Bianca Spînu, medic în scaun rulant, în spitalul în care a fost toată viața pacient. Poveste despre curaj, supraviețuire și viață
Bianca Spînu ne arată tuturor în fiecare zi că pentru a-ți continua viața ai nevoie de multă putere interioară, un strop mare de adrenalină, voință și familia aproape. Nu a citit un manual de instrucțiuni la 20 de ani ca să învețe cum să-și facă viața mai frumoasă atunci când a suferit un accident de mașină care a lăsat-o imobilizată. Și-a spus doar că merită să-și facă un rost. A înțeles că cea mai mare stavilă a sa poate fi depășită și transformată în cea mai mare reușită.
În prezent, este medic rezident în spitalul în care, cu zece ani în urmă, era în altă ipostază, cea de pacient. Nu a plecat de acolo pe picioarele sale, dar nici nu a împiedicat-o ca la șase luni distanță să se urce la volan și să conducă de două ori pe săptămână în jur de 200 km ca să ajungă la cursurile universitare. Ba pe vânt, ba pe ploaie, a găsit resurse nebănuite, a dobândit și a terminat facultatea de medicină, una deloc ușoară.
A făcut pace cu ea și s-a iubit necondiționat, s-a acceptat indiferent de starea fizică. Nu-și face planuri pe termen lung, ci lasă ca viața să o surprindă. Momentan, pune focus pe dezvoltarea sa profesională. Să-i cunoaștem povestea în rândurile de mai jos!
Bianca Spînu:„A fost acum aniversarea de zece ani de la accident”
A fost ziua ta. Toate gândurile bune din partea mea. 30, Bianca, nu? Cum te simți?
Te întreabă oamenii unde te vezi peste cinci ani, peste zece ani și nu pot să zic că sunt în locul în care mă visam acum zece ani, dar nici nu sunt într-un loc rău. Eu am avut accidentul cu vreo două luni înainte să fac 20 de ani și automat a fost acum și aniversarea de 10 ani de la accident. Au fost două aniversări rotunde, ca să le zic așa. Acum zece ani îmi doream totuși să merg, să mă recuperez, să-mi reiau viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eram și puțin mai naivă, nici nu înțelegeam mai nimic ce se întâmplă cu mine, deși eram deja studentă la medicină, dar nu cunoaștem profund medicina. Aveam doar un semestru de medicină.
Ți-ai pus o dorință când ai suflat în tort?
Nu. Nu mi-au plăcut planurile pe termen lung niciodată. Nici spontană nu mă consider. Îmi plac planurile pe termen scurt. Nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă, să fie înțelegere în familie, să mă dezvolt cât de mult posibil, dar să-mi doresc ceva material, mai puțin.
Cât de mult te-a schimbat dizabilitatea fizică?
Cred că am început să mă focusez mai mult pe lucrurile mărunte, lucrurile ce-i definesc pe oameni, să țin la relațiile pe care le încheg cu ei, să iubesc timpul petrecut lângă cei care sunt cu totul aproape de mine, oameni în fața cărora nu porți o mască.
Bianca Spînu:„Prietena mea cea mai bună este sora mea.”
S-au triat oamenii?
Da, foarte mult, pentru că eu nu pot să țin pasul cu modul în care evoluează viața unui om normal. Automat că prietenii mei și-au făcut viața lor de familie care au acum copii. Eu am pus în primul plan dezvoltarea mea personală și profesională. Mi-aș dori să am și eu pe cineva, dar nu este o prioritate, cum și prietenii au alte priorități și s-au mai triat, iar eu am înțeles. Niciodată nu pot spune că am avut o prietenă, două prietene foarte apropiate. Dar, oricum, să știi că nu am avut o relație cu fetele foarte strânsă, ci mai mult am avut relații amicale cu băieții. Pot spune că prietena mea cea mai bună este sora mea, care este mai mică ca mine cu nouă ani. Se cunoaște diferența de mentalitate și automat ea intrând mai mult în colectivitate, sunt diferențe între noi, deși am crescut în aceeași casă.
Ea îți va fi fidelă.
