Ana Maria Hrebenciuc, profesoara care îi învață pe norvegieni engleza și povestea unei mame cu un copil autist

Ana Maria Hrebenciuc a ieșit de pe ușa cancelariei ca să intre pe alta, tot într-o școală, dar în Norvegia. Dacă în România își aștepta elevii în clasă, în Țara Fiordurilor a învățat să-i întâmpine cu un zâmbet larg și o strângere de mână la intrarea în sala de grupă.

Și-a urmat visul din copilărie și nu l-a abandonat. Este profesor de engleză, dar în urmă cu cinci ani a ales să plece în altă țară pentru a-și întregi veniturile în casă. Îi place la nebunie ce face și vorbește cu un strop mare de dragoste despre meseria aceasta, dar cele 12 milioane de lei pe care le lua pe lună în România nu îi erau de ajuns. Tudor, copilul său, a fost diagnosticat cu tulburare de spectru autist când nu avea nici măcar trei ani împliniți, iar terapia costa de patru ori mai mult decât lua ea bani din învățământ.

Nu știa ce o așteaptă, nu știa că poate fi de-a lor, nu credea că va simți că este acasă la 3000 km distanță. La o vârstă la care unii se așază la casa lor, Ana Maria Hrebenciuc a luat-o din loc și a preferat să se lase condusă de viață. Viața nu i-a dat doar bune, dar jonglează perfect cu atribuțiile pe care le are zilnic din ipostaza de soție, mamă de Tudor, profesoară, dirigintă, prietenă, fiică a părinților săi. Fiecare zi este o provocare frumoasă. Să îi cunoaștem povestea!

Ești în vacanță, Ana?

Da, am terminat anul școlar și abia aștept să venim în vacanță în România săptămâna viitoare. Am un băiețel care mă întreabă de 40 de ori pe zi când mergem. Ne este dor de soare, de căldurile alea mari care ne topesc pe stradă, să se topească asfaltul.

După cât timp te întorci în România și unde? Când a fost ultima vizită?

După doi ani ne întoarcem și mergem acasă la Constanța. Acolo e acasă.

Cât de dor îți este, Ana Maria?

Mi-e dor și mă uit la copilul ăsta al meu că lui îi e dor cel mai tare, căci el are de bifat niște activități. Are o listă de bife: să meargă cu autobuzul, să meargă la plajă, să meargă la nana și la nanu, la bunici, la mașinile tamponate (așa spune el la Satul de vacanță), să mergem cu karturile, la Delfinariu, la Acvariu.

Cât stați? O sa reușiti să le faceți pe toate?

Pentru el găsim timp (râde). Nu o să stăm foarte mult, aproape trei săptămâni pentru că soțul meu trebuie să înceapă munca la începutul lui august. Dar, ne bucurăm de cât e.

În ce an ai venit în Norvegia?

În Norvegia am venit în 2016. Se fac acum cinci ani.

• 

Ai făcut atâtea lucruri în doar cinci ani. Ești profesor acolo, ai urmat o a doua specializare la facultate, faci și niște cursuri de perfecționare.

Am făcut un curs de un an ce s-a adresat doar profesorilor, ca o completare la studii. Eu în România am predat limba engleză. Am terminat facultatea la Suceava, română-engleză, deci aș fi putut preda și româna, și engleza. În schimb, când am venit în Norvegia limba română nu mă ajuta cu nimic. Am fost foarte dezavantajată doar cu o singură disciplină aici, doar cu limba engleză. Aici profesorii predau câte două, trei sau chiar patru discipline și a trebuit să mă orientez, să mă reinventez. A trebuit să mă lupt cu toate armele ca să obțin un loc de muncă permanent la școala aceasta aici unde îmi place enorm, enorm de mult, la nebunie. Îmi iubesc locul de muncă. E cea mai școală. E școala dintre școli (râde). E la cinci minute de mers pe jos, nu fac nici navetă. În România am făcut naveta de mi-a ieșit pe ochi, dar am adunat amintiri de spus la gura sobei la bătrânețe.

Citește și: Mihaela Drăgan, profesoara care predă franceză englezilor din Cork, dar gândește în română

Cum au fost începuturile? Știu că se face școala de limbă, știu că la un moment dat te pun în practică și de acolo ți se deschid uși. La tine cum a fost?

