Cătălina Gărdescu, project manager Joblandia: "Dacă te opreşti un pic din ideile preconcepute și dacă încerci să dai puțin la o parte filtrele astea de „eu sunt deștept că sunt mai mare” îți dai seama pe ce pun valoare acum tinerii aceștia."

Tu te-ai angajat secretară într-o perioadă în care meseriile care nu au neapărat nevoie de facultate sunt desconsiderate. Cum a fost pentru tine, că ziceai și de tatăl tău mai devreme, să te angajezi acolo? A fost o decizie grea? A fost o decizie firească?

Eram foarte tânără și puțin inconștientă. Adică, sinceră să fiu, eram atât de needucată în ceea ce privește înţelepciunea asta a lumii față de ceea ce spui. Eu ştiam că vreau să am un job, să nu mai cer de la mama bani de bilet.

Taman mă măritasem. Şi suna bine: Şcoala Americană, aveam un birou. Din primul moment mi-am spus: Asta e, gata! I have arrived. This is my destination. (n.r.: râde) Colega mea de birou, o fată care în momentul ăsta este sora mea aleasă, că știi cum e, familia, una ți-o dă Dumnezeu, alta ţi-o alegi, mi-a zis: Draga mea, eu sunt aici de x ani, noi de aici nu avem unde să mai creștem. Așa că pune-te bine pe scăunel și apucă-te să scrii și să tragi la xerox. Nici asta nu știam. Și am zis, OK, asta e. Nici ea, nici eu nu mai suntem secretare acum.

Că tot nu mai aveaţi unde să creșteți.

Tot nu mai aveam unde să creștem! Cumva era și un job care se potrivea unei femei. Mie mi s-a spus din primii ani, de către colegi români: Păi, ești femeie, ai sub 30 de ani, ce vrei mai mult de atât? OK! De-aia spun că mi-a luat 10 ani, că eu când zic că mi-a luat 10 ani să învăț de unde aș fi vrut să pornesc nu spun că am învățat materie. Am început cumva… Chiar ieri le spuneam – am fost la Coșbuc ieri, la o întâlnire cu niște elevi și mă întrebau ce i-aş sfătui: Citiți! Apucați-vă și citiți și vedeți ce rezonează cu sufletul vostru, că eu n-am avut o bibliografie pentru viață. M-am dus din carte în carte, așa, și am citit aia și aia, am pățit aia, apoi am văzut aia și uite așa.

Aşa mi-am dat seama că ăștia n-au chiar dreptate, că aș putea să mai fiu și alte chestii. Şcoala a crescut, s-a mai ivit un post și mi-am zis: Dacă mă duc și eu să încerc acolo? Am încercat, am mers puțin către marketing și după aia şeful meu, care era străin, s-a pensionat și a zis: „Hai, că rămâi tu.” Şi alții au zis: „Nu, că-i româncă.”

Ce îți lipsea dacă erai româncă?

Perspectiva internaţională. Pe de o parte pot să înțeleg. Pe de altă parte, când lucrezi 10 ani într-o companie internațională se ia și pe tine un pic, aşa. Dar nu era momentul. Atunci pe mine m-a durut, dar nu era momentul. Când a fost momentul ca eu să devin Directorul de Marketing al școlii directorul de atunci al școlii nu a avut nicio ezitare. Și n-a spus: „Cer voie.” A spus: „Tu ești.” Şi gata. Teoretic eu de acolo ar fi trebuit să încep, după facultate.

Ai vreun regret?

Legat de job, da. Am regret că n-am citit mai mult în facultate. Și nu ceea ce mi s-a dat. Să fi început chestia asta cu cititul, după cum îmi spunea mie sufletul de atunci. Regret că m-am măritat foarte tânără.

Ce a fost în capul tău?