Pot să zic că am fost binecuvântată că sunt în familia în care sunt, cu părinții și sora pe care Dumnezeu mi i-a dat. M-au susținut foarte mult. Și acum stăm împreună, o sun când am nevoie după muncă să mă ajute. Nu știu dacă n-aș fi avut familia asta, cum m-aș fi descurcat. Nu cunoașteam pe nimeni în scaun rulant, la șase luni m-am urcat din nou la volan, făceam drumuri zilnice Iași-Vaslui alături de mama mea care era o panicoasă, pe ceață, pe ploaie. Cred că nu am fost conștientă de riscurile la care mă expuneam. Cred că dacă nu făceam lucrurile alea atunci, nu mai aveam curaj. Am avut o doză de adrenalină.
Făceai naveta la universitate, nu?
Da. Făcând jumătate de an nu aveam anumite examene date și mai făceam doar orele de anatomie, fiind obiect de an. Trebuia să recuperez orele. Aveam ore marțea și joia.
Acum după ce ai terminat facultatea, ce poți spune despre cum te-ai descurcat în facultate?
Bine. Nu pot să zic că nu m-am descurcat bine și că rezultatele mele nu au fost cu adevărat rezultatele mele. Dar am fost și puțin protejată de situație și uneori au fost mai înțelegători profesorii.
Te mai sperie faptul că nu mai poți merge? Mai există șanse de recuperare?
Șanse doar de la Dumnezeu sau să se inventeze ceva cu adevărat revoluționar din punct de vedere medical. Șanse să mă apuc să fac kinetoterapie 30 de h, nu o să pot obține nimic decât să am mușchii foarte bine lucrați. Nu știu dacă m-a speriat, cumva am acceptat de la bun început. Mi-am zis că trebuie să-mi fac un rost așa ca să mă pot descurca singură, pentru că sunt conștientă că părinții mei nu vor exista toată viața.
Bianca Spînu:„În față nimeni nu a avut curaj să-mi spună adevărul!”
Ți s-a spus franc în față de către medici că nu o să mai poți merge?
Nu, medicii nu mi-au spus, ci mamei, că o să am 1 % șanse să mă recuperez. În față nimeni nu a avut curaj să-mi spună, decât o persoană din exterior care a dorit să mă ajute să merg în afară să fac o operație la un moment dat.
Unde ai fost la noi în spital?
La Oblu am fost operată, dar în Iași m-am plimbat prin toate spitalele. În afara României nu am fost la recuperare, ci în alt oraș de la noi. În aprilie 2011 am avut accidentul și în august am fost la Mangalia.
Cred că ai tot povestit ce s-a întâmplat în acea zi, dar dacă te rog și eu, e prea mult?
Sincer, mereu am evitat pentru că este traumatic să povestesc. Am considerat că un anumit moment din viața mea nu ar trebui să mă caracterizeze, să mă definească. Poate de asta nici nu am spus niciodată ce s-a întâmplat atunci.
Ideea e că am fost la o petrecere cu mai mulți prieteni și ne întorceam de la petrecere, am oprit la un non stop. Știam că am urcat cu o persoană care a băut alcool, după aia am aflat că avea și permisul suspendat, tot din cauza conducerii sub influența alcoolului. De atunci nu-mi mai aduc aminte nimic. Din câte am înțeles, a condus bine o bucată de timp și la un moment dat a pierdut controlul volanului și am intrat într-un parapet și asta a fost.
Ce s-a întâmplat cu el? Ai avut vreun proces?
Da. A făcut închisoare doi ani și șase luni pentru că a avut victimă gravă și deces.
Întâmplător, deși Iașul este mare, dar în egală măsură mic, ai mai dat ochii cu el?
El este din Vaslui și noi am avut accidentul în Vaslui. Eu sunt dintr-un sat din municipiul Vaslui și eram consănteni. Cred că de două ori l-am văzut după accident. Nu a încercat niciodată să ia legătura cu mine.
Nici familia lui?
Nu.
Îl consideri vinovat?
Cred că toți am avut partea noastră de vină. Pe mine m-a întrebat lumea că dacă știam că a băut, de ce m-am urcat în mașină. Păi, locul în care a oprit mașina a fost într-un sat străin, era două dimineața și eram singura fată din mașină. Cum să cobor eu așa din mașină?! Plus că aveam 19 ani. Nu poți gândi cu mintea matură. Nu-ți poți da seama că se poate întâmpla ceva rău. Eram și eu adolescentă. Nu te întrebi la 19 ani dacă ți se întâmplă ceva rău. Cred că toți am avut o parte din vină, dar fuse și se duse.
