Aniela Burlacu, profesoara care a ales Belgia după ce timp de 13 ani a fost dascălul copiilor cu nevoi speciale: „În România am simţit în jurul meu multă frică, frică de ce ar putea să apară, frică de asumare, frică de nereuşită”

Pe Aniela Burlacu nu am găsit-o acasă, în România, pentru că nu mai locuiește de opt luni, dar am găsit-o în alt colț, printre străini și cu ei, întregită cu alegerea făcută. A plecat din capitala noastră ca să ajungă în capitala Belgiei. Nu a fost o întâmplare, a fost un joc ticluit al unor șanse care s-au ivit în calea familiei sale și le-a îmbrățișat. Nu se simte de-a lor, poate e prea devreme, dar este cu ei și ia toată aventura aceasta ca o împărtăşire de diferenţe şi experienţe educative, culinare, turistice, politice.

Nu știa ce o așteaptă, dar a dat peste o viață profesională mai relaxantă. Nu se dă în lături atunci când vine vorba de lipsuri. A învățat de-a lungul celor 13 ani de profesorat la noi, dedicați copiilor cu nevoi speciale, că îți poți procura materiale din orice, dar nu neagă că primul lucru pe care l-a simţit încă de la început în câmpul muncii în altă țară a fost cât de relaxat poţi munci atunci când ai toate resursele şi materialele care îți sunt necesare și care îți sunt puse la îndemână. Sau când ai susţinerea echipei, când cineva are mereu grijă de tine ca tu apoi să poţi lucra în cele mai bune condiţii. Și dacă am amintit de materiale, a creat în pandemie un site, suport pentru dascălii și părinții copiilor ce poartă dizabilități. Zulituli e simbolul tuturor copiilor cu care a lucrat în România. E Ana, Maria, Teodora, Andrei, Victor, Marian, Alex, Nico, Ionuţ, Eliza, Andreea….toţi, toţi copiii ale căror priviri le-a întâlnit.

Aniela a îmbrăcat haine de educator acum, cu aceeași mare curiozitate ca atunci când a călcat pentru prima oară pragul unei școli și astfel îmi extrag din traseul său că dragostea pentru toți copiii lumii există sub multe și diferite forme, mai ales pentru cei cu nevoi speciale. Puterea și-o ia de la oamenii care o motivează și de la copiii cărora a reușit să le aducă o schimbare pozitivă în viața lor. Să o cunoaștem mai bine!

Aniela Burlacu:„În Vaslui, orașul natal, am început profesoratul.”

Aniela, ce nume frumos! Care este povestea numelui tău?

Aniela este povestea unei fetiţe timide care a început să îşi descopere puterile atunci când îi ajută pe ceilalţi, atunci când era nevoie de sensibilitate şi fermitate, de susţinere şi motivaţie.

De unde provine Aniela, unde o găsim în prezent și în ce ipostază?

Rădăcinile mele sunt în Vaslui, un loc liniştit unde îmi place să îmi petrec verile. Acolo începe povestea, acolo am început profesoratul, acolo am început să mă cunosc. Prezentul meu este acum în Bruxelles unde, de câteva luni, îmbrac haina de educator:

Când suntem mici, intrăm în diferite jocuri de rol. Te-ai pus de multe ori în postura de profesor?

În postura de profesor cu numele nu, însă îmi aduc aminte că întotdeauna am avut o afinitate pentru cei care au nevoie de susţinere. Observam detalii, comportamente. Cred că de aceea nici nu m-am simţit neapărat un profesor mai târziu. Mai degrabă cel care îi însoţeşte pe copii dintr-un punct în altul, pe un traseu în care ai voie să cazi de infinite ori şi de infinite ori să reiei drumul.

Guvernezi, garantat, în jurul unor valori. Care sunt acelea?

Regăsesc mereu pe drumul meu iubirea, iubirea faţă de oameni, de sufletul de lângă tine. E o valoare, dar e şi o constantă în viaţa ta atunci când eşti deschis. Îmi apare printre oamenii cu care lucrez, printre copii şi uneori o văd chiar şi acolo unde ai crede că nu este loc pentru ea.

Aniela Burlacu:„ Am plecat la drum în viață cu convingerea că sunt mică și că nu voi reuși.”

Care sunt convingerile cu care ai plecat la drum în viață?

Am plecat la drum cu o convingere autolimitativă: că sunt mică și că nu voi reuşi, că nu ştiu nimic într-o lume în care toţi ceilalţi sunt roz şi minunaţi. Ce aveam să aflu mai târziu e că drumul spre starea de mulţumire este cel care te face să te simţi minunat.

Ce ți-au spus ai tăi când le-ai comunicat decizia de a părăsi țara noastră?

Ei erau obişnuiţi cu plecările noastre şi a contat foarte mult energia cu care i-am anunţat.

Citește și: https://life.ro/ana-maria-hrebenciuc-profesoara-care-ii-invata-pe-norvegieni-engleza-si-povestea-unei-mamei-cu-un-copil-autist/

Dar de cât timp sunteți plecați?

Sunt plecată împreună cu familia de 8 luni. 8 luni pe care le-am simţit atât de pline de schimbări şi descoperiri încât par a fi ani.

Care a fost de ce-ul tău sau al vostru? A fost natura întâmplărilor sau o dorință ticluită?

Întâmplare nu cred că există dar nici nu am lucrat în mod conştient la acest de ce. Plecarea mea din România este legată de schimbarea profesională a soţului meu. L-am urmat cu multă curiozitate de nou şi altfel.

Dar la noi, unde ai profesat și câtă  vreme?

În România am fost profesor în învăţământul special timp de 13 ani. 13 ani de copii cu nevoi speciale, de poveşti şi drumuri, de evoluţii şi schimbări. Cei mai intenşi ani de profesorat au fost ultimii patru, cei din Bucureşti. Atunci am simţit profunzimea a ceea ce fac şi cât de uşor poţi face schimbări la elevii din faţa ta atunci când canalul comunicării este iubirea, constanţa şi siguranţa. Au contat mai puţin planurile de lecţii, inspecţiile, teoria sau predicţiile.

Aniela Burlacu:„ În România am simțit frica de nereușită.”

Vaslui, București, iar acum Bruxelles. Ce ți-a dat Bruxelles și nu ți-a dat România?

O viaţă profesională relaxantă. Primul lucru pe care l-am simţit încă de la început a fost cât de relaxat poţi lucra atunci când ai toate resursele şi materialele de care ai nevoie, când ai susţinerea echipei, când cineva are mereu grijă de tine ca tu apoi să poţi lucra în cele mai bune condiţii. E prima oară când am simţit importanţa şedinţelor unde accentul era pe cum putem să dezvoltăm copilul cu care lucrăm, cum putem veni în întâmpinarea lui şi nu pe lipsurile sistemului sau frică. În România am simţit în jurul meu multă frică, frică de ce ar putea să apară, frică de asumare, frică de nereuşită. Să poţi face ceva pozitiv într-o lume guvernată de frică e o luptă. Aici nu eşti niciodată singur, eşti parte din echipă. Singurul loc în care am simţit asta în România a fost în cercetăşie, acolo unde aveam toţi aceeaşi viziune şi aceleaşi obiective. Dar asta a fost o experienţă specială pe care nu am regăsit-o în nicio cancelarie.

Sunt și diferențe, știm cu toții asta, între sistemele de învățământ. Cât de diferită este abordarea lor? Cu ce este diferită?

Dacă îmi întreb copiii (clasa a 1 a şi clasa a 4 a) cum se simt la şcoala de aici îmi răspund aşa: „aici nu ţipă nimeni la mine şi simt că pot. Îmi place că am pauze multe în care pot să mă joc cu prietenii mei.”.

Ce am văzut eu în calitate de mamă şi educator e că spiritul lor nu este competitiv. Nu am văzut concursuri şcolare, dar am văzut sărbătoarea şcolii, nu am văzut şedinţe cu părinţii, dar am participat la reuniuni individuale cu profesorii clasei doar despre copilul meu şi salturile pe care le-a făcut. Familia nu este providerul meditaţiilor ci a iubirii şi stării de siguranţă a copilului. Pe cealaltă parte văd profesori care îşi respectă foarte mult viaţa privată. Niciodată nu am avut numărul lor de telefon sau e-mail. Comunicarea se face cu şcoala, iar pentru o discuţie cu profesorul întotdeauna e nevoie de un rendez vous. Văd directorul şcolii în fiecare dimineaţă în curte sau cum ne întâmpină în faţa porţii gata oricând să răspundă la întrebări. E aproape de părinţi şi, nu ştiu cum, îi ştie pe toţi copiii. Pentru ei este important sportul, iar el este prezent în viaţa şcolară prin jocuri, patinaj, circuite cu bicicleta, nataţie. Copiii sunt foarte atraşi de asta şi văd că se poziţionează diferit faţă de disciplina şcolară Educaţie fizică pe care o făceau în România. Văd lucruri aranjate, ordonate în sistemul lor şcolar. Nu există întrebări fără răspunsuri, nu am simţit niciodată nesiguranţă şi întotdeauna părintele face parte din echipă.

Care au fost pașii pe care i-ai făcut pentru a intra în sistemul lor?

Acum sunt educator responsabil de organizarea activităţilor nonformale ale copiilor după şcoală. A fost nevoie doar de un CV, un interviu şi o experienţă de care să vorbesc cu drag. Şi mult curaj să dau send CV-ului.

Integrarea în sistemul lor a fost ușoară sau grea?

Integrarea a fost uşoară, ei sunt foarte obişnuiţi cu oameni din toate colţurile lumii, au răbdarea să aştepte să creşti, să înţelegi, să te adaptezi. Eşti ajutat şi susţinut şi simţi încrederea pe care o au în ceea ce poţi să faci.

Dar despre adaptarea ta ce ne poți mărturisi?

Aici a fost un pic mai greu. Mi-a fost greu să mă adaptez noului sistem, noilor repere, să am noi reguli ale jocului, să vorbesc altă limbă decât cea maternă, să exprim emoţii în altă limbă, să construiesc o autoritate în faţa copiilor. În România această autoritate deja o ai prin natura jobului. Aici a trebuit să o construiesc prin constanţă, fermitate şi creativitate. E un joc care acum îmi face plăcere însă mi s-a părut greu în primele luni. Copilului nu i se impune i se propune. El poate alege dacă să se implice într-o activitate sau nu. Aşadar, venit dintr-o ţară cu o mentalitate încă comunistă cu rămăşiţe de ego frustrat, te poţi simţi la început debusolat. A fost clar o perioadă de învăţare în care a trebuit să uit tot ceea ce eram obişnuită să fac şi să păstrez resursele interioare.

Aniela Burlacu:„ În țara asta străină mă simt mereu pe mine.”

Ce-ți dă o țară străină și nu-ți dă țara ta?

Pe mine! În ţara asta străină mă simt mereu pe mine. Nu mă pot uita şi e o plăcere să vorbeşti cu cei din jur: în magazine, pe stradă, în autobuz. Văd solidaritate, respect şi deschidere. Văd cum diferenţele unesc şi îmbogăţesc experienţele. Văd drag de oameni şi de viaţă!

Unde crezi tu că ar trebui să existe schimbarea în România?

Schimbarea o văd născându-se în şcoli. Acolo poate intra în obiceiurile noastre, în mentalităţi. Acolo poate înflori şi da roade. Asta dă o mare putere şi responsabilitate profesorilor. Şi o mare nevoie de oameni care să îi susţină pe profesori.

Ce mai înseamnă România pentru tine? Te vei întoarce acasă?

Părinţi, amintiri, munte, cer albastru, cercetaşi, natură. Ştiu doar că acum sunt mânată de curiozitatea de a descoperi, de a face şi a simţi alte lucruri.

Te simți împăcată cu decizia luată de a petrece printre străini și de a-ți face viața printre ei?

Sunt fericită să îmi construiesc viaţa şi aici, printre oameni noi şi curioşi ca mine. E mai mult ca o aventură pe care o fac cu familia mea. Sau ca un video game cu bonusuri şi nivele.

Te simți de-a lor măcar puțin?

Simt că sunt cu ei şi că e o împărtăşire de diferenţe şi experienţe: educative, culinare, turistice, politice.

Cine te-a îndrumat spre specializarea de psihopedagogie specială?

Iniţial eu mi-am dorit psihologia. Printr-o întâmplare, am rămas înscrisă la specializarea psihopedagogie specială. Mărturisesc că nici nu ştiam prea bine ce înseamnă. Ce a urmat a fost un drum al descoperirii. Ca Alice în ţara minunilor!

Cât de mult te împlinește ceea ce faci? Ce satisfacție ai de pe urma muncii tale?

Mă împlineşte pentru că îmi pot folosi resursele interioare, dau şi primesc, creez şi mă bucur de rezultatul creaţiei. Mai concret vezi cu ochii tăi schimbările şi evoluţia copiilor. Şi a ta! Cel mai mult îmi place că, în măsura în care reuşeşti să rămâi atent, în toată evoluţia copiilor pe care tu ca profesor o mijloceşti, poi vedea foarte clar procesele psihice din spate. Am în minte exemplul unui băiat care avea 10 ani când l-am cunoscut. Diagnosticul lui era autism infantil. Am lucrat 4 ani împreună, iar drumul nostru a fost fascinant. Când am intrat prima oară în clasă am văzut un copil care nu acceptă noul, care stă doar în clasa lui, nu merge la sport, nu vrea să intre în contact decât cu un profesor, nu face decât drumul şcoală-casă, nu poate intra in magazine, în metrou. Am ignorat cu bună ştire diagnosticul lui. Nu am vrut să ştiu că are autism. În fiecare zi îl priveam ca un băiat cu multe frici. Atât. Încet, cu paşi mici am ieşit din clasă. Apoi am mers în curte. Îl asiguram mereu că sunt lângă el. Apoi am ieşit în parc. Apoi într-un magazin, metrou, autobuz. Destinaţia finală (după acest traseu de învăţare de 4 ani ) a fost o excursie cu trenul. În prezent îşi poate însoţi părinţii sau poate pleca în locuri noi fără a fi nevoie de o pregătire prealabilă. Acesta este un exemplu de recucerire a lumii în care trăieşti şi de învăţare a unor comportamente sociale.

Ce a fost fascinant e drumul învăţării, procesul paşilor mici, importanţa susţinerii afective, siguranţei emoţionale. Îmi place enorm să fac asta şi cred că e un drum pe care am nevoie să îl parcurg de multe ori alături de ei.

Aniela Burlacu:„ În fața copiilor sunt și mamă.”

Ești doar profesor în fața copiilor sau ai și alte roluri?

În faţa copiilor sunt şi mamă. Când am devenit mamă mi-am dat seama că experienţa mea de profesor s-a îmbunăţăţit, s-a schimbat. Totul a devenit mai intens odată cu declanşarea instinctelor materne. Vedeam mult mai clar sufletul copilului din faţa mea, am simţit că am o altă profunzime şi dorinţă de evoluţie şi schimbare. Nu spun că asta trebuie să se întâmple în viaţa oricărui profesor. E o experienţă personală.

Cum e să lucrezi cu copii cu nevoi speciale? Ce ai învățat de la ei? Ce ți-ai pus frumos la suflet în toți anii ăștia, de când te lași înconjurată de copii?

Să lucrezi cu elevii cu nevoi speciale e ca o încetinire a ritmului nebun al vieţii. E o altă lume, alt ritm, altă intensitate. Îţi dai seama că poţi schimba mereu importanţa lucrurilor. Ce e important pentru tine astăzi? Să îţi duci copiii la şcoală, să ajungi la timp la serviciu, să plăteşti cele 3 facturi care te aşteaptă de 3 zile. Ce e important pentru copilul cu nevoi speciale astăzi? Să reuşeşc ce nu am putut ieri. Să termin lumânarea pe care am început-o ieri. Să simt că sunt liniştit. Să am spaţiul necesar pentru a simţi bucurie. Nu grabă, nu invalidare, nu ruşine.

Ce semnificație are Zulituli pentru tine?

Acum Zulituli e legătura cu trecutul, cu rădăcinile, e ceea ce pot da acum în schimb pentru ce am primit. E relaxare când vreau să opresc timpul. E simbolul tuturor copiilor cu care am lucrat în România. E Ana, Maria, Teodora, Andrei, Victor, Marian, Alex, Nico, Ionuţ, Eliza, Andreea….toţi, toţi copiii ai căror priviri i-am întâlnit.

Aniela Burlacu:„ Zulituli e simbolul tuturor copiilor cu care am lucrat în România.”

De unde ideea de a crea un site care să vină în sprijin și pentru alți profesori care duc lipsă de materiale sau părinți ai căror copii au diverse deficiențe și vor să lucreze suplimentar?

Ideea site-ului a fost un pas natural în momentul pandemiei şi a nebuniei cu orele online. Dacă la clasă experienţa era bazată pe realitatea de aici şi acum, pe obiecte şi experienţe concrete în mediul online aveam mare nevoie de fişe şi materiale ca suport al învăţării. Însă aceste fişe erau de negăsit. Şi aproape toate erau în limba engleză. Aveam nevoie de materiale adaptate, personalizate elevilor mei, cu scrisul mare, cuvinte simple, contexte clare, cu puţini stimuli şi culoare. Materiale care să îi ajute să citească şi să scrie mai uşor. Am început să le creez, să le folosesc şi să fiu fascinată de utilitatea lor mai ales într-o realitate în care şcolile speciale nu au manuale adaptate iar profesorii care încă mai folosesc manuale au pe catedra lor cărţi şi auxiliare din 1979. De multe ori şi aceleaşi metode, din păcate.

Acum toate resursele create sunt pe site, disponibile profesorilor şi părinţilor. E ceva nou pentru realitatea educaţiei speciale, ceva ce nu am văzut şi ceva ce aş fi apreciat foarte mult acum 13 ani când am intrat în sistemul profesoratului. Ar fi fost o minune să pot avea acces la materiale structurate pentru fiecare disciplină. Să pot folosi materiale cu niveluri diferite de complexitate, să pot folosi într-o oră 5 fişe diferite pentru 5 elevi diferiţi în cadrul aceleeaşi lecţii fără să stau 3 ore acasă să le pregătesc.

Acum pe site sunt peste 900 de resurse adaptate copiilor cu nevoi speciale. Sunt mândră şi în acelaşi timp fascinată de rezultat!

Ai face ceva diferit în viața ta dacă ai putea să dai timpul înapoi?

Cred că nu aş schimba nimic. Dar este uşor să spui asta după ce ai trecut de hopuri. Cert e că timpul, cu bune şi cu rele, a reuşit să înflorească experienţe frumoase pentru care sunt recunoscătoare.

Cu ce gând pleci de acasă în fiecare dimineață?

Simplu şi clar: Oare ce voi face azi frumos?