Oana Nicolau este psihoterapeut şi tratează cuplurile cu probleme de mai bine de 10 ani. Dacă în urmă cu 10 ani erau foarte puţini cei care apelau la terapia de cuplu, azi, oamenii sunt tot mai deschişi spre a-şi lăsa problemele în mâinile unui specialist. După ce a văzut şi tratat peste 1.000 de cupluri în aceşti 10 ani, Oana a scos o carte „A de la Armonie”, în care descrie cazurile întâlnite în cabinet şi demonstrează în urma unui studiu personal că 8 din 10 cupluri nu-şi mai manifestă afecţiunea în cuplu. Este o statistică făcută doar în cazul cuplurilor care apelează la terapie, ceea ce înseamnă foarte puţin raportat la populaţia ţării. Rezultatele ar putea fi şi mai grave, dacă am lua în considerare toate cuplurile din România. Oana Nicolau consideră că principalul motiv pentru care oamenii nu-şi mai manifestă afecţiunea nu este acela că nu se mai iubesc ci faptul că ei văd iubirea ca pe un fapt dat: „Dacă suntem împreună înseamnă că te iubesc. De ce trebuie să-ţi mai arăt?”. Am întrebat-o şi despre celelalte motive şi despre căsătorie, copii şi infidelitate. Mi-a răspuns sincer la toate, bazându-se şi pe o experienţă de mamă a trei copii şi cu o relaţie de cuplu extrem de stabilă şi funcţională de aproximativ 25 de ani.
Spuneai că 8 din 10 cupluri care vin la terapie se confruntă cu lipsa de afecţiune. Nu e cam mult?
Majoritatea celor care vin la terapie se confruntă cu probleme de lipsă de afecţiune. Mai exact, ei uită să-şi mai manifeste afecţiunea unul faţă de celălalt. Dacă la începutul relaţiei erau foarte orientaţi către a oferi, către a arăta emoţii, sentimente trăiri, odată ce relaţia devine stabilă şi închegată, ei uită s-şi mai manifeste afecţiunea şi trăiesc cu impresia că lucrurile acestea sunt de la sine înţelese.
Pare că suntem o ţară de trişti…
Nu trişti. Unii dintre ei nu consideră că mai e nevoie să facă ceva pentru relaţie, să mai aducă energie, dovezi de iubire.
Este un studiu efectuat ca la carte sau doar o constatare personală?
Este un studiu efectuat de mine, ca la carte, pe un eşantion de aproximativ 1000 de cupluri. Este un studiu personal pe care l-am făcut în 10 ani de experienţă de lucru cu cuplurile.
Şi dacă nu e iubire, atunci ce ne mai motivează? Ce îi mai motivează pe aceşti oameni? Sau nu neapărat nu mai e iubire?
Nu neapărat nu mai e iubire. Ei nu că nu se mai iubesc, căci asta constat în cabinetul meu. Ei se iubesc doar că li se pare de la sine înţeleasă această iubire. „Sigur că te iubesc, dar nu consider că mai trebuie să-ţi spun că te iubesc, nu consider că mai trebuie să-ţi fac cadouri, să te iau în braţe, să petrecem timp împreună. E normal că te iubesc dacă suntem împreună.” Cam asta e povestea lor. Nu că nu mai există iubire ci că nu mai există manifestarea iubirii în forma în care exista la începutul relaţiei.
Are legătură şi cu vechimea cuplului? Cu cât cuplul e mai vechi, cu atât iubirea păleşte mai mult?
Nu păleşte. Au fost cupluri cu care am lucrat şi care la terapie au ales că cea mai bună decizie este să se despartă. Acelea au fost cuplurile la care iubirea a pălit. Dar sunt cupluri care se iubesc şi după 10-15 ani de căsătorie sau mai mult, doar că nu-şi mai manifestă iubirea în forma în care o făceau la început. Şi acolo intervin nemulţumiri pentru că se simt neiubiţi şi frustraţi. Asta duce la discuţii şi asta îi aduce în cabinet.
