proiecte de voluntariat.

Cel care avea să o găzduiască i-a devenit partener de viață, de idei și de valori, iar azi, după ce au străbătut o parte din lume ca voluntari, au împreună doi copii.

Andra Gheban este azi doula și își câștigă traiul din proiecte de comunicare non-violentă. Își crește copiii liber, ferindu-i pe cât posibil de un sistem de învățământ tradițional care pe ea ar fi putut să o ducă la pierzanie.

A făcut pace cu România, o vizitează când are ocazia, la fel cum își vizitează părinții și familia, de care îi este foarte dor.

O poveste emoționantă din care cu toții avem de învățat.

Andra, cu ce te ocupi azi?

Azi sunt traducător la un retreat online de comunicare non-violentă.

Ce înseamnă asta mai exact?

Asta înseamnă că traduc din engleză în spaniolă. Dar sunt și doula.

Andra Gheban alături de fiul ei

Doula este moașă?

Nu, pentru că o moașă are studii de medicină, eu nu am. O doula se ocupă de acompanierea psiho-afectivă a mamelor.

Și faci asta în Chile? Unde anume?

Da. Locuiesc în sudul țării, în Villarrica, un orășel foarte mic. Dar nu îmi ofer foarte mult serviciile aici, ci mai degrabă în toată America Latină și în România pentru că de când cu pandemia, neputând să mă întâlnesc cu mămicile față în față, am ales varianta aceasta de meditație, mindfullness online. Am câteva grupuri de mame cu care lucrez și fac această muncă de doula voluntar, deocamdată.

Și din ce trăiești?

Mai organizez ateliere pentru părinți, în special pentru mame, de comunicare non-violentă. Organizez ateliere care au ca scop educația emoțională a adulților.

În relația cu copiii?

Nu neapărat. Practic am pornit de la a oferi ateliere de comunicare non-violentă pe partea de parenting cum vreo 7 ani, ca apoi să-mi dau seama că nu-mi mai doresc să le spun părinților cum să-și crească copiii, ci mai degrabă îmi doresc să creez ca interacțiunea cu ceea ce fac eu să fie pentru acele mame ca o îmbrățișare, ca o întoarcere acasă din punct de vedere emoțional. Vreau ca aceste persoane să ajungă să se simtă libere, să simtă că sunt acceptate în totalitate, să nu se mai simtă judecate; cumva aceasta este esența a ceea ce vreau eu să ofer. La modul concret înseamnă un grup de practică de comunicare non-violentă unde învățăm ce înseamnă empatia, unde practicăm ascultarea empatică, privim situații din viața reală a mămicilor cu copii, cu partenerii, din perspectiva comunicării non-violente. Aici am început să pun un preț pe această parte a muncii mele și astfel ofer ateliere care sunt plătite.

Andra Gheban, David și fiica lor

De cât timp ești în America Latină? Ai fost de la început în Chile?

Da. În Chile am ajuns prima dată acum 13 ani.

Într-o vacanță?

Nu. Am plecat din România, de fapt am fugit din România, am locuit un an în Paris unde ziua lucram ca babysitter, noaptea ca ospătăriță și în weekend dădeam lecții de engleză – eu la bază sunt profă de engleză și franceză – și cu banii strânși în acel an mi-am plătit biletul de avion pentru Chile. Aici, cu rucsacul în spate am început să caut proiecte sociale deoarece îmi doream să fac voluntariat.

Dar de ce ai ales Chile?

Pentru că la un moment dat, lucrând ca voluntar pentru un alt proiect, cineva a pomenit această țară, iar eu mi-am dat seama că nici măcar nu știam unde este pe hartă. Atunci mi-am promis că îmi voi depăși ignoranța asta și m-am gândit că atunci când voi fi bătrână și voi avea mulți bani, o să călătoresc prin Chile ca să cunosc această țară. Un an mai târziu ajunsesem deja acolo.

Un alt motiv pentru alegerea mea a fost că era unul dintre punctele cele mai îndepărtate de România și voiam să fug departe. Eram în acea fază în care voiam să fug cât mai departe.

Și de 13 ani ești în Chile?

Nu, pentru că eu am microbul călătoritului, iar partenerul meu de viață mă susține. Așa că am locuit și în Germania câțiva ani, am călătorit prin Africa, am locuit în România și în ultimii 8 ani de când suntem părinți cred că am făcut foarte multe mutări între continente, dar și în Chile.

Andra Gheban, David și fiica lor

David e român?

Nu, e chilian. Ne-am cunoscut aici. Există o platformă, couchsurfing, un fel de AirBNB, dar fără bani, un site web pe care toți călătorii contactau alți oameni dispuși să-i găzduiască gratuit.

Și așa v-ați cunoscut?

Da. I-am scris lui David și el a fost de acord să mă găzduiască. Am devenit prieteni mai întâi și după vreo două luni ne-am dat seama că e mai mult de atât.

De ce voiai să fugi de România?

Pentru că percepția mea era că felul în care eu îmi doream să trăiesc, să mă raportez și să relaționez cu cei din jurul meu, să vorbesc, să gândesc, era total opus față de ceea ce vedeam în jurul meu. Încă nu aveam claritate foarte mare a ceea ce voiam, îmi era clar doar ce nu voiam. Iar ceea ce nu voiam era acolo. Nu voiam să intru într-un sistem corupt, nu voiam să ajung să plătesc șpagă și tot timpul mă gândeam că atâta vreme cât încă nu am copii aș putea trăi în România pentru că nu am nimic care să mă forțeze să accept să plătesc șpagă. Chiar am lucrat în România, imediat după ce am terminat facultatea și mi-am dat demisia de la acel job pentru un principiu. Părinții îmi spuneau tot timpul: „Andra, nu poți să faci asta!”. Deja era presiunea aceea că nu puteam să fiu fidelă valorilor mele din cauză că trebuia să am un job. Știam că dacă voi deveni mamă, de dragul copiilor, va trebui să-mi calc pe acele principii. Așa că mi-am spus că nu vreau să ajung acolo, ar fi prea greu și dureros pentru mine, așa că prefer să plec.

Pe de altă parte, la nivel fizic, trăitul în România mă îmbolnăvea, aveam ulcer, aveam crize de stomac care mă făceau să mă chircesc pe jos, mi se rupeau unghiile, eram foarte slabă. Senzația mea era că trăiam între doi pereți care mă strângeau.

În momentul în care am plecat din România, problemele mele de sănătate au dispărut. Erau de fapt manifestări psiho-somatice.

Din ce oraș ești?

Din Iași.

Și universitatea ai făcut-o în Iași?

Da.

Câți ani aveai când ai plecat?

Am plecat târziu. Aveam 25 de ani.

Ce profesie aveau părinții tăi?

Părinții mei au divorțat când aveam vreo cinci ani din cauza violenței intra familiale – ceva tipic acelei epoci în România- și mama m-a crescut singură. Mama a fost o femeie curajoasă în vremea aceea că a ales să divorțeze. Era ingineră la un combinat siderurgic din Iași.

Tatăl meu făcuse facultate însă suferă de bipolaritate. Bolnav fiind, lucra la combinat, însă făcea și croitorie, fiind extrem de pasionat de acest domeniu. Era foarte apreciat pentru pantalonii pe care îi făcea.

Bănuiesc că acest background familial te-a influențat pe tine. Aceste principii și valori bănuiesc că le-ai moștenit sau ți-au fost insuflate de caracterul curajos al mamei tale…

De unde vine activismul acesta al tău și repulsia față de ce se întâmplă în România? Nu am întâlnit pe nimeni până acum care să sufere fizic din cauza corupției din țară…

Nu cred că a fost mama cea care m-a influențat. În primul rând cred că din păcate, dar și din fericire pentru mine, întotdeauna m-am simțit foarte diferită. Nici în școala primară, nici în liceu nu m-am putut adapta sistemului tradițional de învățământ, așa că eram foarte bună la franceză și engleză, iar la restul materiilor mă târam. Mama avea două job-uri ca să mă poată crește, motiv pentru care eu eram mai tot timpul singură. M-am simțit inadaptată dintotdeauna, de când am conștiință de sine. Astfel că mi-am găsit refugiu în cărți de când am învățat să citesc. Când mă întorceam acasă de la școală, mă băgam în pat cu multe mere lângă mine și citeam. Și asta am făcut până am terminat liceul. Nu-mi făceam temele, devenisem expertă la copiat, am învățat rapid să supraviețuiesc onorabil la școală și acasă mă refugiam în cărți. Cred că toate aceste valori extrem de importante pentru mine le-am dobândit din cărți. Îmi pot aminti rânduri citite într-o carte și care m-au marcat foarte tare.

Ai păstrat legătura cu tatăl tău după ce s-au despărțit părinții?

Da. Cumva on și off pentru că în timpul crizelor lui, de multe ori nu era ok să stau în preajma lui. Uneori ne vedeam, alteori nu ne vedeam și deja are 13 ani de când este închis la Spitalul psihiatric de lângă Iași. De fiecare dată când mă duc în România mă duc să-l văd, însă nu am cum să țin contactul cu el de aici, pentru că el e ca la închisoare acolo.

Ce ai lucrat după universitate?

Am făcut practica de pedagogie în timpul universității și în prima zi de practică mi-am dat seama că nu vreau așa ceva. A fost foarte clar pentru mine, dar și o mare dezamăgire pentru că eu, de când mă știu, am visat să fiu profesoară. Astăzi am ajuns să fiu profesoară, dar într-un mod cu totul diferit față de ce se înțelege prin a fi profesor. Practic mi-am îndeplinit visul, dar într-o formă neimaginată pentru mine.

Am lucrat un an ca secretară. M-am chinuit în acel an. Doar gândul că trebuie să mă trezesc în fiecare zi la aceeași oră, ca un robot, să am o viață robotizată, să simt presiunea zilnică că trebuie să mă îmbrac și să mă machiez pentru ceilalți, mă măcina teribil. Un an de zile am fost sub presiunea socială a ceea ce „trebuie să faci”, însă era clar că nu sunt eu aceea.

După acest an ai plecat?

Da. Mi-am dat demisia pentru că mă aflam într-o stare fizică și emoțională foarte rea. A apărut ocazia de a lucra ca babysitter la o familie de francezi și am plecat cât am putut de repede.

Ai spus la un moment dat „ori de câte ori vin în România”. Ce înseamnă acest „ori de câte ori”?

Am locuit doi ani în România. În 2015, când eram însărcinată cu al doilea copil, am decis să venim în România pentru că ajunsesem la un burn-out. A doua sarcină nu a fost așteptată, a fost o surpriză, în Chile nu aveam pe nimeni care să ne ajute, așa că am luat decizia să nasc acasă, lângă mama, ca mama să ne ofere puțin sprijin. A fost o decizie excelentă. Am născut în Iași și un an mai târziu ne-am dus în Brașov. Apăruse o școală democratică în Brașov unde voiam să lucrez și unde voiam să-mi înscriu și fetița cea mare.

Andra Gheban și cei doi copii ai ei, dintre care unul în burtică

Noi am evitat cât se poate de mult tot ce înseamnă sistem de învățământ tradițional, însă fetița avea nevoie de prieteni, de un proiect în care să se implice, dar și eu sunt pasionată de tot ce înseamnă educație liberă și visul meu era să lucrez într-un astfel de proiect.

Din păcate proiectul a murit, însă a fost ok pentru noi deoarece cea care ne-a adus la această școală era o mămică dintr-un grup de părinți de pe Facebook care mi-a devenit cea mai bună prietenă. Apoi ne-am întors în Chile.

V-ați întors în Chile că nu mai aveați ce face în țară sau din nou ți s-a luat de România?

Din Chile plecasem cu jurământul că nu mă mai întorc niciodată în Santiago. Santiago este o metropolă uriașă care m-a adus în burn-out emoțional. Gândul nostru era să stăm în România, aveam niște bani strânși cu care apoi să călătorim în jurul lumii, după ce copilul ar fi împlinit un an. Voiam să ne cumpărăm o caravană și să plecăm toți în jurul lumii. Nu s-a întâmplat asta pentru că, în timp ce noi călătoream prin țară să cumpărăm caravana, ne-am dat seama că bebelușului nu-i place deloc în mașină. Atunci mi-am spus că nu vreau să-l supun unui stres inutil doar ca să ne îndeplinim noi dorința asta. Mai așteptăm, nu e nici o grabă. Ei bine, în timpul acestei așteptări, cât eram în Brașov, fratele lui David ne-a rugat să ne întoarcem în Chile să avem grijă de casa lui. Soția lui, medic, obținuse o bursă la un spital din Londra. Ei sunt total diferiți de noi, au un stil de viață diametral opus. Au o casă uriașă cu piscină pentru care s-au îndatorat, cu grădinar, cu nu știu câte camere… Noi îi judecam și oarecum disprețuiam stilul acesta de viață, însă atunci ne-am spus: „Acum ni se oferă ocazia să trăim ca oamenii aceștia fără să ne asumăm responsabilitatea cheltuielilor. Hai să încercăm și asta pentru un an”. Am renunțat la planurile noastre de călătorie și ne-am întors în Chile pentru că ne-am gândit că și experiența aceasta este tot o călătorie.

Ce lucrează David?

Înainte de pandemie lucra ca traducător de patente. Job-ul lui oficial este expert examinator de patente. El se uită la caietul tehnic al unei invenții, face căutări și decide dacă invenția respectivă poate sau nu fi patentată. Asta făcea de când l-am cunoscut eu. Un alt job era să meargă la un tribunal specializat pentru a-și oferi opinia legată de expertiza anumitor patente. De când cu pandemia a pierdut job-ul de traducător care era principala noastră sursă de venit economic și a rămas doar cu venitul de la tribunal.

Cum e să trăiești în Chile? E viața scumpă sau ieftină, așa cum se spune despre America de Sud?

Chile este o excepție în America de Sud pentru că este o țară puternică capitalistă, cu o economie neo-liberală, asemenea Statelor Unite ale Americii. Este una dintre cele mai scumpe țări din America de Sud, iar aceasta era iarăși o problemă a noastră pentru care nu voiam să locuim aici. În Santiago totul este extrem de scump, în schimb aici, în sud, unde ne-am mutat, avem cheltuieli mai mici, dar traiul este tot scump. De exemplu, pe cei doi copii ai noștri îi vom duce din martie la o școală liberă și pentru amândoi plătim vreo 400 de euro pe lună. Ca să-ți faci o idee, chiria și celelalte cheltuieli fixe ajung la vreo 600 de euro pe lună.

Andra, David și o familie africană

Măcar sunteți aproape de plajă?

Mie nu-mi place plaja oceanului din Chile pentru că apa este foarte rece, valurile sunt mari, arde soarele prea tare, așa că nu-ți imagina ceva idilic. Nici nu vreau să fiu aproape de plajă. În schimb avem foarte multe lacuri, parcuri naționale, vulcani, un peisaj mai de munte, superb.

Povestește-mi despre copiii tăi? Vorbesc limba română?

Am o fetiță de opt ani și un băiat de cinci ani. Am vorbit cu ei în românește dintotdeauna. Chiar și când suntem în prezența unor persoane care vorbesc doar spaniolă, când mă adresez lor, o fac în românește. A fost important pentru mine, în ciuda faptului că am fugit de România.

Până acum au mers la școală sau ți i-ai ținut în sistemul homeschooling?

