Când calea dreaptă este, de fapt, strâmbă și alegi drumul „lung și bolovănos”. O discuție cu Andra Hera despre studii, film și cât de greu este să ajungi acolo unde îți dorești

Andra Hera a terminat un masterat în Drept Internațional la Universitatea Paris 1 și a fost invitată să facă un stagiu la UNESCO. Dar visul său era altul, voia să facă regie. Așa că, a absolvit ESRA (Ecole de Réalisation Audiovisuelle) în Paris și apoi s-a întors în România pentru a lucra cu diferite companii de producție ca director de casting, asistent de regie sau producător executiv. Timp de aproape doi ani, a predat la Școala de actorie fondată de regizorul Florin Șerban. Aici și-a dezvoltat abilitățile regizorale, lucrând atât cu actori profesioniști, cât și cu actori neprofesioniști.

Astăzi, pe lângă cele două filme la care lucrează, Andra Hera ne invită și la cursul neconvențional de scenaristică „Meaningful Scripts”. Adresat celor care vor să-și descopere abilitățile de scenarist și să scrie o poveste cu potențial cinematografic, cursul oferă o abordare mai puțin obișnuită. Structura acestuia îmbină cunoștințele teoretice cu exerciții practice de scenaristică, folosind inclusiv unelte inspirate din actorie, scriere autobiografică și dezvoltare personală. Meaningful Scripts propune participanților o călătorie interioară și o experiență profundă de autodescoperire prin intermediul propriilor povești de viață. Înscrierile se pot face online până pe 5 aprilie pe site-ul Andrei Hera.

Cine este Andra Hera… povestește-ne puțin despre tine

Sunt regizoare și scenaristă, absolventă de drept și, dacă ar fi să renunț la etichete, un om fascinat de puterea pe care scrisul, filmele și arta, în general, o au de a ne trezi la viață. 

Andra Hera: „Am ajuns la regie pe un drum lung și bolovănos”

În timpul studiilor de master în Drept Internațional Public la Universitatea Paris 1 Panthéon–Sorbona, ai decis să-ți urmezi visul și să alegi un alt drum profesional, devenind regizoare de film. Cum ai ajuns de la drept, la regie?

Am ajuns la regie pe un drum lung și bolovănos. Mergeam la cinematecă în anul I de facultate de drept și simțeam că oamenii aceia – actorii, regizorii acelor filme, scenariștii au o altă relație cu realitatea decât mine. Că sunt mai vii. Totodată, simțeam că ceva în mine rezonează foarte puternic cu ceea ce vedeam. Cred că atunci, în acel an, am trecut dincolo de dorință și am luat hotărârea de a face film. Am vrut să înțeleg ce anume mă atrăgea atât de puternic și am început să citesc cărți de cinema, biografii și jurnale ale regizorilor și actorilor care mă interesau, eseuri despre cinema, articole despre filme – tot ce găseam în acel moment. 

În anul 3, am plecat cu o bursă Erasmus la Montpellier. Așa am descoperit Mediateca Victor Hugo, unde puteai împrumuta cărți și filme pe care le vizionai chiar la fața locului. Mergeam aproape zilnic acolo să văd filme și apoi citeam despre ele. Încă mai am în fața ochilor coperțile Jurnalului lui Tarkovski sau ale cărților despre mari regizori precum Ingmar Bergman, Fellini, Eric Rohmer, Jean Renoir, Ozu, Robert Bresson. 

Dar înainte de bursa de la Montpellier, ai ajuns la master, la Drept Internațional Public la Universitatea Paris 1 Panthéon–Sorbona? De ce ai ales această carieră în primul rând?