Fix așa s-a întâmplat și aici. Am avut marele noroc să particip la un curs de limbă. A fost o școală privată la noi în sat și s-a organizat un curs. Am fost 12 cursanți, a durat cursul trei luni de zile. Am avut un profesor care mi-a plăcut la nebunie, era un nene din ăla de luat acasă și știind și limba engleză, am înțeles norvegiana prin intermediul limbii engleze. Am făcut așa o conexiune între engleză și norvegiană. La sfârșitul cursului, era o parte obligatorie să practici limba norvegiană la un loc de muncă. Cursul acesta era pentru a te ajuta pe tine să îți cauți mai ușor de muncă. Eu am ales școala atunci când ne-au întrebat pe fiecare în parte. Am fost în practică vreo trei săptămâni la trei școli, iar una dintre școli m-a vrut în continuare că avea nevoie de un asistent la clasă. Și atunci am văzut ce înseamnă să fii asistent. Parcă eram într-o altă galaxie, într-o altă lume. Am intrat la o clasă de a VI-a și atunci am văzut cum funcționează sistemul lor de învățământ.

La ceva timp după asta, la câteva luni directoarea mi-a zis că clasele a VIII-X au nevoie de un om permanent, nu asistent. Am trimis CV-ul, m-au chemat la un interviu și uite că sunt acolo de trei ani jumătate. Și între timp, s-a întâmplat miraculos și am obținut și job permanent, adică sunt titulară.

Ana Maria Hrebenciuc: Ora este diferită de la „Bună ziua!” până la „La revedere!”

Ai spus că ai intrat la școală și parcă era o altă lume. Ce înseamnă asta pentru tine? Ce este diferit?

Mi s-a părut că este diferită ora de la „Bună ziua” până la „La revedere”. Nu am știut și nu am făcut niciodată în România un lucru: să-mi întâmpin elevii la ușa clasei. Mi s-a părut și mi se pare foarte frumos ca învățătorul să își aștepte elevii în fața clasei și să le ofere o strângere de mână și să aibă privirea ațintită asupra copilului, să se uite în ochii lui când îl salută.

Tabla, de exemplu, în România era goală. Aici e altfel structurată. Există secțiuni pe tablă unde scrii care sunt obiectivele pe care ți le propui în ora respectivă, care este orarul copilului în ziua respectivă, mai ales pentru copiii care sunt în clasa a VIII-a căci au un altfel de program, ora durează 70 de minute și atunci se scrie pe tablă. Mai este o secțiune pe tablă unde profesorul scrie un mesaj important pentru copii. De exemplu, „Nu uitați că avem prezentare pe 7 mai la limba engleză!”. Este totul vizual la îndemâna copilului. Nu mai spun de resurse și nu fac referire doar la cele materiale, aici mă refer la resursele umane. Există profesori de sprijin, există al doilea profesor la oră, există asistent cu care profesorul numărul 1 la ore poți să lucrezi extraordinar. Este un ajutor imens pentru profesorul de la clasă. Poți să împarți clasa în două, pe grupe. Ne împărțim lecțiile, obiectivele sau copiii care sunt foarte buni sau cei care au nevoie de sprijin.

Ceea ce m-a impresionat este faptul că fiecare clasă are câte o clasă mai mititică atașată clasei unde poți să lucrezi cu copiii. Suntem norocoși că avem școală nouă care s-a dat în folosință acum trei ani. Toate planetele s-au aliniat când am început eu (râde) și am avut parte de mobilier nou. Este o cameră care mie mi se pare magică unde găsești xerox, foi, pixuri, markere și te duci acolo cu cardul și-ți iei ce ai nevoie. Și eu când mă gândesc că în România era o întreagă luptă cu fișele și tonerul care se termina.

Fiul tău a avut profesor de sprijin având în vedere că el face parte din categoria copiilor speciali?

A avut parte de profesor din prima clipă de când era la grădiniță. Așa am avut norocul când ne-am mutat aici cu Tudor și anume că a prins un an de grădiniță, înainte de școală. Și în continuare are pe cineva lângă el, inclusiv în pauze sau la mese este însoțit.

• 

Are elemente de autism sau este declarat 100% autist?

El este autist, dar problema la el este limbajul. Deși are zece ani, are un vocabular mai slab. Vorbește limba română, limba norvegiană, cochetăm și cu limba engleză, dar vorbește extraordinar de puțin. Dacă, de exemplu, îl întrebi ce a făcut astăzi la școală, nu știe să-ți povestească cap-coadă, căci nu poate să facă înșiruirea de evenimente. Îi este foarte, foarte greu.

Ana Maria Hrebenciuc: „Aici, nu se face deloc terapie 1-1! Asta-mi lipsește cel mai mult!”

Ai avut emoții pentru el când ai plecat din România?

Am avut emoții, mai ales că eu am vrut să continue terapia. Noi am început terapie cu el de la doi ani și zece luni de 2-3 ori pe săptămână. Aici, nu se face terapie absolut deloc. Dacă îmi lipsește ceva aici, îmi lipsește terapia 1-1.

Profesorul de sprijin nu este de specialitate sau este doar profesor de ajutor?

Exact. De multe ori, eu ca mamă sunt specialistul și ei fac ce zice mama. Știu că suna urât, dar așa este. Probabil că în orașele mai mari se face terapie, dar la noi în comunitate (3000 de oameni), nu.

În România, probabil ai învățat odată cu el cum să-l sprijini.

O spun și acum și o să o spun toată viața. Norocul nostru a fost să o cunoaștem pe terapeuta aceasta cu care am colaborat, Mara, care între timp ne-a devenit și prietenă de familie. În ea am încredere și la orice oră din zi și noapte pot să o sun și să mă sfătuiesc cu ea în privința lui Tudor. Și cu ochii ei de Mară și inima ei de Mară să-mi spună ce trebuie să fac și de ce trebuie să fac așa.

Având în vedere că avea doi ani, cât ți-a luat să nu negați că ai întâmpina niște deficiențe?

Am ajuns la doctorul de familie pentru o tulburare de somn. La somnul de prânz, se trezea Tudor și avea un comportament de vise rele. Se dădea cu capul de pereți, dar el nu era treaz. Nu conștientiza. Și așa am ajuns la psihiatru. Să te duci la psihiatru cu un copil de un an și zece luni, nu e pentru oricine. M-am întrebat ce caut eu acolo. Și la al doilea psihiatru la care am fost, ne-a întrebat câte în lună și în stele și pe Tudor, în timpul acesta l-a lăsat să se joace, l-a observat și la finalul ședinței care a durat 60 de minute, mi-a spus că nu este îngrijorată de tulburarea aceasta de somn, ci era îngrijorată de altele. A început să-mi zică ce a observat cum se juca băiatul. Nu avea voie să se declare legal, dar mi-a zis că-l suspectează de tulburare de spectru autist. Nu-mi venea să cred. Am plecat cu inima sfâșiată. După aceea, după ce am plecat de la ea, eu îl vedeam pe Tudor ba că se juca stereotip, ba că făcea una alta din ce-mi spusese psihiatra. Am fost un pic mai conștientă. La un an după aia, am început terapia și atunci am cunoscut-o pe Mara, care e cea mai Mară.

Ce sfătuiești pe toți părinții care sunt în situația asta?

Să-și asculte inima și să accepte ce are copilul, să se documenteze din surse oficiale, pentru că experiențele părinților sunt individuale și nu sunt la fel, ce funcționează la un copil, nu funcțioanează la altul. Nu e sfârșitul lumii, există soluții. Autismul nu e o boală, e doar un mod de viață.

Ana Maria Hrebenciuc: „Acum cinci ani aveam salariul 1200 lei, iar terapia lui Tudor costa 4000 lei.”

Soțul a plecat în Norvegia tocmai pentru că erau cheltuieli foarte mari, având în vedere și terapia lui Tudor și v-a convins să rămâneți?

Îmi aduc aminte că în perioada aia aveam salariul de 1200 de lei. Terapia lui Tudor costa 4000 de lei. Asta se întâmpla acum cinci ani.

Ana, te simți femeie de carieră în Norvegia? Ți-a dat Norvegia independența?

Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că da. Am reușit să facem aici, ce în România nu a fost nevoie să fac. Am fost nevoită aici să-mi depășesc limitele. Anul acesta am terminat cu examenele, sunt și profesoară de lucru manual. La anul, voi face și cursuri de franceză. Norvegia îmi dă motivație. Ah, și încă o chestie. Aici am cântat (râde) în fața copiilor.

Grupul, colectivul te-a împins indirect de la spate? În România e posibil să nu fi simțit dorința de deschidere?

Exact. Aici e altă treabă.

Te vei întoarce în România?

Nu, nu mă mai văd.

• 

Să fie Norvegia țara care te-a împlinit?

Da. Sună rău, știu, dar eu mi-am găsit locul aici. Cred că cel mai tare contează că avem casa noastră și în România nu aveam nimic fizic, material. Aici avem căsuța și aici am norocul să am niște oameni la muncă cu care mi-e drag să petrec. Am făcut petrecere săptămâna trecută, i-am invitat acasă și ne-am simțit minunat. Am trimis copilul de acasă și am sărbătorit ai mei 40 de ani în avans. Cine cânta la 3 dimineața la chitară?! Noi!

În România nu simțeai această libertate de exprimare?

Știi ce cred eu? Cred că fără să știu, mi se potrivea felul lor. După mi-am dat seama că mie îmi place aici pentru că rezonez cu ei. Pur și simplu, rezonez. Da, sunt reci, nu primesc pe oricine în casa și inima lor, dar sunt politicoși. Deși nu sunt de acord cu tine, pot să își exprime punctul de vedere fără să te jignească. Un lucru care mi s-a părut wow a fost faptul că ai dreptul și poți să nu fii de acord cu directorul tău de școală. În România, aveam poziția ghiocel. Mi-am dat seama că este în regulă că este foarte ok să îți exprimi opinia.

Asta ai învățat tu de la norvegieni?

Încă mai am de învățat să spun „nu”. Am învățat să fiu tolerantă față de diversitate. Am înțeles că este foarte ok să fim diferiți. Nu trebuie să ne sperie. Înainte să vin cu Tudor aici, nu exista să nu fie câte o doamnă, o mamaie care să ne atragă atenția că nu ne comportăm frumos, ba că am țipat în magazin. După atâtea întâmplări cu doamne mai în vârstă, începuse Tudor să le pocnească fizic cu mânuța prin aer. Nu s-a întâmplat niciodată să le dea peste mână, dar avea tendința. În România, pățea des asta, dar în Norvegia, nu. După ce ne-am mutat aici, atunci când ne așezam la coadă să așezăm alimentele pe bandă, întotdeauna era cineva în spatele nostru. La fel, la început avea tendința să le pocnească, dar s-a liniștit. De ce? Nimeni nu-i atrăgea atenția și nu-l certa. Nu aveau niciun fel de reacție. A funcționat asta. El nu a mai primit reacție și asta l-a liniștit. L-au lăsat în pace. Mi s-a întâmplat să-mi facă o criză în bibliotecă pentru că voia nu știu ce carte. Lângă raftul cu cărți am început să citim cartea și treceau oamenii și ne ocoleau și nimeni nu se uita strâmb.

În România ce ați fi făcut?

În România eram linșați pentru că Tudor a lovit la școală, a pișcat.

Terapia îi lipsește lui, dar mediul îi priește, nu?

Mediul îl ajută. Trăim într-o comunitate mică unde este puțin zgomot, puțin trafic, puțină poluare și asta lui îi priește. Sunt foarte curioasă cum o să se comporte copilul meu din nou când ajungem la agitația din România.

Cum reușiți să jonglați între atribuțiile de soție, mamă, profesor, prietenă?

Nu știu. Nu am termen de comparație. Am un singur copil și nu pot să compar. Nu am altă viață, este o singură viață, trăiesc un mod de viață și iau zilele ca atare. Le iau pe rând, încercăm să prevenim ceea ce l-ar supăra și ceea ce nu i-ar face bine lui Tudor, avem niște rutine pe care trebuie să le parcurgem. Când e soacra mea aici, sunt cea mai fericită, căci mă ajută cu mâncarea. Când nu e ea aici, e mai greu. Sunt și dirigintă și am mult de lucru, dar soțul îmi este aproape și este o bază pentru mine.