Și, și. Ideile noastre de părinți și filosofia noastră este mai radicală decât homeschooling. Nouă ne place mult filosofia unschooling. Homeschooling înseamnă replicarea școlii acasă, iar eu am o viziune extrem de critică asupra sistemului. În schimb, pentru că la nivel de idei și de valori este totul extrem de frumos, dar la nivel de viață practică și noi, ca părinți, avem nevoie de timp pentru noi, nu doar să stăm cu copiii, am căutat întotdeauna proiecte de educație liberă. Aici în Chile, o părticică din timpul de viață al copiilor, i-am dus la proiecte educative libere.

Fără programă școlară, fără program?

Era un program pentru că nu se poate altfel. Nimic care are legătură cu libertatea nu este de fapt un haos. Și libertatea are nevoie de o structură, de niște norme de siguranță. Focusul era pus pe joaca liberă, nedirijată, neîntreruptă de un adult și dezvoltarea emoțională. Partea de emoții era cea mai importantă pentru ei și evident că adultul propunea, dar nu obliga. Copiii au întotdeauna libertatea de a alege.

Andra Gheban mergând către școala la care preda în Africa

Fetița ta ar trebui să fie clasa a doua?

Da. Ar trebui să știe să scrie și să citească de multă vreme. Am venit în acest oraș tocmai pentru că ne-am dorit să fim în acest proiect educativ care este o școală liberă coordonată de o mamă și unde lucrează o prietenă de-ale mele, care la rândul ei este și ea doula. Din motivul acesta am ales orașul acesta. Copiii au mai făcut niște ateliere online oferite de acest proiect și din martie ne pregătim să redeschidem școala.

Vei fi și tu parte din proiect?

Da pentru că este un proiect susținut de părinți. Este o casă cu etaj, cu o curte foarte mare cu foarte mulți copaci, nu este o școală adevărată, ci un loc unde ne ducem copiii. O să învețe și grădinăritul, au atelier de tâmplărie, au spații de joacă liberă, au bibliotecă. Eu și cu o altă mămică ne vom ocupa de bibliotecă, alți părinți fac mobila, s-a creat o comunitate în jurul acestei școli. Cu unele dintre mămicile din școală sunt prietenă intimă și avem săptămânal seara noastră de mame. Ne întâlnim foarte des și în viața privată. Școala este cumva o continuitate a vieții noastre.

Andra, vorbește-mi de proiectele tale de voluntariat. Tu inițial ai plecat la drum având voluntariatul în cap. Ce ai reușit în acești 13 ani?

Am știut clar dintodeauna că nu vreau să lucrez pentru ONG-uri și tot felul de organizații. Îmi era lene să trec prin procesul acela de recrutare, să scriu scrisori de motivație și să aștept să fiu selecționată. Eu voiam să fiu cu oamenii, să-i ating, să-i ascult, să vorbesc cu ei. Așa că pur și simplu mi-am luat rucsacul, m-am uitat pe hartă și am plecat unde am avut eu chef. Prima dată am fost în Chile și prin tot felul de contacte am ajuns să mă joc cu copiii dintr-un cartier sărac din Santiago. Am locuit trei ani în Germania, am studiat și am strâns bani să plecăm în Africa. În acea călătorie am folosit o pagină web, workaway.info, cu ajutorul căreia găsești locuri în care ți se oferă cazare și mâncare, iar tu trebuie să muncești. Astfel am găsit câteva proiecte în Uganda și în Tanzania. În Uganda am lucrat la o școală cu vreo 300 de copii. Acolo a fost cel mai frumos, au fost unele dintre cele mai frumoase zile din viața mea.