Am terminat Colegiul Ferdinand I, în Bacău. Eram la profil uman și, cumva, era această senzație că nu există prea multe opțiuni în afară de drept și litere. Câțiva colegi alegeau în mod excepțional să meargă la psihologie sau la filozofie, lucru care cred că trezea mai curând uimirea celorlalți. Dreptul părea o alegere sigură. Ai mei considerau că am aplecare către limbi străine și că aș fi foarte potrivită să fac afaceri externe. Știam foarte clar încă de atunci, totuși, că vreau să scriu. Mă atrăgea deja cinema-ul, dar o carieră în zona asta era, în acel moment, atât pentru mine, cât și pentru ei, de neimaginat. Acum îmi vine să râd amintindu-mi momentul în care i-am spus mamei că mă trage inima să fac regie, iar ea, consternată, mi-a zis foarte clar că noi n-avem pile și că, nefiind bogați, risc să ajung „muritor de foame”. Era de înțeles îngrijorarea ei, nu trecuseră încă foarte mulți ani de la Revoluție și urmările lipsurilor din timpul comunismului erau încă prezente. 

La masterul de la Sorbona am ajuns pentru că urmasem în paralel și Colegiul de Studii Europene care este o filială a universității din Paris și care, la final, oferea câteva burse de excelență anual. Una dintre ele mi-a fost acordată și în felul ăsta am plecat în Franța. 

Când ți-ai dat seama că îți dorești altceva? Și cât de greu a fost să renunți la cariera inițială pentru una complet diferită?

Mi-am dat seama rapid că îmi doresc altceva. Iar decizia de a rămâne la drept a fost pur și simplu dureroasă. Însă exista această teamă de a nu lăsa lucrurile neterminate. Așa că am dus facultatea la capăt, apoi masterul. În ziua în care am prezentat lucrarea de master la Sorbona, profesorii m-au întrebat dacă mi-aș dori să fac un stagiu la UNESCO. Le-am spus că, în ceea ce privește dreptul, drumul meu se oprește acolo, în acel moment. Eram deja în anul 1 la școala de film, pe care o urmam în paralel.  

Citește și: Din Piatra Neamț, la New York și de la avocatură, la regie. Povestea lui Bogdan George Apetri: „La New York sunt atâția nebuni la fiecare colț de stradă încât poți să fii tu însuți în fiecare clipă, fără să îți pese de reacția sau de judecata nimănui”

Cum ai ajuns la școala de film la ESRA – Paris? Și cum a fost această experiență pentru tine?

Îmi doream să fac școala de film în Franța. De fapt, îmi doream să studiez la școala lor de film, La Femis, însă am descoperit că, România nefiind în acel moment în Comunitatea Europeană, taxa anuală era de 10.000 de euro. N-aș fi putut obține bursă pentru că o aveam deja pe cea de la drept. Așa că am căutat o alternativă pe care să mi-o pot permite, iar aceasta a fost ESRA. 

Primul an, pentru că mergeam în paralel la master, a fost un cumul de descoperiri, entuziasm și groază. La Sorbona studiam cu profesori reputați de Drept Internațional Public. Ni s-a spus că dacă avem mai mult de trei absențe pe semestru la cursuri și seminarii, vom fi dați afară. De asemenea, ni s-a spus că nu putem avea un job în paralel și niciun alt parcurs academic. Că suntem acolo să ne concentrăm exclusiv pe studiul dreptului internațional. Ca urmare, a trebuit să țin pentru mine că eram și studentă la film, lucru extrem de dificil pentru un om neobișnuit să se ascundă. Țin minte că dormeam cam cinci ore pe noapte. Și că fugeam, uneori de două ori pe zi, dintr-un capăt al orașului în altul, pe străzi, prin metrou, într-o goană constantă. Trăiam „à bout de souffle”. 

Cel mai mult mă înfuria și mă întrista că trebuia să plec de la cursurile de film înainte să se termine, ca să pot ajunge dincolo, la drept. Pe drum, în timp ce alergam sau așteptam să vină metroul, furiei îi lua locul teama, din ce in ce mai intensă, că nu voi ajunge la timp și că-mi vor cere explicații. Sau, și mai rău, că mă vor trece absentă. Gândul ăsta mă îngrozea pentru că aveam nevoie de bursa pentru master și nu puteam risca să o pierd. Fără banii aceia, n-aș fi putut plăti taxa la școala de film.

După studiile de film de la Paris a urmat o nouă schimbare, de data aceasta te-ai întors în România și ai început să lucrezi cu principalele companii de producție din București ca asistentă de regie, director de casting sau producător executiv. Cum a fost pentru tine întoarcerea în România? Cum te-ai readaptat aici?