Căsătoria e una dintre probleme? Se spune că odată cu căsătoria oamenii devin mai siguri pe ei şi uită să mai fie atenţi la exprimarea emoţiilor…
De obicei asta se întâmplă după căsătorie. O altă nemulţumire şi o altă cauză este legată de îngrijirea personală. Şi când spun îngrijire personală, nu mă refer doar la felul în care ne coafăm, ne îmbrăcăm, ci inclusiv partea de sănătate fizică şi emoţională. Adică, oamenii nu mai sunt preocupaţi de propria persoană. Devin preocupaţi de bunăstarea familiei, să muncim să, facem bani, apoi vin copiii şi sunt foarte preocupaţi de creşterea şi educarea copiilor şi astfel, persoana proprie ajunge undeva pe locul 3 sau 4.
Dacă ar fi să facem un top al cauzelor care duc la lipsa manifestării afecţiunii în cuplu, care ar fi acesta?
Principala cauză este că oamenii consideră că iubirea este un dat..
Din ce cauză consideră asta?
Păi dacă tot ne-am întâlnit şi ne-am luat, e normal că dacă încă suntem împreună că încă ne iubim. Atunci mai trebuie să fac ceva? Nu mai trebuie să fac nimic. Da, dar tu nu-mi arăţi asta? Păi de ce trebuie să-ţi arăt? Tu nu ştii că te iubesc?
Pe locul 2?
Apoi mai sunt şi mentalităţile şi modelele din familie şi ce ţine de planul social. Nu-i arăta bărbatului că-l iubeşti că i se urcă la cap. Nu-i arăta femeii prea mult că o iubeşti că, la fel, i se urcă la cap şi până la urmă treaba ei e să aibă grijă de copii, de casă, să se preocupe de bunăstarea familiei şi nu îi trebuie ei să ştie că e frumoasă, că apoi poate să se ducă cu altul.
Făcând o departajare pe sexe, care uite cel mai adesea să-şi exprime afecţiune: bărbatul sau femeia?
Bărbatul. El este cel care uită să facă asta şi pentru că el prin definiţie nu e foarte afectuos. Chiar vorbeam de curând cu o clientă, nu pentru că ei nu ar avea nevoie de afecţiune, ci pentru că ei nu sunt învăţaţi să-şi manifeste afecţiunea şi nu sunt învăţaţi să primească afecţiune. Crescuţi poate de nişte părinţi pe principiul că băiatul trebuie să se dezvolte ca bărbat şi să fie puternic, nu sensibil, emoţiile sunt lăsate într-un plan secund sau poate nu există deloc. Atunci singur că el va deveni un bărbat căruia îi va fi foarte greu să-şi manifeste afecţiunea faţă de parteneră. Nu pentru că ei nu ar avea nevoie de afecţiune, au nevoie la fel de mult ca şi femeile, dar nu sunt educaţi în sensul acesta. Atunci, sigur că, la începutul relaţiei când e îndrăgosteala aceea, euforia de început, ceea ce fac ei fac natural. Nu mai stau să gândească, pentru că raţionalul în perioada aceea nu prea este folosit. Este mai pregnantă partea emoţional activă. După aceea, după ce relaţia se aşează şi devine stabilă, ei redevin raţionali şi fac ceea ce au fost învăţaţi să facă.
Deci educaţia este principala problemă şi modelul taţilor noştri?
Exact. Felul în care ei au fost educaţi şi felul în care le-au fost transmise aceste valori.
Dar este posibil ca afecţiunea să dispară. Atunci cum ne dăm seama că afecţiunea a pălit sau chiar a dispărut?
