Căutare

Share this article

Camelia Popa este scriitoare și a ales să exploateze în cea mai recent publicată carte răul în toate fațetele sale. Regina nebunilor este mărturia unei psihiatre fără scrupule, care își transformă pacienții în reflecții ale delirului său.

Camelia Popa este psiholog, jurnalist, predă la UNATC și este omul care își plânge văduvia subtil, în toate câte o înconjoară, iar durerea dispariției soțului ei, Daniel, o simți așezată, prezentă, imbatabilă în fiecare cuvânt al ei.

Cum l-ai întâlnit pe soțul tău?

Eu și Daniel am fost colegi de coșuleț, la maternitatea din Buzău. El era mai mare decât mine, dar pentru că fusese născut prin cezariană a rămas mai mult în spital, de parcă ar fi așteptat să vin și eu în coșulețul lui. Apoi l-am remarcat prin clasa a VII-a, se bătea cu bulgări de zăpadă prin curtea școlii, iar într-o zi, când mergeam la o colegă în vizită mi l-a arătat ea: „uite! Îl vezi pe ăla? Este clasa a VII-a, dar știe să facă probleme de clasa a XI-a!”. Și mi s-a părut extraordinar, câtă vreme noi abia ne băteam cu problemele din manualele noastre.

La liceu am ajuns în aceeași clasă. El era olimpic la chimie, premiantul clasei. Acum nici nu pot să mă întâlnesc cu colegii de liceu fiindcă este singurul din clasă care s-a dus.

Dacă am fi divorțat, dacă ar fi plecat cu altcineva, dacă ar fi fost pe undeva, prin lume, aș fi putut să mă împac cu ideea. Dar așa nu reușesc să accept că a murit.

Coperta cărții Regina Nebunilor

Cine este Regina nebunilor?

Este o psihiatră celebră care imprimă pacienților ei propriile stări, dorințe, trăiri. E un exemplu de „așa nu”, un personaj care încalcă orice regulă de etică, orice morală și care își transformă pacienții în așa mod încât problemele minore ale acestora devin unele majore, așa încât, în finalul cărții toți ajung să comită o faptă penală.

E multă ură, mai mult decât nebunie, care are un dram de inocență cu ea, în cartea asta, multă durere transformată în rău. De ce?

Există și durere și dorința de înavuțire acolo.

Este multă ură în societate și orice carte își trage seva din lumea din jur mai mult decât din experiența autorului. Acesta, dacă vrei, este o interfață între ce se întâmplă la nivel macro-social și gândurile lui. Toată povestea este astfel concepută.

Cât din tine și din durerile tale se regăsesc acolo?

Nu cred că se regăsește doar durerea mea, ci toate ale tuturor.

Ce am reușit să fac cu această carte a fost să aduc în cabinetul psihiatric al Carlei Samson problemele întregii societăți. Pacienții sunt exponențiali acestei lumi: avem un profesor, un deputat, o consilieră guvernamentală, un dirijor celebru. Fiecare vine cu problemele și cu durerile sale.

Ce se întâmplă când problemele lor interferează cu cele ale psihiatrei rămâne de văzut.

De ce ai scris cartea asta?

Am început să o schițez împreună cu soțul meu, pe patul de spital. Voiam să o facem inițial o carte polițistă, însă, după ce el nu a mai fost, am amendat planul și am introdus întâmplări și personaje, iar dintr-una polițistă a devenit un roman al absurdului.

Este o radiografie necruțătoare a societății și are toate atributele verosimilului.

De ce mi-ai zis că o dată cu el ai murit și tu?

A fost partenerul și camaradul meu, am fost colegi de școală, de liceu, am avut o viață frumoasă de 26 de ani împreună, la care aș pune și anii în are am fost colegi, iată 30 de ani. Practic, o viață de om.