În acel moment, am simţit că întoarcerea în România e cea mai bună decizie. În vacanţa de după primul an de film făcusem un stagiu la Media Pro ca asistentă de regie. Era o producţie britanică cu actori interesanţi. M-am simţit primită cu căldură în echipa de film, şi de români, şi de străini, şi am înţeles pentru prima dată, la faţa locului, ce înseamnă facerea unui film. A fost o experienţă extraordinar de bogată pentru mine şi cred că asta a jucat un rol important în decizia mea de a mă întoarce. 

M-am readaptat uşor, însă a trebuit să mă angajez și așa am început să lucrez la Buftea, la Media Pro. În acel moment nu îmi dădeam seama că ăsta era începutul unei perioade care m-a îndepărtat de scris și de regie. După câţiva ani, golul pe care îl simţeam a devenit insuportabil, am decis să mă opresc şi să fac în aşa fel încât să pot să reîncep să scriu şi să pot lucra la propriile filme, oricât de greu ar fi fost. Și, pentru o perioadă, chiar așa a fost. 

Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în Franța?

Profesional vorbind, cred că acolo am înțeles că, dacă îmi doresc să regizez, trebuie să continui să învăț dincolo de ce ni se preda la școală. Și, tind să spun acum, să nu mă opresc niciodată. Îmi aduc aminte, de exemplu, că mergeam la un centru în care exista o arhivă a proiectelor care câștigaseră finanțare de la CNC-ul francez. Multe dintre ele erau documentare. Am citit zeci de asemenea scenarii și „treatment”-uri, încercând să înțeleg cum au fost scrise și ce le-a făcut să își merite finanțarea. 

O altă lecție a fost că trebuie să fiu mai bună și să muncesc mai mult decât aș fi făcut-o poate în România, ca să mă pot integra. Profesorii de la ambele facultăți, dar mai ales cei de la școala de film, și chiar colegii mei aveau o imagine profund negativă asupra românilor în acel moment. Era un lucru pe care, mai în glumă, mai în serios, nu ratau ocazia să mi-l reamintească ori de câte ori se putea. 

Cât de mult te-a ajutat prima parte a carierei tale, studiile de drept? Crezi că ți-au fost utile în cariera pe care o ai acum?

E greu de spus. Mi-ar plăcea să cred că da, că lucrurile astea au avut un sens pe deplin. Dar nu pot spune asta cu certitudine. 

Andra Hera: „Am întâlnit oameni ale căror experienţe m-au tulburat şi a căror suferinţă le era deja bine întipărită pe chip”

Documentarul „În mijlocul meu, vocea”. Scurtmetrajul „Granițe”. Au fost primele tale proiecte. Ambele nominalizate la Premiile Gopo. Cum au venit cele două idei? Și ce au însemnat aceste proiecte pentru tine – atât profesional, cât și personal?

Au fost primele proiecte într-un cadru să spunem profesional, în sensul în care ambele filme au primit finanțare. 

„Granițe” a fost inspirat de experienţa mea în afara ţării. Simţindu-mă singură la un moment dat, am început – din dorinţa de a întâlni alţi români – să merg la biserica comunităţii româneşti din Arondismentul 5 al Parisului. Am întâlnit oameni ale căror experienţe m-au tulburat şi a căror suferinţă le era deja bine întipărită pe chip. 

Mi-au povestit că se simțeau suspendaţi între două lumi şi că tânjeau după ai lor, rămaşi acasă. Mi-am dorit iniţial să fac un documentar despre ei însă, în cele din urmă, am decis să scriu un scenariu de ficţiune, astfel încât să pot controla dramatismul poveştii. În final însă, sursa de inspiraţie a filmului se regăseşte în povestea unei colege de liceu, a cărei mamă – plecată să lucreze în Italia – revenea tot mai rar în ţară, se transformase vizibil şi cumva, părea că se înstrăinase de propria familie. M-a interesat să explorez cum se insinuează aceste depărtări în sufletul personajului feminin dar şi, în bună măsură, drama bărbatului care trăieşte, aparent neputincios, această pierdere. 