Se poate întâmpla asta. Doi oameni care se iubesc şi care decid să înceapă o relaţie împreună, e clar că sunt doi oameni care sunt îndrăgostiţi. Îndrăgosteala se transformă într-o iubire care ar trebui să crească pe parcursul relaţiei. Ceea ce face ca iubirea să pălească este că cei doi nu mai dau atenţie relaţiei lor din punct de vedere iubire. Şi ceea ce i-ar ajuta să-şi menţină nivelul de iubire şi chiar să se dezvolte, este readucerea stării de îndrăgosteală de la început.
De parcă ar fi aşa uşor….
Nu e chiar aşa de greu. Ceea ce ajută este timpul pe care cei doi îl petrec împreună, ieşire în doi, plecările în doi, vacanţele în doi. Acestea sunt momente în care cei doi se pot reîndrăgosti unul de celălalt şi este ceea ce menţine focul acela al pasiunii şi ceea ce menţine iubire pe o perioadă nelimitată.
Şi dacă totuşi nu mai e iubire?
Nu mai e iubire atunci când cei doi nu mai fac asta. Atunci când cei doi sunt foarte dedicaţi familiei pe întregul ei, cu copii, cu tot ce înseamnă, atunci când sunt orientaţi către acumularea de bunuri materiale, atunci când cei doi uită să mai fie ei doi ca şi cuplu.
Atunci se poate întâmpla ca iubirea să nu mai existe. Dar nu înseamnă neapărat finalul relaţiei. Sunt oameni care rămân împreună toată viaţa fără să mai existe iubire între ei, sunt foarte buni prieteni, colegi de apartament.
Adică o relaţie poate continua doar din respect sau commitment?
Da, sunt foarte multe relaţii care rămân aşa. Nu se mai iubesc, nu mai există afecţiune între ei şi ei decid să rămână împreună fie pentru că au acumulat nişte bunuri şi nu vor să le împartă, fie pentru că au copii…
Poate rezista un cuplu doar din respect şi commitment, dar asta nu înseamnă că vreunul dintre ei este fericit. Şi mă refer la ei doi ca adulţi, dar şi la adulţi. Din două rele, e bine să alegem răul cel mai mic. Atunci când cei doi nu se mai iubesc, nu mai au nimic din ceea ce înseamnă o relaţie de cuplu, mai ales dacă există şi discuţii certuri, conflicte, violenţe, este de preferat ca cei doi să se despartă.
Asta e foarte trist…
Da, este foarte trist. Dar am lucrat cu un cuplu trecut de 50 de ani. La ei chiar aşa se întâmplase. Ei s-au căsătorit pentru că s-au iubit foarte mult, a fost totul minunat, iar apoi, pe măsură ce au evoluat ei, au venit şi copiii şi nu s-au mai focusat deloc pe relaţia lor de cuplu. Aici fac o paranteză. Privesc individul ca făcând parte dintr-un sistem şi sistemul familiei înseamnă două subsisteme: subsistemul adulţilor în care ei sunt pe de-o parte soţ şi soţie, pe de altă parte părinţi şi subsistemul copiilor. Dacă cei doi nu au grijă de subsitemul lor, al adulţilor, atunci, relaţia lor de cuplu se deteriorează încet, dar sigur.
Acest cuplu era focusat foarte mult doar pe partea de familie, pe ceea ce înseamnă copiii. Focusul pe partea de cuplu nu mai exista. Nu mai ieşiseră ei doi, nu mai spun de vacanţe petrecute în doi, nu mai avuseseră o ieşire la restaurant, la un film, în parc, undeva doar ei doi, asta de când veniseră copiii. Totul era legat de copii, totul împreună cu copiii. Oamenii aceştia erau ataşaţi unul de celălalt pentru că avea un istoric, dar nu mai exista iubire între ei. În terapie, am lucrat cu ei şi au început să realizeze. Şi-au dorit foarte mult să reaprindă flacăra pentru că divorţul nu era o opţiune pentru ei. Au învăţat să facă nişte lucruri, să redevină cuplu. Am lucrat cu ei 6-8 luni de zile şi au plecat ei doi într-o vacanţă. Când s-au întors, au spus că se simt ca la începutul relaţiei pentru că s-au redescoperit după atâţia ani. Erau fascinaţi de ce emoţii pot simţi unul faţă de celălalt.
