Când dragostea pentru predat întâlnește forța de a învinge cancerul. Marcela Stanciu, profa de franceză ce nu s-a lăsat învinsă de boală și și-a ținut promisiunea făcută elevilor

Cum v-a fost, de pe patul de spital să vă gândiți la elevi?

Încercarea te schimbă, absolut, lucrurile nu mai sunt deloc cum au fost. Primeam mesaje de la copii, mă întrebau dacă mai vin la școală, îmi trimiteau urări de bine, mă întrebau cât mai stau, cum mă simt, iar asta se întâmpla permanent și din partea tuturor copiilor, nu doar de la clasa mea, la care eram dirigintă. Eu puteam să mă pensionez mai devreme, însă am ținut să rămân până termina promoția clasei la care eram dirigintă. Am vrut să terminăm împreună, însă ultimele luni nu am mai reușit să fiu cu ei din cauza intervențiilor medicale. Am ajuns la ultima oră de dirigenție și la festivitatea de final de an pentru că din partea lor am avut parte de foarte multă căldură și grijă, lucru care te îmbărbătează și te ajută la vindecare.

Copiii sunt sinceri, iar în sinceritatea lor pot fi foarte tranșanți, dar au știut să fie calzi, lucru ce m-a emoționat teribil.

Dacă ați lua-o de la capăt, tot asta ați alege?

Luând-o de la capăt, în zilele de azi nu știu ce aș face, probabil că da. Ce pot să spun este că nu-mi pare rău nicio secundă. Îmi pare bine că am avut experiența aceasta, o viață de om la catedră. M-am și gândit: „40 de ani cum s-au dus? Clipă de clipă, fiecare început de an școlar cu emoții… Nu-mi pare rău pentru că a fost o experiență frumoasă. Au fost și lucruri neplăcute, dar eu spun mereu că din orice poți învăța ceva. Le-am spus și elevilor: Și de la un om rău poți să înveți să nu fii rău, poți să înveți să nu fii ca el. Asta mi-am dorit tot timpul, să-i învăț pe copii să știe ce să învețe, ce să prețuiască”.

Apropo de învățare, care ar fi lecția pe care dumneavoastră ați învățat-o de-a lungul celor 40 de ani la catedră?

Când le țin discursul de sfârșit de promoție elevilor mei, le-am urat să trăiască cu demnitate și în demnitate. Cred că asta e lecția pe care am învățat-o: să trăiesc cu demnitate și în demnitate. Și să știți că nu e ușor. Să trăiești în demnitate presupune niște condiții sociale, economice care să-ți asigure acea demnitate umană, acea demnitate a profesiei…

Pentru că vedeți că profesia noastră a ajuns să fie desconsiderată. Câți vor să se mai facă profesori? Sunt unii care ajung profesori din întâmplare și începe să le placă, iar ei se dedică 100%.