Când te-ai căsătorit și ai făcut un copil din dragoste și ți se întâmplă asta pe nepusă masă te trezești scos din uz și te transformi. Cu asta trăiești toată viața, o rană care nu se închide niciodată. Durerea fizică este mai suportabilă decât aceasta continuă, în ciuda faptului că te străduiești să zâmbești, să fii funcțional. La un moment dat tot apar gândurile. Iar ca să nu te afunzi în ele scrii.

Scrisul are acest rol cathartic, iar în psihologie îi spunem activare comportamentală: te mobilizezi, acționezi ca să uiți de tine. Acțiune este cuvântul cheie și în doliu, și în depresie.

Camelia Popa, împreună cu Daniel, soțul ei.

Ce s-a întâmplat cu soțul tău?

A fost o boală care a lovit pe neașteptate, a avut nevoie de transplant de ficat, a fost internat în vederea evaluării pentru transplant, dar condițiile din spital nu i-au fost pe plac, așa încât am încercat să plecăm din țară. Organismul lui nu a mai rezistat însă și s-a dus. Avea 45 de ani, o viață înainte și multe cărți de scris împreună.

Tu ești ziarist, psiholog și scriitor. Unde îți este cel mai confortabil?

Am fost ziarist 16 ani, am lucrat în presa centrală, iar jurnalismul va rămâne profesia mea de suflet. Este profesia care îți aduce o cunoaștere profundă a omului, mai mult decât ți-ar aduce orice carte de psihologie.

Jurnaliștii sunt foarte vivaci intelectual, au o suplețe mentală, a corelațiilor dintre evenimente, persoane, o gândire rapidă, un mecanism de decizie foarte prompt și riguros. Teza mea de doctorat a fost despre profilul psihologic al jurnalistului, unde am testat pe grupuri mari de ziariști din presa scrisă și audiovizual. Iar ce ți-am spus mai devreme s-a confirmat: deschiderea spre experiențe, creativitatea și factorul cognitiv.

Criza economică m-a forțat să mă retrag din jurnalism și să mă întorc la profesia pe care o alesesem după liceu, psihologia.

Camelia Popa, scriitoare

În 2009 am părăsit redacția România Liberă și m-am dedicat profesoratului. Începusem deja să predau la universitate, unde eram plătită cu ora, iar ulterior am primit un job în Institutul de Psihologie, la Academia Română, unde conduceam laboratorul de Psihologie Socială și a Personalității.

Am muncit foarte mult pentru a face această trecere, am scris 10 cărți de psihologie, dintre care una, „Tulburarea depresivă”, a fost distinsă cu premiul Academiei Române, am scris articole în publicații internaționale.

A trebuit să muncesc în 3-4 ani cât au muncit alții în zece pentru a putea face reorientarea de la presă la domeniul meu. Trebuia cumva să recuperez foarte mult într-un timp foarte scurt, pentru a putea ajunge la treapta corespunzătoare vârstei și expertizei mele și să-mi ating un potențial.

În plus, trebuia să îmi întrețin familia: soțul meu fusese concediat din funcția de coordonator al corespondenților România Liberă, așa încât eu rămăsesem singurul venit constant din casă. Și ei m-au susținut pe mine și eu pe ei, așa încât ne-a fost bine.

Camelia Popa, ce ți-a adus ție ca om această turnură?

Am ajuns să lucrez cu specialiști din diverse domenii, am lucrat cu chirurgi, neurochirurgi, morfo-patologi, am realizat studii în echipe interdisciplinare, am pătruns în locuri unde nu credeam vreodată că voi ajunge, am furat din meseriile lor. Multe dintre studiile noastre de caz au fost pe boli rare, cu o bună vizibilitate internațională. Deci a trebuit să pătrund într-o altă sferă decât cea pe care o cunoșteam. Și trebuia să văd dacă pot. Am putut.

Acum este altceva. Am intrat într-o rutină. Nu pot să zic că vreau mai mult, vreau doar liniște și vreau să am timp mai mult pentru scris, pentru mine. Scriu și călătoresc și scriu și călătoresc.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO