Au cunoscut abandonul, respingerea, bătăile și singurătatea, iar acum zâmbesc: povestea copiilor adoptați de Andreea Canea și soțul ei și care astăzi învață să aibă încredere în „oamenii mari”
După o relație de peste 12 ani, Andreea Canea și soțul său Cătălin au încercat totul pentru a avea copilul lor biologic. Procesul de fertilizare a fost unul crunt, dar l-au făcut deși doctorul le spusese că șansele sunt minime.
Și atunci când a venit diagnosticul, au știut că drumul către adopție era clar. Toate semnele le arătau asta. Așa că, Andreea Canea și soțul său Cătălin au făcut totul pentru ca familia lor să crească cu multă dragoste.
Astăzi au doi copii minunați și nu-și văd viața altfel. Micuții au cunoscut abandonul, respingerea, bătăile și singurătatea, iar astăzi învață să zâmbească, să râdă în hohote, să glumească, să facă absolut orice ar face un copil iubit de vârsta lor.
Amândoi au învățat să socializeze, să vorbească, să aibă maniere și, poate cel mai important, să aibă încredere în „oamenii mari”, așa cum spun ei. Nu le este ușor, iar drumul este încă lung, dar sunt acasă de nici trei ani și au crescut, au progresat cât alții în șapte, iar asta, așa cum spune Andreea Canea arată că „orice copil, căruia i se dăruiește iubire, atenție, înțelegere și grijă, poate înflori și poate fi visul oricărui părinte”.
Povestiți-ne cum a început această aventură pentru voi…
A avut la bază infertilitatea. După o relație de 12 ani, ne-am dat seama că nu putem avea copii. Am făcut fertilizarea în vitro, în ciuda faptului că avea șanse foarte mici de reușită, dar ne-am zis să încercăm absolut orice.
În plus, cred că am avut toată viața sentimentul că am o datorie și ca la un moment dat să îmi doresc să adopt un copil, chiar dacă o să am unul biologic. Așa că am fost, cumva, obișnuită cu acest gând. Am primit, de-a lungul vieții, tot felul de mesaje… de pildă, în astrogramă îmi era scris că trebuie să lucrez cu copiii altora, ceea ce am și făcut la grădiniță. Acesta a fost primul semn.
Apoi, când a venit diagnosticul, a fost un alt semn. Noi am făcut fertilizarea în Grecia pentru că foarte multă lume ne-a îndrumat să mergem la Sfântul Efrem care ajută femeile care își doresc copii. Și acolo, înainte de procedură, am visat o voce care mi-a zis „Fă voia Domnului”. Atunci mi-am dat seama că ceea ce ne doream noi, să avem doi copii făcuți prin vitro, nu era calea corectă. Ne-am întors și i-am cerut lui Dumnezeu să ne dea semnele corecte.
Și ce ați făcut?
Ne-am întors în țară și am depus actele pentru adopție. Am dat peste niște doamne absolut minunate la Sector 1 care ne-au ajutat foarte mult. Și la nouă luni după ce făcusem inseminarea nereușită de altfel, am cunoscut copiii.
Au fost aleși de pe lista de greu adoptabili. Nu am vrut să stăm la adopția prin potrivire pentru că știam că poate dura foarte mult. Așa că, ne-am dus la listă și soțul i-a ales. Am cerut mai departe detalii și așa a început drumul nostru.
Andreea Canea: „Fetița nu avea bagajul necesar unui copil de șase ani și jumătate – nu știa să numere, nu știa nici măcar trei litere, știa doar două culori”
Asta s-a întâmplat acum doi ani…
Da, în 2020.
Ați adoptat doi copii, ce vârstă aveau?
Unul avea 3 ani și opt luni. Celălalt avea șase ani și jumătate. Au stat în sistemul maternal aproape 3 ani și înainte de asta în familia biologică. Nu aveam foarte multe detalii despre ei în fișă, erau încadrați cu handicap de grad mediu și cu ceva probleme – ADHD, hiperkinetism, întârzieri. Dar asta nu ne-a speriat pentru că ne documentaserăm înainte, vorbiserăm cu oameni din cercul de prieteni care au adoptat și știam că aceste încadrări pot fi exagerate sau, din contră, multe lucruri ascunse. Însă, am plecat de la premiza că și dacă ai avea un copil biologic nu îți poate garanta nimeni că nu o să aibă nicio problemă de sănătate. Ceea ce mi se și confirmă acum de când merg cu copiii la terapii, sunt o mulțime de familii care trec prin așa ceva. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea de a nu trece printr-o sarcină pe care să o pierd sau în urma căreia copilul să se nască cu probleme care nu pot fi vindecate.
