Ce e sindromul „lumea periculoasă” şi ce tip de parenting alegem în zilele noastre

Despre sindromul „lumea periculoasă” am mai scris. Ideea care urma să combine sindromul cu parenting-ul mi-a venit în urma unor discuţii din cabinet cu părinţi ajunşi la limitele rezistenţei în încercarea de a îmbina creşterea copiilor cu viaţa şi responsabilităţile de toate zilele. În mijlocul uneia dintre discuţiile despre „mă simt vinovat că nu petrec destul timp cu copiii mei, iar ei se joacă prea puţin pentru că nu am timp să-i duc să se joace” mi-am dat seama că în copilăria mea să te joci nu era echivalent cu un drum al părintelui undeva. Eu mă jucam în spatele blocului. Şi în faţa lui. Şi în faţa Sălii Palatului sau în tot parcul Cişmigiu. Nu „petreceam” timp cu părinţii mei atunci când veneau de la serviciu, ci îmi căpătam dreptul de a ieşi pe uşă, „afară”. Până se auzea „Miruuunaaaaa” – de la etajul şapte al blocului şi trebuia să urc pentru masa de seară, ai mei erau liberi să-şi ducă la îndeplinire viaţa lor de adulţi şi părinţi. Am crescut în centrul Bucureştiului, într-o zonă circulată, deci nu în vreun cartier liniştit. Cu trafic, atât cât era el de trafic pe vremea aceea, dar destul cât să fi fost posibil să mă calce maşina. Nu numai pe mine, ci pe oricare dintre copiii din liota care se strângea, în fiecare zi (iarnă sau vară, nu conta) în spatele blocului.

Fiică-mea a mai prins ceva din „jucatul afară”. Astăzi, însă, aud constant cum copila de 12 ani merge la Mall cu prietenele ei, numai împreună cu părinţii. Cum copilul de 12 ani este dus la şcoală în fiecare dimineaţă pentru că „nu e mult de mers pe jos, dar are de traversat strada de mai multe ori”. Hmmm!, şi când te gândeşti că vârsta începerii vieţii sexuale s-a mutat pe la 15 ani. Vorba francezului, it makes you wonder, dacă în trei ani învaţă şi să treacă strada şi să facă sex. Dar ăştia mici de azi prind repede, nu-i aşa? În fine, să abordăm lucrurile un pic mai ştiinţific şi să vedem cum am ajuns de la părintele care avea timp să şi respire la cel care nu mai are timp să trăiască.

În primul rând, ştiinţa face diferenţa între parenting-ul bazat pe încredere şi cel bazat pe control şi protecţie. Trecerea de la primul stil (cel al părinţilor mei) la cel de-al doilea (cel al majorităţii părinţilor de  azi) s-a făcut treptat şi a avut drept motivaţie mai multe surse. Prima sursă ar fi sindromul lumii periculoase, pentru care avem de mulţumit ştirilor omniprezente şi spectaculoase (deh, dezastrul se vinde bine). Altfel spus, mai puţine ştiri, mai multă încredere în lume în general şi în mediul de viaţă al copilului în particular. A doua sursă este vârsta mai înaintată la care devenim părinţi. Aici vin la pachet două lucruri:

(1) S-a dovedit ştiinţific că părintele mai în vârstă e mai anxios. Nu numai pentru că înglobează mai multe ştiri, ci şi pentru că apucă să dobândească mai multe cunoştinţe. Pot să confirm că eu una eram praf la 21 de ani şi, în consecinţă, mi se părea că unica alternativă pentru copilul meu era una pozitivă.

(2) Pe măsură ce ne îndepărtăm de copilărie, e mai greu să readucem trăirile asociate cu aceasta, iar asta ne face să nu mai putem percepe nevoile copilului cu ochi de copil, ci aproape exclusiv prin perspectiva adultului. Aşa ajungem să uităm cum era să te joci şi nu să te duci la karate, la baschet, la pian sau la engleză. Ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, ajunge să arate mai degrabă a educaţie decât a parenting. A fi părinte ar trebui să fie diferit de a fi educator (sau mijlocitor al educaţiei). Părintele include educatorul, dar e mai mult decât un furnizor de educaţie.

În fine, dacă e să le combinăm pe ambele, atunci sindromul lumii periculoase ne îndeamnă să punem copilul la adăpost, iar cel al educatorului să-i dăm ceva de făcut tot timpul. E o combinaţie „marfă”, pentru că nu mai ai de ce să te îngrijorezi de pericole dacă odrasla e supravegheată non-stop.

Până aici toate sună perfect. Dar vă întreb… procedând aşa, cum îi învăţăm conceptul de liber arbitru? Sau pe cel de responsabilitate? Ori pe cel de alegere şi (sâc!) cel de consecinţă? Pentru că, dacă preluăm integral controlul destinului copilului, îl privăm de oportunităţile de a-şi lua destinul în posesie. În plus, copilul are nevoie de un adult în deplinătatea lui emoţională şi mentală, nu de o fantomă cu cearcăne care îl târâie de la un loc la altul.

Nu vreau să ridic în slăvi crescutul „cu cheia de gât” de pe vremea apusă a copilăriei mele. Avea cu siguranţă şi dezavantaje. Vreau doar să spun că pe atunci lumea nu era deloc mai sigură, ci doar pericolele erau mai puţin trâmbiţate. Şi că anxietatea (fie ea parentală sau de alt tip) vine însoţită de nevoia (egoistă) de a controla ce se petrece, oferindu-i copilului un mediu lipsit de orice risc, chiar dacă asta înseamnă să îl lipsesc de ocaziile în care poate explora lumea pe cont propriu. Şi totuşi… dacă vrem le pilotăm integral vieţile copiilor noştri e, oare, logic să ne aşteptăm să devină piloţi de elită cândva?