Bianca Spînu: „Am supraviețuit!”
Ce lucru curajos ai făcut de când aparții unui scaun de rotile?
Am supraviețuit. Puteam să cad într-o depresie și să mă plimb dintr-un spital în altul. Mi-am refăcut viața în termenii în care pot eu. Este imposibil de crezut că eu de mâine voi merge. Trebuie să fiu conștientă că și dacă aș începe să merg, trebuie să încep dintr-un punct. Sunt mulțumită de faptul că am terminat o facultate grea, că profesez.
Te dedici total meseriei? Reușești să faci ceea ce ți-ai propus?
Eu voiam medicină dentară, dar mi-am dat seama în primul an de facultate că nu o să pot să profesez în scaun rulant ca medic stomatolog în România. Ar trebui să fac parte de prevenție, de igienă și la noi în România nu este. Sunt măsele pe care nu le pot scoate nici bărbații. Eu pe trunchi nu aveam echilibru cum trebuie. Stomatologii lucrează de pe scaun, dar au echilibru. Eu nu am. Am hotărât să mă transfer la medicină generală. Mi-a fost foarte greu să decid ce vreau să fac, pentru că eu inițial mi-aș fi dorit să fac medicină dentară pe partea de copii. Mi-ar fi plăcut să fac partea asta de pedontoție, dar partea e pediatrie în sine nu mi-a plăcut. Mi se pare traumatizant să văd copii în suferință și am fost un pic debusolată. Totuși, am găsit tot felul de profesori care m-au sfătuit ce aș putea să fac. Și încetul cu încetul mi-am dat seama că am opțiuni chiar și așa.
Intri în contact cu pacienții?
Acum intru în contact cu pacienții că sunt pe modul de ecografie. Este singurul moment în care un radiolog intră în contact cu pacientul. La RMN, la radiografie vede doar imaginile și cam atât.
Ai simțit reticențe?
Nu, doar în perioada studenției am mai simțit, dar de când sunt rezident, nu. Sunt la Neurochirurgie, acolo este casa mea ca medic rezident și am găsit un colectiv de medici specialiști și primari care m-au acceptat foarte ușor și fără prea multe convingeri. M-am simțit ca și colega lor. Au înțeles că unele lucruri nu le pot face din punct de vedere fizic și au preluat ei din activitățile pe care nu le pot face. Chiar am avut mare noroc din punctul ăsta de vedere. Și doctorul Dobrovăț își făcea griji că nu pot să trec un prag, voia să-l scoată de dragul meu. Dar pragul acela nu era un impediment pentru mine, nu era o problemă pentru mine.
Te-ai gândit să-ți scrii povestea?
Nu știu și din cauza faptului că deja în România există o carte asemănătoare. Cred că mai multe, de fapt. Cred că este ceva ce deja s-a atins.
Cred că toți avem o cruce de dus. Pentru unii e mai vizibilă, pentru alții mai puțin. Te duci la control și descoperi că ai ceva. Te duci la pâine și te întorci în patru scânduri. Trebuie să iei fiecare zi ca pe o binecuvântare.
După ce motto te ghidezi în ziua de azi?
Îmi doresc să fiu fericită și mulțumită cu mine. Chiar îmi doresc seara când pun capul pe pernă să fii mulțumită de ziua pe care ai avut-o. Chiar vreau să mă mulțumească viața pe care o duc. Am zile când mi-aș dori să fiu și eu ca ceilalți, am zile în care nu vreau să depind de o persoană, am zile în care mi-aș dori să am un mediu accesibil pentru că sunt în scaun rulant. Nu vreau să mă gândesc unde parchez, dacă sunt borduri, dacă are cine să mă ajute sau să stau în mașină sau dacă o să găsesc pe cineva la benzinărie să fie cineva să mă ajute.
Mai stai cu cineva acasă, în apartament?
Stau cu sora și în apartament este totul accesibil. Doar în cadă nu reușesc singură. M-am adaptat mediului pe care-l am. Dacă nu aș fi avut susținerea familiei, crede-mă că nu aș fi reușit sau dacă aș fi făcut-o, aș fi făcut-o într-un ritm mai încet. Și părinții și sora mea sunt definiția sacrificiului. Ei mereu au încercat să mă ajute, să-mi facă viața mai ușoară. Este mare lucru.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