Citește și: Cum ajungi să adopți un bebeluș născut prematur căruia îi mai funcționa doar inima și aceea cu malformații
Și copiii ce probleme au acum?
Problemele din fișă erau reale. Din nefericire nu am știut nimic despre părinți, nu ar fi fost vreo problemă, dar nu am știut nimic despre ei până la prima întâlnire. Se presupune că există și genetică ce stă la baza unor probleme, dar asta nu ne-a împiedicat să mergem mai departe cu procesul de adopție.
Așa cum îți spuneam, problemele trecute în fișă erau reale. Fetița nu avea bagajul necesar unui copil de șase ani și jumătate – nu știa să numere, nu știa nici măcar trei litere, știa doar două culori. Iar băiețelul, la aproape patru ani, era nonverbal și foarte violent. Amândoi aveau întârzieri de dezvoltare, emoționale, dar ne-au plăcut la prima întâlnire. Nu cred în dragoste la prima întâlnire, dar cumva există foarte multe sentimente care te încearcă în acele momente – dorința de a-ți fi găsit copilul, de a fi bine, milă. E foarte greu să fii cerebral în astfel de situații.
Andreea Canea: „Băiețelul, la aproape patru ani, era nonverbal și foarte violent”
Cum a fost viața celor mici în familia biologică? Au amintiri de atunci?
Din păcate, da. Cu asta ne luptăm acum… cu trauma. Pe parcurs am aflat mult mai multe lucruri despre familia biologică – părinții alcoolici, îi băteau, au fost încuiați în casă, lăsați singuri. Fetița nu a spus nimic până la patru ani, era în șoc, a avut pavor noctur multă vreme după ce a venit la noi, peste un an. Băiețelul a fost total neglijat, era subnutrit, deshidratat, nu a avut deloc parte de afecțiune, se leagănă foarte tare și acum pentru că a stat tot timpul singur. Dar am văzut toate aceste lucruri după ce au venit la noi, atunci ne-am dat seama că au nevoie de mai mult timp și efort din partea noastră.
Ați avut sau ați făcut vreo pregătire înainte? Ați fost cumva pregătiți pentru asta?
Ești vreodată pregătit pentru așa ceva?! Îi mulțumesc terapeutei pentru că ne-a consiliat înainte de adopție, a lucrat mult cu amândoi. Eu făceam deja terapie de trei ani. Ne-a ajutat și după ce am terminat procesul de adopție. Apoi, am avut suportul Direcției. Este adevărat că există niște cursuri pe care ești obligat să le faci, dar, știi cum este, fiecare le tratează cum consideră. Cred că te ajută foarte mult studiul individual. Însă, nu cred că ești niciodată pregătit pentru un copil, mai ales dacă acesta are un istoric complicat de traumă. Însă, vreau să subliniez, că am văzut și adopții ușoare.
Este foarte important să ai suportul oamenilor apropiați. Noi am avut norocul să avem prieteni pe care mai bine de un an i-am sunat de fiecare dată când aveam o problemă. Și când am putut să mai ies, am început să merg și la taberele Tzuby’s Kids. Făcusem cursul cu oamenii lor și ne-au fost de mare suport. Cred că dacă nu ai suportul oamenilor de lângă tine, este foarte greu, imposibil – o prietenă mi-a zis că șase luni a vrut să-l ducă înapoi în fiecare zi.
Cum și de ce a apărut depresia?
Știe toată lumea că atunci când vine un copil în viața ta, ți se schimbă total viața. Nu ai cum să rezolvi partea de atașament dacă ești plecat toată ziua pentru job. Așa că a trebuit să renunț la partea profesională. Și toate satisfacțiile care veneau din această zonă au dispărut. Cred că, așa cum există depresia post natală, există și o depresie post adopție. Nu ne-a fost deloc ușor pentru că au venit doi copii în viața noastră și a fost greu să facem față traumelor lor.
Andreea Canea: „Așa cum există depresia post natală, există și o depresie post adopție”
Cum vă spun acum copiii?
E
Băiatul ne spune mamă și tată aproape de la început. Fetița nu ne spune așa decât în context, acum lucrăm să ne găsim alte apelative – de câteva zile am găsit mãe în portugheză. Din păcate, reperele ei de mamă sunt complet eronate pentru că toate au dezamăgit-o și au părăsit-o, inclusiv ruperea de maternală, de care ea se atașase, a fost tot un abandon. Așa că înțelegem că este foarte greu să spună mamă unei persoane care, chiar dacă face lucrurile complet diferite de celelalte persoane care au fost în acest rol, este greu pentru ea. Modelul ei este cu totul altfel. Dar, cu terapie, am trecut și peste acest orgoliu al meu. Cu timpul, când o să înțeleagă cum stau lucrurile cu o familie adevărată, o să ne spună. Totul la timpul lor.