Atunci când am început să mă documentez pentru „În mijlocul meu, vocea” eram deja într-un proces de terapie şi de autoexplorare care treziseră în mine o curiozitate încă vie faţă de identitatea noastră ca indivizi. Cine suntem, de fapt, dincolo de cine am fost învăţaţi să fim, şi care este moştenirea emoţională pe care o ducem cu noi? 

Apoi, conştientizam din ce în ce mai mult că se întâmplă ceva cu vocea mea ori de câte ori încerc să exprim lucruri inconfortabile sau, pur şi simplu, să vorbesc într-un spaţiu străin. Nu mă refer doar la blocaje sau la tremurul vocii, vorbesc inclusiv de ceva care se transformă pe dinăuntru în prezența celorlalți, astfel încât ajungi să simţi că nu mai ești tu însuţi. Că nu eşti liber şi vertical, într-un fel. Mi-am dat seama că vocea oglindeşte lucrurile astea într-un mod pe cât de subtil, pe atât de fidel. 

Am început să merg la Spitalul O.R.L Profesor Doctor Dorin Hociotă din Bucureşti şi să mă documentez în legătură cu afecţiunile psihogene ale vocii, de la puberfonie (vocea de copil la adult) până la afonie completă (dispariţia vocii din cauze pur „emoţionale”). Așa a început proiectul, de acolo. 

Acum lucrezi la două proiecte de lungmetraj de ficțiune. Ne poți povesti puțin despre ele…

Lucrez de peste doi ani la ele, între timp s-au conturat mai multe proiecte și a fost nevoie de timp să îmi dau seama cum să le ierarhizez. 

Fiecare explorează, într-un mod diferit ca registru, temele care mă interesează pe mine, legate de dinamicile familiale, de transformarea noastră interioară – ce o face posibilă?, de identitatea noastră ca indivizi și de moștenirea noastră emoțională – ce facem cu ea? Cum ne raportăm la ea? 

Citește și: Mircea Goia, sau exemplul că destinul ți-l faci singur, nu ți-e scris. De la mina de cărbune la specialist în calculatoare în Lupeni și până la Loteria vizelor și visul american

Pe lângă regie, ai și un curs de scenariu destinat celor care vor să își descopere abilitățile de scenarist și sunt deschise înscrierile pentru o nouă ediție ce îmbină cunoștințele teoretice cu exerciții practice de scenaristică, folosind inclusiv unelte inspirate din actorie și dezvoltare personală. Povestește-ne puțin despre acest proiect…

Meaningful Scripts e un proiect foarte important pentru mine, care își trage seva din tot ceea ce am învățat și am înțeles de-a lungul timpului despre procesul creativ.  

Iar ediția de anul trecut a fost o experiență care mi-a întrecut orice așteptare. Am simțit că întâlnirea cu absolut fiecare dintre cursanții mei m-a îmbogățit și mi-a dat încredere că e un proiect valoros. Când au început să îmi trimită feedback-uri după terminarea cursului, am simțit o bucurie aproape copleșitoare.  

Cursul se întinde în total pe o perioadă de 6 luni, care include două luni de pauză, iulie și august. L-am gândit în așa fel încât să dea timp unui om care își dorește să scrie, dar are un job și poate chiar o familie, să finalizeze un scenariu de scurtmetraj cap-coadă. 

Practic, în aprilie, mai și iunie ne concentrăm pe informații legate de storytelling, tehnica scenariului, pe autoexplorare și pe stimularea creativității narative. In iulie și august, pe baza poveștii pe care au construit-o, participanții scriu efectiv scenariul. Eu comunic cu ei în toată această perioadă, pentru că e important să le fiu alături pe tot parcursul. Apoi, în septembrie, punem în scenă secvențe-cheie din scenariul fiecăruia, experiență care a fost extraordinar de bogată, intensă și deschizătoare de ochi anul trecut.  

E un proces care îmbină exercițiile practice cu teme al căror scop este să îi pună în contact cu latura lor artistică, cu partea aceea unică, profund creativă, din fiecare dintre noi. Ceea ce îmi doresc este ca, până la final, fiecare să se întâlnească cu el însuși, adică să își poată vedea sau măcar intui potențialul uman și creativ, care este infinit mai mare decât ceea ce suntem obișnuiți să vedem în noi.  