După Africa ne-am întors în Chile fără nici un ban, am rămas însărcinată imediat și gândul meu era următorul: „O să o nasc pe Amani, o alăptez vreo șase luni și apoi o să mă întorc în Uganda, la școala mea și cu fetița mea și cu David o să mă văd pe Skype”. Evident că s-a născut Amani și lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Văzând așa m-am gândit că rămân acasă, cresc copilul și s-a terminat cu munca mea de voluntariat. Însă a fost o naivitate din partea mea deoarece am subestimat foarte tare chemarea aceasta a mea care vine din interior. La un an după ce am născut-o pe Amani – locuiam într-o clădire cu 20 de etaje, cu piscină pe acoperiș, cu părculeț închis, cu sală de evenimente – am început să adun oameni cu bebeluși în jurul meu. Convocam întâlniri pentru cerc de alăptare, de purtat copii, pentru a discuta despre nașterea liberă. Toată această lume venea în spațiile mele, uneori chiar și în propriul meu apartament. Am creat un grup de părinți care se numea „Creșterea copiilor în libertate”, cu scopul de a petrece timp împreună în timp ce creștem copii. Grupul acesta virtual a prins viață și a devenit o mare comunitate de mămici căreia m-am dedicat trup și suflet. Petreceam nopțile și traduceam articole din engleză și le publicam pe grup. Tot timpul meu liber îl dedicam în folosul acestei comunități. Iacă-tă un alt proiect de voluntariat a cărei satisfacție a fost că s-au creat numeroase celule de mame în viața reală și foarte multe prietenii. Prietenele mele cele mai bune sunt toate mămici cunoscute în acel grup.

Abia după mulți ani mi-am dat seama că eu mi-am continuat munca de voluntariat, chiar dacă inițial pentru mine voluntariat însemna Africa, India și foarte multă sărăcie. Din mijlocul metropolei eu am reușit, atunci când mi-am propus, să fac ceva semnificativ pentru comunitatea mea.

Andra Gheban în timpul voluntariatului și Africa

De la ce vine numele Amani?

Este numele unui băiețel pe care l-am cunoscut când făceam voluntariat în Tanzania. Pur și simplu ne-am îndrăgostit de el și el de noi. Ne-am împrietenit foarte rapid, ne urmărea tot timpul prin sat și s-a creat o legătură foarte puternică între noi. Înainte să fim părinți am spus că: „dacă într-o zi vom avea un copil, îi vom pune numele Amani”. Înainte de a rămâne însărcinată mi-am dat o perioadă de gândire dacă vreau sau nu să fiu mamă și în timpul acesta mi-am adus aminte de Amani. Decizia mea de a deveni mamă a venit datorită lui. Mi-am dat seama că vreau să am un copil și să poarte numele Amani tocmai pentru a duce mai departe povestea acestui băiețel. Știam că fiecare persoană care va auzi acest nume mă va întreba ce înseamnă și astfel eu voi avea ocazia să povestesc despre acel băiețel foarte, foarte sărac, ce trăia într-un sătuc din Tanzania. A fost o manieră de a vizibiliza existența lui și de a-l onora astfel.

E ceva ce-ți lipsește din România?

Murăturile 😀

Nu mă gândeam la o mâncare, la ceva mai emoționant 😀

Evident că-mi lipsesc ai mei, mama, fratele, bunica.

Andra și Amani

Ce a zis mama când ai plecat? Te-a înțeles?

Atunci nu. Cred că i-a luat mulți ani să mă înțeleagă. Când am anunțat-o că plec ca babysitter în Paris, doar atât am auzit: „Cum? Tu care trebuia să fii doamna profesoară, care ai studiat Litere și care citești atât de mult, te duci să ștergi la fund copiii altor oameni?”. „Și ce dacă șterg la fund copilul? Asta nu e tot muncă?”. Eu așa vedeam lucrurile. Mai târziu am înțeles cât de mult ne pot afecta prejudecățile, când lucram ca ospătăriță, deși destinul meu luminos ar fi fost acela de profesoară. Chelneriță era pentru ai mei ca și cum mi-am ratat viața.

Am făcut pace cu toate. Mi-au trebuit mulți ani să nu mai simt nimic negativ și să mă simt împăcată și liniștită legat de viața mea și de lucrurile pe care le-am trăit înainte de a pleca din România.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO