Angela Popeia, învățătoare: „Când eram în clasa a II-a cineva a demisionat de la București și a venit la mine în sat, la Peștera, să ne predea. Acum am simțit că pot să fac și eu la fel.”

Angela Popeia este învățătoare într-un cartier de rromi al Brașovului și a ales să lucreze în proiectul Teach for Romania în urmă cu aproape doi ani, când a schimbat radical cariera cu gândul de a dărui ceva comunității, copiilor, așa cum și ei, în urmă cu câteva zeci de ani, o doamnă din București îi dăruise câțiva ani foarte importanți de școală. Iar ea, mai departe, a putut să o învețe să citească și să scrie pe bunica ei, care nu apucase să meargă la școală în copilărie.

Iată povestea Angelei!

De ce ai vrut să fii învățătoare?

Angela Popeia: Cred că decizia a venit în momentul în care s-a declanșat dorința de a lucra cu copiii, lucru care cred că se leagă de copilăria mea, când învățătoarea de atunci a luat o decizie radicală, ce avea să-mi influențeze și mie, dar și ei întreaga viață.

Eram în vacanța de vară, la finalul clasei a II-a, în satul bunicii mele, unde am trăit până la 10 ani, iar învățătoarea care ne predase până atunci plecase din sat. 

Într-una din zile a trecut pe lângă casa bunicii doamna Florentina Cotrubaș, o doamnă care lucra ca proiectant în București și mergea în excursie la Peștera Liliecilor, un reper foarte căutat de turiști, care se afla la câteva sute de metri de casa bunicii.

M-a văzut în curte, tristă, s-a oprit lângă mine și m-a întrebat: „De ce ești trist, copil frumos?”. „Nu mai am învățătoare și nu știu cum o să mai merg eu la școală?” i-am răspuns.

Atunci doamna Cotrubaș a luat o decizie pe care eu abia mai târziu aveam să o aflu. S-a întors la București, și-a aranjat treburile la instituția unde lucra, a dat examen, a luat legătura cu inspectoratul, iar în toamnă a devenit învățătoarea mea.

În primul an a locuit cu mine și cu bunica, fiindcă nu avea unde să stea în altă parte, dar în anul următor, fiindcă îi era foarte greu să urce spre școală în fiecare zi, preț de vreo oră, s-a mutat mai aproape de centru.

Doamna Cotrubaș este acum la pensie, iar, după ce am terminat eu și, cred, încă o promoție după mine, s-a mutat într-un sat din Apuseni, tot într-o zonă defavorizată și a adus bucurii și copiilor de acolo.

Cum e posibil așa ceva? Să renunțe cineva la tot și să vină în creierii munților, să predea?

Angela Popeia: Ei bine, a rămas și pentru mine o enigmă, dar gestul dânsei a avut un impact foarte mare asupra mea, de care nu mi-am dat seama decât după niște ani buni.

Tu cum ai rămas fără învățătoare?

Angela Popeia: Satul Peștera, unde eram noi, se află între Bucegi și Piatra Craiului, iar învățătoarea pe care o avusesem până atunci a decis să se mute la oraș fiindcă la noi era o zonă foarte greu accesibilă. Și în vara aceea chiar nu știam cine va accepta un post de învățător în satul nostru sau dacă va mai veni cineva să predea celor puțin peste 20 de copii câți eram atunci în clasă.

Și tu de ce erai la bunica?

Angela Popeia: Este o poveste mai lungă, de familie, în care nu aș vrea să intrăm acum. Cert este că pentru mine era o bucurie să locuiesc cu bunica, fiindcă aveam tot muntele la dispoziție. (râde) Mă simțeam ca Heidi, fetița munților.

Casa din satul Peștera, unde a copilărit Angela Popeia

Bunica mea, Maria, trăiește încă, are 92 de ani și s-a retras de la Peștera, la unul dintre verii mei.

Ce ți-a rămas ție de la această bunică?

Angela Popeia: Cred că educația, cei șapte ani de acasă. Faptul că, îmi zicea ea, cel mai important lucru în această lume este să fii sincer și corect cu tine și cu cei din jurul tău, fiindcă așa cum dai lucrurile, tot așa le primești înapoi. Iar eu înțelegeam foarte bine ce voia să zică și empatizam cu situația ei, în condițiile în care ea ținea o mică gospodărie de una singură și găsea soluții în orice situații și pentru orice, iar eu încercam să o ajut în orice conjunctură, înainte să mă roage sau să-mi ceară. Iar acest fel de a fi mi-a rămas până acum: să anticipez situațiile în care cineva ar putea avea nevoie de ajutorul sau implicarea mea. Chiar și la muncă.

Perioada aceea, cât am locuit cu bunica, a fost foarte importantă pentru mine. Chiar dacă nu aveam acces la tehnologie sau nu eram foarte aproape de vecini, căutam singură soluții să mă descurc. Nu mi se ofereau soluții pe tavă, cum li se oferă astăzi copiilor noștri, dar rezolvam orice situație.