Revenind la ediția de anul trecut, relația care s-a construit între noi continuă și dincolo de finalizarea cursului. E important pentru mine să îi susțin în continuare, astfel încât scenariile lor să ajungă în cât mai mare număr și cât mai curând pe ecran. 

Andra Hera: „Cred că scrisul are un efect extraordinar de puternic dacă înveți să îți dai voie să pui în scris acele lucruri de ne-rostit, de ne-privit, acele lucruri pe care de multe ori nu ne dăm voie să le spunem sau măcar să le gândim până la capăt pentru că ne fac să ne simțim vinovați sau răi”

Cât de importantă crezi că este latura terapeutică a scrisului? Știu că în cadrul cursului tău participanții reușesc să-și descopere, să-și înfrunte și să dezamorseze eventualele blocaje, de la potențialul creativ, până la anumite traume.

Cred că scrisul are un efect extraordinar de puternic dacă înveți să îți dai voie să pui în scris acele lucruri de ne-rostit, de ne-privit, acele lucruri pe care de multe ori nu ne dăm voie să le spunem sau măcar să le gândim până la capăt pentru că ne fac să ne simțim vinovați sau răi. Ne e rușine că putem simți sau gândi așa ceva. Eu nu fac terapie la curs, nu sunt terapeut. Dar felul în care lucrăm cu poveștile fiecăruia are un efect de deschidere interioară pe termen lung. Lucru la care contribuie în mod definitoriu, așa cum s-a și întâmplat, legăturile care se creează în interiorul grupului și, în cele din urmă, sentimentul că poveștile tale sunt ascultate cu interes, cu delicatețe, cu respect și cu o reală empatie. Iar asta poate schimba relația cu tine însuți și cu felul în care te percepi. 

Cât de important este scrisul pentru tine? Cât de mult te ajută?

Scrisul a devenit o parte esențială din viața mea. Mă ajută să înțeleg cine sunt, să simt ce trăiesc. Mă ajută să articulez ceea ce trăiesc astfel încât să devină cu adevărat experiență, parte integrantă și conștientă din cine sunt. Există experienţe în viaţa mea pe care doar aşa, scriindu-le, pot să le privesc cu atenţie. Pentru că altfel, te fură tăvălugul lucrurilor care „trebuie făcute”. 

Citește și: A plecat din mină în lume: Lucian Băncilă este dovada vie că destinul se poate clădi autodidact. A devenit asistent medical și azi strălucește pe covorul roșu al Festivalului de Film de la Veneția

Andra, care este proiectul la care visezi să lucrezi?

Visez să fac următorul meu film și să fie o experiență care să-mi aducă bucurie în fiecare etapă. Procesul facerii unui film e lung și poate fi unul plin de neliniști: vom obține finanțările necesare? Voi găsi actorii potriviți? Voi rezona cu echipa? Vom reuși să creăm o poveste vie? Și așa mai departe. 

Dacă ai putea să lucrezi cu oricine (trecut, prezent, viitor). Pe cine ai alege? Și pentru ce proiect?

Dacă aș putea să lucrez cu oricine, aș numi o listă întreagă de actori și câțiva directori de imagine. Le-aș pune în capul listei pe Juliette Binoche, pe Maria Onetto – o actriță argentiniană mai puțin cunoscută, și pe Sandra Hüller. Aș pune o listă lungă de actori britanici, pentru care am o admirație fără margini. La operatori, i-aș pune pe listă pe Cristopher Doyle, Sven Nykvist și pe Roger Deakins. 

Și, ultima întrebare, cum ar suna discursul Andrei Hera dacă ar câștiga un Premiu Oscar?

Aș spune poate că drumul până acolo a fost îndeajuns de plin de provocări încât să învăț să mă bucur cât pot de mult de proces și de echipa cu care am creat acel film, fără să mai tânjesc după validarea celorlalți. Și totodată, să pot fi recunoscătoare atunci când îl primesc.