Nu e vorbă că ciorba odată răcită nu mai e bună reîncălzită?
Este vorba aceasta, dar eu nu sunt de acord cu ea. Atâta timp cât există iubire şi dorinţa de a fi în relaţie cu celălalt, orice e posibil.
Şi dacă mai e doar dorinţa de a fi în relaţie cu celălalt?
Dacă e doar dorinţa şi nu mai este iubirea, trebuie să vedem de unde vine dorinţa. Pentru că dorinţa ar putea veni dintr-o mentalitate greşită precum „avem un copil împreună şi trebuie să rămânem împreună”, iar asta nu e suficient. De dragul copiilor să rămânem într-o relaţie nu este în regulă, nici faţă de adulţi, nici faţă de copii. Şi copiii vor învăţa un model despre ce înseamnă iubirea, ce înseamnă relaţia de cuplu. şi dacă există o relaţie disfuncţională, acelaşi model îl vor prelua şi copiii.
Rata divorţurilor este în creştere. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că, oamenii se căsătoresc din motive greşite. Pentru că trebuie, pentru că mama, pentru că tata, pentru că societatea, pentru că vârsta, etc. Puţini sunt cei care se căsătoresc pentru că iubesc cu adevărat şi îşi doresc cu adevărat să facă pasul acesta.
Şi din ce în ce mai puţini sunt cei care se căsătoresc, apropos de statistici…
Da, sau se căsătoresc la vârste mai înaintate. A devenit foarte importantă cariera. Înainte familia era foarte importantă şi pentru că nu existau metode contraceptive. Până la urmă şi partea sexuală este foarte importantă, este un instinct natural, iar oamenii făceau sex, femeile nu aveau la dispoziţie contraceptive şi se căsătoreau foarte devreme. Sau pentru că-şi doreau să facă sex, trebuiau să se căsătorească. Lucrul acesta nu mai este valabil în zilele noastre şi nu mai au motiv să se căsătorească şi acordă mare atenţie carierei. Există foarte multă presiune pe copii, din partea părinţilor, să-şi facă o meserie, să-şi formeze o carieră, iar aceşti copii devin nişte adulţi foarte concentraţi pe carieră.
Poate şi cariera e un motiv pentru care nu se mai manifestă afecţiunea în cuplu?
Cariera rămâne la fel de importantă şi după apariţia familiei, iar timpul alocat relaţiei de cuplu este tot mai mic, din cauza carierei.
Apariţia unui copil poate repara o relaţie?
Nu. Apariţia unui copil este o etapă. Cuplul trece prin mai multe etape, de la început până la final. Apariţia unui copil este una dintre cele mai importante, dar şi cele mai dificile etape din relaţia de cuplu. De cele mai multe ori dezechilibrează cuplul, mai ales dacă acesta nu este pregătit şi nu face nişte lucruri pentru a se pregăti înainte să vină copilul. Copilul este o necunoscută, oricât de mult ai citi şi ai vedea înainte. Azi sunt ei doi, iar următoarea zi sunt trei, iar al treilea este dependent 100% de ei. Personal nu am aflat de nici un cuplu care să-şi repare relaţia prin apariţia unui copil.
Dar printr-o infidelitate?
Aici e o altă poveste. Deşi ştiu că pare foarte ciudat să spun asta, infidelitatea, de cele mai multe ori, ajută relaţia. Mă refer la cei care apelează la un specialist după ce apare o infidelitate. Infidelitatea apare cu un scop, se întâmplă cu un motiv. Odată ce ei doi descoperă care sunt motivele respective, îşi pot repara relaţia şi ulterior, ei chiar pot avea o relaţie funcţională. De cele mai multe ori, infidelitatea ajută cuplul să crească, să evolueze.