Știi cum citim acum în presă articole despre copii care fac pe jos 2-3 km până la școală, zilnic. Tu ești unul dintre acești copii. Cum era? De ce continuai să te duci?

Angela Popeia: Aduc și eu acest subiect în discuție în clasa în care predau.

Motivația mea de atunci a fost alimentată destul de mult de bunica. Ea îmi povestea cum părinții ei, în copilărie, nu au lăsat-o să meargă la școală și o trimiteau cu vitele la păscut, cum nu îi interesa deloc dacă ea știe sau nu să citească, știe sau nu să scrie, dacă se dezvoltă cumva sau nu. Vedeam situația prin ochii ei și-mi dădeam seama cât de mult și-ar fi dorit să fi mers la școală. Mai târziu, ea și-a îndemnat copiii să meargă la școli, la facultăți, astfel încât să aibă o viață mai bună.

La bunica am putut vedea că e important să ajungem oameni mari, cu carte.

Iar drumul până la școală mă bucura, fiindcă nu eram singură, ci cu alți copii, în plus aveam joacă toată ziua.

Mergeam la școală, învățam, mă întorceam acasă, iar bunica se străduia să învețe pe lângă mine, ceea ce mă motiva extraordinar de mult. Își dorea foarte mult să citească rugăciuni, așa că stătea pe lângă mine și buchisea.

Nu după mult timp mi-am dat seama că ea învăța în ritmul în care învățam și eu, iar acum, de la omul care abia buchisea, cu multă voință și determinare, acum bunica citește fără nicio dificultate; cred că jumătate de carte de rugăciuni zilnic, ceea ce pentru mine a fost senzațional.

Lipseai vreodată de la școală?

Angela Popeia: O singură dată am vrut să lipsesc. (râde) Era o iarnă aprigă, niște nămeți cât casa. Mai mult decât atât, în urma mea, cât eram plecată la școală, ea ar fi tăiat porcul. Voiam să văd ce se întâmplă, fiindcă știam doar din povești, iar ea nu mă lăsase niciodată să asist la proces. În plus, îmi plăcea foarte mult șoriciul. (râde)

Bunica însă a fost de neclintit. M-a luat de braț, a luat-o la pas în fața mea, să facă pârtie și să am pe unde călca, dar nu m-a lăsat să lipsesc de la școală.

Ea nu a fost niciodată la școală?

Angela Popeia: A fost doar în clasa I-a, dar nici atunci până la sfârșit, fiindcă părinții au retras-o și au trimis-o cu animalele.

Bunica era, în anii copilăriei mele, un om important în comunitate. Toată lumea venea la ea pentru un sfat sau pentru că, de multă vreme, de când al doilea ei soț plecase în alte dimensiuni, ea învățase să facă injecții și făcea tratamentele celor care aveau nevoie. Primul ei soț a fost primar în sat, dar s-a prăpădit tânăr, iar vreo 10 ani mai târziu, mai mult de dragul copiilor, bunica s-a recăsătorit cu un veterinar, care s-a dus și el în lumea drepților. De la el a învățat bunica cum se administrează un tratament.

Felul acesta de a fi văzută în sat era pentru mine încă un exemplu de urmat. În plus, bunica îmi zicea: dacă tu îți dorești ceva cu adevărat și acel gând e curat, nu se poate să nu se întâmple. Și adesea îmi spunea despre povestea ei, că exact când se aștepta mai puțin sau părea imposibil să se întâmple ceva, se realiza. „Pe mine m-a ajutat Dumnezeu! Nu se poate să nu te ajute și pe tine!”. Atunci nu înțelegeam ce vrea să zică, că a ajutat-o Dumnezeu, dar cu trecerea anilor am reușit să-mi dau seama că Dumnezeu este o forță supranaturală, o forță pe care nu o poți descrie dar care chiar face lucrurile să se întâmple.

Și am să-ți dau un exemplu: îmi doream pentru elevii mei, de 1 Iunie, să le ofer niște măști cum văzusem la profesorii Teach for Romania, foarte colorate. Le dădusem la început de an, dar nu mai aveau. Într-o zi am primit un colet cu numărul exact de măscuțe pentru toți copiii mei. Altădată mi-am dorit să le iau cizme și pelerine de ploaie. Mi-am dorit foarte mult asta fiindcă știam că în acest mod îi voi aduce la școală. Mi-am pus în gând, am căutat, am realizat că nu aveam bugetul disponibil, pelerinele care s-ar fi încadrat în buget erau prea subțiri și eram convinsă că le vor rupe la prima purtare. M-am resemnat. Dar, am făcut o postare pe Facebook și, deși nu aveam nici cea mai mică așteptare să se întâmple, până seara am strâns cu 30 de lei mai mult decât aveam nevoie pentru cizme și pelerine.

Tu la vârsta de 10 ani te-ai mutat în Brașov?

Angela Popeia: Da, în clasa a V-a am venit în Brașov.

Acest copil care își dorea atât de mult să meargă la școală și care a făcut atâtea eforturi să facă cursuri cum s-a adaptat când a ajuns la oraș?

Angela Popeia: A fost greu, extrem de greu. Nu avusesem experiențe variate, nu știam să mă comport în diverse situații, experiențele mele erau legate de cele 4 ore de mers la școală, cu alți copii, alte 3-4 ore la biserică, duminica, sau încă vreo 3 ore când mă mai întâlneam în vreo săptămână cu un copil.

Nu aveam televizor și abia în clasa I-a am avut curent electric. Dar eram foarte ambițioasă și îmi doream foarte tare să țin pasul cu schimbarea.

Cum ai recuperat aceste diferențe?

Angela Popeia: Prin multă muncă, prin frustrări, ajungeam acasă și plângeam, căutam prieteni și aliați pentru a găsi soluții și a reuși să colaborez, iar datorită faptului că eram ambițioasă nu m-am dat bătută nicio clipă. În doi ani de zile am reușit să ajung la nivelul la care îmi doream eu: la școala primară eram a doua din clasă, iar în gimnaziu, în clasa a VII-a am luat premiul II.

Dacă te-aș fi sunat acum trei ani de zile din ce job sau funcție mi-ai fi răspuns?

Angela Popeia: Acum trei ani cred că mă găseai într-o funcție managerială la una dintre companiile la care lucram atunci.

Și ai avut acest gând, că trebuie să lași tot și să mergi în învățământ, nu?

Angela Popeia: Exact. Am simțit la un moment dat că dăruiesc, dar nu acolo unde trebuie. Am devenit conștientă de puterea mea după o sesiune de dezvoltare personală, unde am ajuns fiindcă doream să încerc altceva, să fac mai mult. Am plecat de la acele sesiuni cu o concluzie care mi-a folosit enorm ulterior: reușisem să mă descurc și să conduc evenimentele și testele foarte bine, chiar dacă nu aveam nici pregătirea, nici formarea sau experiența de psiholog, cum erau ceilalți participanți.

Și mai știu ceva, ce am învățat în meseria mea de bază, de inginer constructor: este mai ușor să construiești decât să repari, așa că am decis să merg la facultatea de psihologie.

Unde predai tu acum și cum se vede clasa din rolul de pedagog?

Angela Popeia:  Când am luat această decizie de a preda găsisem mai multe informații despre Teach for Romania. Am citit despre ce fac ei și m-am hotărât brusc, exact cum a făcut-o și învățătoarea mea din copilărie. Aș zice acum că modelele se sedimentează în mintea noastră și pot da roade chiar și după mulți ani. (râde)

Din primul moment mi-am spus că voi merge în comunitatea de rromi de lângă Brașov, la Gârcini. Am avut o certitudine atât de puternică încât deși au apărut multe obstacole pe parcurs, iar posibilitatea era destul de mică să găsesc un post acolo, până la urmă s-a întâmplat. Exact când am ajuns în sala unde erau atribuite posturile și nu era niciun loc disponibil în Gârcini, a sunat un director de la altă școală și a cerut ca una dintre doamnele care primise loc în cartierul pe care mi-l doream eu să fie transferată la el. Astfel s-a eliberat un post, iar eu am ajuns, la limită, acolo unde îmi doream eu.

Tu de ce voiai neapărat în Gârcini?

Angela Popeia: Cred că decizia asta are legătură tot cu copilăria mea mică. Aveam un coleg rrom la bunica în sat, iar toată lumea se purta urât cu el. Îl ajutam eu să se îmbrace, îi mai duceam câte o gustare și nu mi se părea corect ca ceilalți să se poarte așa cu el.

Nu știam atunci că se numește empatie, dar aveam acest sentiment și pornirea de a-i fi alături. Atunci mi-am dat seama că lumea nu e corectă cu rromii. Am și acum în jurul meu oameni care blamează rromii, oameni care mi-au zis: „Să nu faci așa ceva! Ești nebună! O să pleci bătută de acolo! Să iei poliția cu tine!”. Dar nu i-am ascultat.

Prima dată am mers în comunitate cu mediatorul, a doua oară la fel, dar a treia oară am plecat singură, fiindcă am realizat că oamenii erau perfect în regulă: nu mi s-a întâmplat niciodată să fluiere cineva după mine, de pildă, lucru despre care toată lumea mă avertizase, dimpotrivă, am avut niște reacții directe de implicare de la părinți: „doamnă, dacă dumneavoastră faceți un bine, facem și noi!”.

Mai mult, acolo am văzut mult și dorința de implicare, de umanitate, ceea ce noi nu prea observăm la ei în media, în părerile aruncate așa, la întâmplare.