Cătălina Gărdescu, project manager Joblandia: "Dacă te opreşti un pic din ideile preconcepute și dacă încerci să dai puțin la o parte filtrele astea de „eu sunt deștept că sunt mai mare” îți dai seama pe ce pun valoare acum tinerii aceștia."

Cred că au nevoie să simtă că omul ăla le vorbește din suflet.

Da, pentru că este vorba despre experiență. Nu mai este despre finalitate, despre produs. Acum, e greu să-i spun că nu tot ce vede e adevărat. Asta este o chestie pe care el o va descoperi. Adică pot să îi spun, dar…

Pragul ăla de sus are și el logica lui în viață.

Exact! Noi, cei care suntem în spatele Joblandia, oameni de HR, profesori, nu înțelegem foarte bine lucrurile astea: influenceri, creatori de conținut. Nu le înțelegem, dar ele există. Și atunci trebuie să facem astfel încât să ajungem la tinerii aceştia, iar succesul întâlnirii de care îţi povesteam ne-a determinat să mai facem şi altele, cu alte companii.

Oricum, faptul că era o companie de produse de înfrumusețare nu a avut foarte mare importanță pentru că cei prezenţi au discutat despre alte lucruri. I-a spus influencerul acela lui fii-miu să citească. Dacă era în faţa mea (n.r.: era vorba de o întâlnire online) mă duceam să îl pup. Dacă sunt ei cei care spun lucruri din astea – ține-te la curent, vezi canale bune de news, nu te duce după toate prostiile – are de 1000 de ori mai mare importanță decât dacă îi spun eu ca părinte. Şi atunci încercăm să intrăm și în diverse zone de genul ăsta.

Până la urmă și de acolo pot afla lucruri care să-i ajute în niște decizii profesionale pe mai târziu.

Clar! Şi ăsta a fost unul dintre lucrurile pe care am vrut să le aflăm de la copii. I-am întrebat de unde îşi iau ei informațiile. Din platforme, din rețele sociale. Vrem, nu vrem, asta este. Aici sunt, aici îi găsim. Dacă vrem să-i găsim. Dacă nu, suntem precum comentariile la unul dintre articolele scrise de noi, unde ne-a spus un domn profesor că treaba școlii este: copilul să vină să stea jos și el să-l înveţe. E și ăsta un punct de vedere, presupun.

Am să mă întorc la un lucru pe care mi l-ai spus la început, că tu ai intrat în secunda 2 în acest proiect. Și n-am cum să nu mă gândesc la faptul că tu ești de peste 2 decenii implicată în sistemul educațional.

Aș zice, mai degrabă, în marketing educațional. Adică e bine să punctăm faptul că eu nu sunt profesor și nu am fost niciodată, deși sunt copil de profesor. Poate tocmai asta m-a făcut să-mi dau seama că eu nu pot să fiu profesor.

Mărturisirea ta, faptul că ești copil de profesor, mă duce la întrebarea pe care o aveam deja în cap. Faptul că tu ai lucrat în educație a fost o întâmplare sau o decizie?

Foarte bună întrebarea! Cred că au fost amândouă. Eu am terminat Facultatea de Litere, dar trebuie să spun că atunci când m-am dus, și la liceu, am făcut Liceul Coșbuc în prima generație de bilingv şi la Facultatea de Litere am fost în prima generație care a avut Comunicare și Relații Publice. Spun că a fost o întâmplare pentru că habar n-aveam ce vreau să fac.

Mama e profesoară de engleză. Eu m-am dus, am dat la facultate, am picat glorios. Nu mă trăgea ața către profesorat, dar școala era pentru mine un mediu cunoscut. Știam că îmi place să scriu. Credeam că vreau să mă fac jurnalistă, dar nu aveam tupeu. Mi-am dat seama că am nevoie de asta. Nici atât de bine nu scriam ca să fiu scriitor. Și oricum nu voiam să mor de foame, chiar așa, de tânără. Am zis că mai încolo.

Am avut noroc pentru că s-a înființat partea asta bilingvă la Liceul Coșbuc, care mi-a deschis niște uși. Aşa am ajuns să am o bursă în străinătate, să văd lumea în 1993. În 1993 nici nu știam cum arată un avion când m-am suit într-unul. Și după aia, această Facultate de Comunicare și Relații Publice care, era la început, eram a 2-a generație, dar m-a pus să citesc niște lucruri despre comunicare, despre advertising, istoria mentalităților. Țin minte că am dat atunci examen la asta. Toate astea m-au pus un pic pe o cale pe care aș fi vrut să o urmez, numai că în momentul în care m-am dus și am început să lucrez în companii, în corporații, mi-am dat seama că eu nu pot să fac marketing pentru ceva față de care nu simt nicio apropiere. Ceea ce cred că pentru un marketer din ăsta hardcore este un mare defect.

M-am dus și am început să mă prefac că sunt profesoară. Trebuia să fac niște bani, că n-avea mama bani să mă țină. Din aproape în aproape am ajuns la Şcoala Americană, însă mi-am dat seama la interviul de job, apropo și de ce am discutat mai devreme, că de fapt eu nu știu nimic. Adică, puteam să recit: unde e fabrica de ață, care sunt condiționalele de tip 3 la engleză și așa, dar omul ăla mi-a dat 3 situații şi m-a întrebat pe care o rezolv prima și de ce? Cum lucrezi în echipă? Știi faza aia cu BD, luați o octavă? Așa eram eu. De unde să o iau? Şi atunci m-am angajat secretară. După facultate, terminată cu aproape 10. Și mi-a mai luat 10 ani să ajung unde voiam să fiu când am început.