Copiii cum se înțeleg între ei?
Bine, mult mai bine decât alți frați. Ea a avut mare grijă de el când erau mici, încă din familia biologică. Am avut și o perioadă de gelozie, normal din partea fetiței pentru că era mai mare. Dar se înțeleg foarte bine.
Practic, fiind frați, ei nu puteau fi adoptați decât împreună, nu?
Da. Practic pe lista de greu adoptabili sunt fie frați, fie de la gradul II de handicap în sus.
Dar așa ați vrut de la început să adoptați frați, credeați că le va fi mai ușor?
Soțul vine dintr-o familie de trei frați. Eu am fost singură la părinți. Am făcut o medie (râde). Ne-am dorit să fie doi și să fie fată și băiat. Doamna de la Direcție ne-a spus că ar fi mai bine să fie doi pentru că așa ai putea avea un moment de respiro pentru că se joacă împreună, ceea ce se și întâmplă. Dar, sincer, nu contează toate lucrurile astea, ne-au plăcut ei și așa a fost să fie.
Vorbeați despre prieteni care v-au ajutat foarte mult în tot acest proces. Familia cum a reacționat când le-ați spus să vreți să adoptați?
A existat o oarecare reticență, dar s-au adaptat. Știam cât de importantă este familia extinsă pentru acomodarea lor, acum toată lumea îi ajută. Îți dai seama, părinții noștri vin dintr-o generație în care lucrurile pe care le știau despre adopție sau orfelinate erau îngrozitoare, așa că teama lor era cumva normală. Dar atunci când vezi că cei doi oameni sunt atât de determinați, nu ai ce să faci. Cred că cel mai greu moment era atunci când ne simțeam depășiți, ni se spunea că noi am vrut-o. Ceea ce mi se pare oribil. Însă, în general, am avut parte de mult suport.
Citește și: Vișinel Bălan a fugit de abuzurile din centru și a ajuns la câțiva centimetri de o moarte pe șina de tren: „Una dintre pedepse era să te dezbrace în pielea goală, să te plimbe pe toate coridoarele centrului și apoi lovit. De-aia mulți ajungeau să se sinucidă”
Ne-ați spus că tot acest proces nu a fost deloc unul ușor pentru dvs, că v-ați rupt de partea profesională pentru a vă dedica exclusiv celor mici. Soțul dvs. cum vă ajută?
Unul trebuia să muncească și a tras el bățul scurt (râde). El este ca un al treilea copil, băiețelul chiar îl alintă „cel mare” (râde) că de multe ori vrea să se joace. Mă ajută foarte mult, este foarte implicat. Însă și pentru el este un proces greu și l-am lăsat de fiecare dată când a avut nevoie de un moment al lui.
Ne-ați spus că ați încercat să faceți fertilizare, de câte ori ați încercat acest proces?
O singură dată. Șansele erau minime și a fost un tratament crunt, foarte greu. Știam că șansele sunt foarte mici – doctorul a fost onest, iar noi ne-am asumat pierderea acelor bani. Am vrut să încercăm, dar nu la nesfârșit. Drumul către adopție era oricum deschis, trebuia doar să îl vedem noi.
Procesul adopției a fost mult mai ușor…
Da, absolut. După ce am făcut cursurile, primești atestatul în trei luni. Am cunoscut copiii în septembrie și în decembrie erau la noi. Acum, evident, procesul acesta poate să dureze și mai mult dacă stai la potrivire sau vezi mai mulți copii. Nu știu, pentru noi a fost un sentiment foarte complicat și nu ne-am dorit niciodată să facem un copil să sufere pentru că îl refuzăm. Este important să îți setezi corect așteptările – să nu aștepți un geniu, blond cu ochi albaștri.
Ați avut vreun moment în care v-ați gândit că ați făcut o greșeală?
În fiecare zi pentru multă vreme (râde). La un moment dat am cunoscut una dintre cele trei familii care i-au văzut înaintea noastră și m-au întrebat cum de i-am luat că aveau încadrare. Am rămas șocată, „de ce te-ai dus să-i vezi când știai asta de la început?!?”, doar asta aveam în cap. Și atunci m-am surprins spunându-i că „ei nu au nicio vină, iar, tu, ca adult poți face mult mai mult pentru a înțelege trauma pe care au trăit-o și pentru a-i ajuta”. De fiecare dată când îmi ies din fire, îmi spun că ei nu au nicio vină și tot ce fac este din cauza oamenilor de dinainte. Niciun suflet nu merită așa ceva. Nimeni nu merită asta. Foarte greu primesc binele, multă vreme ne-a luat să scăpăm de teama lor de bătaie pentru că la ei asta a însemnat iubirea.
Am rupt teoriile cărților care ne spuneau că adaptarea durează șase luni și atașamentul se formează în doi ani. La noi, adaptarea a durat mai bine de doi ani și permanent apare un lucru nou care le declanșează frica și ne întoarcem de unde am venit. De pildă, acum ceva timp ne-am mutat la curte și asta i-a dus în punctul zero.
Dar vedeți evoluția?
Da, este o schimbare imensă. Psihiatrii și psihologii au fost surprinși că nu sunt în plasament, ci în proces de adopție și nu ne-au dat foarte multe șanse. Dar chiar acum am fost la evaluare și băiețelul s-a dezvoltat foarte mult, încă are întârzieri în vorbire, dar progresul este incredibil.
Andreea Canea: „Foarte greu primesc binele, multă vreme ne-a luat să scăpăm de teama lor de bătaie pentru că la ei asta a însemnat iubirea”
Se duc la școală?
Unul este la școală, altul la grădiniță. Amândoi în sistemul de stat. Medicul psihiatru ne-a spus că problemele lor nu pot fi rezolvate cu medicație pentru că toate vin din traumă și, cu cât vor fi așezați emoțional, cu atât se vor liniști toate aceste probleme.
Și la școală cum s-au adaptat?
Am găsit oameni care să rezoneze cu cazul nostru, ai nevoie de suportul lor. Nu toată lumea este dispusă să lucreze cu un copil adoptat pentru că trebuie să spui asta. Am schimbat școala și grădinița, iar acum am dat de oameni foarte buni, foarte implicați. Este foarte ușor să lucrezi cu genii sau cu copii care sunt adaptați la viața aceasta cu reguli bine știute, dar e destul de complicat atunci când nu este așa.
Citește și: Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui
Vă gândiți să mai adoptați?
Am fost întrebați, dar nu cred. Cel puțin nu acum pentru că trebuie să ne concentrăm pe ce facem acum. Avem doi copii minunați și nu ne vedem viața altfel. După tot greul prin care au trecut înainte, acum știu să zâmbească, să râdă în hohote, să se alinte, să glumească, să facă absolut orice ar face un copil iubit de vârsta lor.
Amândoi au învățat să socializeze, să vorbească, să aibă maniere și, poate cel mai important, să aibă încredere în „oamenii mari”, așa cum spun ei. Poate exagerez, dar cred că dezvoltarea lor este ca în basmul cu Făt Frumos, au crescut în doi ani cât alții în șapte și asta arată că orice copil, căruia i se dăruiește iubire, atenție, înțelegere și grijă, poate înflori și poate fi visul oricărui părinte.
Și, ultima întrebare, ce mesaj le-ați dat oamenilor care se gândesc să facă acest pas, dar poate nu sunt siguri sau, poate asemenea dvs., au nevoie de un semn?
Eu cred că Dumnezeu dă fiecăruia cât poate să ducă… am văzut la prieteni și familiile pe care le-am cunoscut în tabere Tzuby’s Kids că procesul de adopție poate să fie și foarte ușor. Ceea ce aș recomanda este să se facă terapie pentru că oricine poate fi depășit de probleme, de presiune și atunci trebuie să ceri ajutor. Este foarte important să ai alături oameni care trec prin aceleași situații. Și le-am mai spune să se gândească foarte bine la ce își doresc pentru că o adopție nu înseamnă un copil perfect, ci unul care s-a născut și a fost abandonat, cu traume pe care trebuie să le vindeci pe parcurs. Nu trebuie să accepți copilul perfect, ci unul pe care să-l iubești.
Dacă îți dorești să afli mai multe lucruri despre procesul de adopție Asociația Tzuby’s Kids și Alianța România Fără Orfani (ARFO) sărbătoresc Ziua Națională a Copilului Adoptat pe data de 2 iunie, în Parcul Herăstrău din București (Roaba de Cultură – Zona Pescăruș). Copiii pot picta, modela în lut, desena sau pot participa la jocuri individuale și de grup în intervalul orar 17:00 – 19:00, pentru a celebra Ziua Adopției. Asociația Tzuby’s Kids va avea amenajat un stand unde pot fi obținute informații valoroase despre adopție, plasament familial și despre situația copiilor din sistemul de protecție, direct de la specialiști. De asemenea, părinții adoptivi vor povesti experiența unei vieți transformate prin adopție. Seara se va încheia cu o tombolă organizată de Tzuby Toys, unde participanții pot câștiga o mulțime de premii, de la căni și umbrele la produse senzoriale pentru copii.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