Să scap de acasă şi standardul impus femeilor. În primul rând, că dacă ești cu un băiat de x timp, trebuie să te culci cu el. Și dacă ai făcut chestia asta, ca să te absolve biserica de păcate, trebuie să te măriți cu el. Și după ce te măriţi trebuie să faci un copil. Eu eram foarte mult fata mamei, fata tatii, primul copil fată între 4 copii, 3 băieți restul, iar tata a zis: „De la mine din casă nu ieşi decât mireasă.” Zis și făcut!

În condiţiile astea cât te-a ținut măritișul?

12 ani.

Aproape cât a durat prima parte a evoluției profesionale.

Nu m-a ținut măritișul, m-a ținut lanțul standardului. De fapt și de drept, pe mine ce m-a ținut a fost ideea de a nu-mi supăra părinții. În tot ce am făcut până mai deunăzi, când n-am mai putut, dar asta în România.

Când am avut posibilitatea, am avut o bursă în Statele Unite, în clasa a doisprezecea, m-am întors. Am avut oameni aici care au spus că nu sunt sănătoasă la cap. La liceu am fost tocilară, am stat în prima bancă, atentă mereu la note. Acum știu că părinții mei au făcut ceea ce au știut mai bine și ce au crezut că este mai bine pentru mine. Eu îi iubesc pe părinții mei, sunt părinții mei și sunt acolo și sunt convinsă că și eu fac diverse lucruri pentru copilul meu, despre care o să vorbească și el în revista Life de peste 20 de ani, la fel. Dar asta m-a ținut. În momentul în care m-am căsătorit și mi-am dat seama 2-a zi că am greșit, n-am mai avut ce să fac. Hai să facem un copil, că ne salvează.

Și l-ai făcut!

Da. Am stat pentru asta.

Când s-a produs declicul şi ai decis să rupi pisica-n două?

După ce s-a născut copilul. Eu nu cred în ideea că copilul meu e o parte din mine. Copilul meu este un individ care trebuie să vină în lumea asta prin alt individ, că așa e, așa se fac copiii, dar este un individ, însă este o mare oglindă.

Eu am făcut 7 ani tratamente ca să am copilul ăsta. Universul nu e chiar prost, îţi dă niște ocazii. „Hai, lasă, nu faci anul ăsta, poate îți dai seama. Nici acum, poate mai… Bine, de 7 ani, hai, ia!” Și mi-a dat un copil de pus în tablou: cuminte, dormea câte 6 ore pe noapte din prima zi, se trezea numai cu zâmbetul pe față, n-a făcut un tantrum în viața lui.

Dar depresia postpartum plus depresia mea latentă, dintotdeauna, plus singurătatea în 2, plus ceva despre care nu știam ce este, care era acolo, încetul cu încetul, cam pe când avea copilul un an și jumătate, m-au dus la Spitalul Obregia. Acolo am avut noroc, am dat peste un om cu O mare și cu M mare care, din păcate, acum nu mai este, care a avut răbdarea să mă asculte și să zică: „Doamnă, cu dumneavoastră ceva se întâmplă. Stați un pic, că nu e chiar așa, nu sunteți anormală. Aveți o problemă. Ia puneți mâna pe pastilele astea, ia puneți mâna pe psihoterapie, ne vedem la 2 săptămâni.”

Şi încetul cu încetul, știi bancul ăla, am început să văd un pic cu ochiul drept. Am început să-mi dau seama că îi pun copilului meu în față ceva pe care eu nu vreau ca el să-l trăiască. Dacă copilul meu ar fi fost atât de deștept atunci, la 2 ani, să zică: „Ia, mămică, ce mă înveți tu despre viață? Cum să trăiesc eu o căsnicie?” i-aș fi zis: „Nu ca pe asta.”

Și să ne înțelegem, fostul meu soț, Dumnezeu să-l odihnească, că nu mai este, a fost un om cât a putut el de bun. Știi cum e: nu m-a bătut… Vorba aia: „Ce-ţi face, mamă? Nu te bate, aduce bani în casă, îți vorbeşte frumos.”