Ce faci dacă te-a înșelat? Intrăm într-un carusel de emoții și suferință, curaj și bucurie, alături de psihoterapeuta Simona Ciff

Simona Ciff este terapeut, doctor în științele educației, cu o specializare în inteligență emoțională, un om pasionat de munte și curios întâi de toate să se înțeleagă pe sine. Lucrează mult cu adolescenții și cu profesorii și pledează pentru asumare și bucuria ce vine după această schimbare interioară.

A lansat de curând volumul Ghid de supraviețuire când ai fost înșelat. De la disperare la bucurie, în care povestește experiența ei  și a celor cu care a lucrat în cabinet, încercând să stabilească mecanisme prin care putem învăța să ne gestionăm durerea, emoțiile, stimulii care ne fac să luăm decizii incredibile atunci când vine vorba despre a trăda cel mai frumos sentiment uman: iubirea.

De ce ai scris cartea asta?

Simona Ciff: Acum câțiva ani primeam la cabinet clienți care trecuseră cumva printr-un episod de infidelitate. Atunci am decis să scriu pe blogul meu două articole pe subiect, iar în câteva săptămâni au început să vină în avalanșă întrebările cu aceeași tematică. Am început să răspund fiecăruia în parte și-mi amintesc că vreo lună de zile numai despre asta vorbeam. La un momentat dat pe munte, cu prietenii, vorbeam întruna la telefon pe această temă, iar ei începuseră să-și pună întrebări dacă nu cumva doar de asta mă ocupam, de probleme de infidelitate.

Mi-am dat seama însă că acele articole se indexaseră foarte bine, iar oamenii căutau pe google „de ce m-a înșelat partenerul?” și ajungeau la articolele mele. Atunci a venit și decizia de a răspunde acestor chestiuni într-o carte.

Care erau cele mai frecvente întrebări pe care le primeai?

Simona Ciff: M-a înșelat, ce să fac?, iar acest ce să fac? țintea două aspecte: ce să fac cu durerea insuportabilă? și ce să fac cu relația? A doua întrebare era: o s-o facă din nou? Apoi venea de ce s-a întâmplat, de ce mie?, apoi era cum va fi viața mea de acum încolo?

Nu ai primit nicio întrebare de genul: tocmai îmi înșel iubitul sau soțul. De ce o fac?

Simona Ciff: Ba da, dar acestea erau mai puține, iar în carte am abordat inclusiv acest aspect: dincolo de maniera în care poți ieși din durerea de a fi fost înșelat, care sunt motivele pentru care oamenii înșală.

Care sunt motivele pentru care ajungi să înșeli și să trădezi astfel unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate trăi omul: iubirea?

Simona Ciff: Oamenii, din punctul de vedere al infidelității, se împart în două categorii: cei care vor să fie fideli și cei care vor să profite de cât mai multe ocazii și nu contează pentru ei dacă sunt sau nu într-o relație.

Primii, fidelii, se împart și ei în două categorii: cei care reușesc și cei care eșuează. E foarte important așadar să înțelegem că omul nu pleacă de acasă cu gândul că își va înșela partenerul, fiindcă foarte mulți dintre cei care înșală au o relație bună, satisfăcătoare acasă, dar se întâmplă ceva.

Sunt două categorii de factori care conduc la infidelitate: cei care te împing spre așa ceva (ai avut o ceartă, ai simțit că nu ești valorizat) și cei care te atrag acolo, cei ai vulnerabilității. Aici este cheia infidelității, fiindcă poți avea acasă o relație perfectă, dar să nu știi să gestionezi factorii care te atrag. Mai ales că avem de luptat și cu niște mituri despre fidelitate, despre relații.

Zi-mi câteva mituri!

Simona Ciff: Unul dintre ele este că dacă suntem într-o relație serioasă, dacă ne-am căsătorit, dacă avem copii sau dacă sunt îndrăgostit de partenerul meu nu pot călca strâmb.

Și nu-i așa! Simplul fapt că tu ai un angajament nu rezolvă faptul că poate tu nu erai pregătit pentru asta, ca setting mental. Repet, omul nu pleacă de acasă cu gândul că vrea să înșele, nici el nu știe că este de fapt un mecanism psihologic care are de-a face cu primii 7 ani, cu modul în care a primit sau nu atenție în familie, modul în care a fost învățat să relaționeze, a fost criticat sau de la modul în care i s-a arătat apreciere.

Când se declanșează aceste mecanisme cu o persoană conformă cu tiparul nostru din primii 7 ani ne prinde nepregătiți. Dacă am ști că poate să ni se întâmple, dacă am ști care sunt primii pași, fiindcă totul începe cu o conversație, totul începe cu faptul că apare o mică atingere, dar despre care îți spui că este accidentală, am ști că lăsăm să se adune niște forțe pe care finalmente nu le mai putem gestiona.

Iar din acest mit apare și durerea persoanei înșelate, care nu poate înțelege: cum a putut iubitul meu să facă ceva atât de groaznic?, fără să-și dea seama că nimic nu a fost premeditat, ci doar că omul are niște lecții de învățat. Iar reversul acestei întrebări este eu nu aș putea să fac așa ceva!, dar adevărul este că toți putem să o facem. Dacă nu înțelegem capacitatea de a minți sau nu, de a înșela sau nu, ne punem pe un teren minat, fiindcă din start negăm că suntem vulnerabili.

Când accepți vulnerabilitatea, când înțelegi că și tu ești om devii mai atent la acești primi pași, la stimulii care pot apărea, iar atunci când pleci supărat de acasă, iar colega de birou încearcă să-ți facă avansuri nu vei mai fi vulnerabil, ci îți vei spune: stai puțin! Sunt doar supărat, nu înseamnă că voi strica tot ce am acasă pentru un moment în care primesc un pic de liniște, confort sau apreciere.

Cum se schimbă acest setting dacă partenerul nu află? Mă simt împăcat? Infidelitatea înseamnă gestul în sine sau faptul că partenerul a aflat despre acest gest?

Simona Ciff: De multe ori, infidelitatea nu are de-a face nici măcar cu actul sexual, ci cu minciuna și cu faptul că te-ai ascuns. Din acest motiv devine atractivă seducția. Dacă partenerul tău ar fi de față, tu nu ai face gesturile pe care le faci și care duc la infidelitate. Din acest motiv este foarte în regulă să nu faci lucruri pe care nu le-ai face dacă te-ar vedea alții, fiindcă atunci te-ai pune pe tine la adăpost, îți trasezi mai clar limitele.

Deci se cheamă infidelitate chiar dacă a aflat partenerul sau nu, iar dacă nu a aflat, doar se amână suferința prin care iubita sau soția ta va trece atunci când va afla. Am avut cazuri în care partenerul a aflat după 10 sau 15 ani, iar suferința era la fel de intensă de parcă s-ar fi întâmplat în urmă cu o săptămână.

Ce anume declanșează această durere profundă, mai ales că minciuna și trădarea fac parte din formarea noastră ca adulți? Iar trădarea este o tară care însoțește umanitatea de la începuturile ei.

Simona Ciff: Exact asta este: iluzia! Ne mințim că nouă nu ni se poate întâmpla, că lucrurile stau așa cum vedem noi, gândul că realitatea este așa cum o percepem noi. Însă ce ne face nepregătiți este de fapt lipsa inteligenței emoționale din primii 7 ani, adică noi credem că lucrurile trebuie să fie cum vrem noi, pentru a fi fericiți. Cu alte cuvinte, plasăm fericirea noastră în exterior, pe partener: e datoria lui să se comporte într-un anumit fel pentru ca eu să fiu fericită și împlinită. Iar dramele prin care trecem uneori, că suntem înșelați, că am pierdut un job, sunt lucruri care ne arată că încă mai avem de lucrat cu noi înșine.

Nu e treaba nimănui să ia bucățelele din tine și să le asambleze, ci e treaba ta să o faci. Iar infidelitatea este una dintre cele mai dureroase experiențe umane și unul dintre modurile de a ne pune în situația de a asambla piesele noastre, așa încât să nu depindem de exterior.

Tu vorbești acum despre un setting mental în care ești pregătit să faci față durerii. Dar ce se întâmplă când nu știi aceste lucruri, când nu ești pregătit atunci când vine suferința sfâșietoare?

Simona Ciff: De-asta am scris cartea, unde am trecut și toate etapele suferinței: șoc, negare, frică, când te gândești ce vei face cu viața ta, ce faci cu copiii și așa mai departe, apoi furie, când ai impulsul de a-l da afară și oscilezi între frica de a nu fi părăsită și mânia de a-l strînge de gât. Iar finalmente ajungi la asumare, la curaj și la bucurie, iar timpul acesta se poate scurta dacă pricepi repede că e treaba ta să parcurgi acest drum, iar el nu depinde de garanții exterioare sau de ce face partenerul.

Miza mea, fiindcă sunt foarte implicată în educație și în lucrul cu adolescenții este ca ei să înțeleagă mecanismele de când sunt mici, să se obișnuiască cu faptul ca, în loc să fugă de critică, să știe să îi facă față, în loc să plângă două săptămâni că cineva i-a spus că e îmbrăcat prost, să treacă ușor peste asta și să spună: ok, e treaba lui!. Apoi să se uite dacă îi place cum este îmbrăcat, iar dacă răspunsul este da, să treacă mai departe.

Dacă înțelegi din adolescență că relațiile nu sunt veșnice, iar dacă cineva te minte sau te înșeală, nu e nimic în neregulă cu tine, iar tu ești ok, chiar dacă mai ai și tu lucruri de completat la tine, când te întâlnești cu o astfel de situație, vei trece mai ușor peste suferință, te vei adapta mai repede și fără atât de multe consecințe emoționale și relaționale.

Dacă ai vedea ce fac oamenii care suferă, de la a suna la companie, la directorul partenerului pentru a-l da afară, până la a anunța toată familia sau a scrie pe facebook sau a le spune copiilor tot adevărul frust, ți-ai da seama că o educare a reacțiilor în aceste momente este absolut necesară, fiindcă altfel omul nu știe cum să se ocupe de durerea lui, interioară.

Într-o relație trădată e nevoie întotdeauna de cel puțin 3 oameni. Ce îmi spui despre acest tip uman, personajul C, secretara, colega/colegul de birou sau tipa/tipul cu care ai fost la o conferință? Cum este acest om care ajunge să taie o relație în două?

Simona Ciff: Nu el o face. Nimeni din exterior nu poate tăia relația în două, decât unul dintre cei doi parteneri. Doar unul dintre ei ia o decizie.

Personajul C, așa cum i-ai spus tu, este la fel ca oricare alt om și ne întoarcem la tiparul de la care am pornit: unii își doresc să fie fideli și reușesc sau nu, iar alții sunt pregătiți să acționeze „dacă pică ceva!”

Oricum, personajul C este și el un om, cu toate vulnerabilitățile lui, ca și noi și se poate ca și el să fie luat pe nepregătite? Pentru că s-ar putea ca totul să apară de la o conversație în care ajung să își facă confidențe, apoi apare iluzia de „suflet pereche”, „omul care mă înțelege”, fără să știe că nu este decât o relație-tampon, care pare salvatoare la început, iar după un timp realizează că „sufletul pereche” este un om identic cu partenerul. Este motivul pentru care o astfel de relație nici nu durează mult. 80% dintre ele durează până sunt descoperite sau maximum 6 luni. Cele care durează mai mult au alte mecanisme.

Ce poți spune despre o relație dublă care durează 7, 10, 15 ani și care poate aduce și niște copii pe lume?

Simona Ciff: Într-unul dintre capitolele cărții vei găsi 9 tipare umane, iar cel pe care îl menționezi tu se încadrează în două dintre ele: viață dublă sau colacul de salvare. Sunt oameni, bărbații fac asta în general, care au o familie acasă dar mai au o a doua familie și uneori chiar și copii în altă casă, cu care se văd la sfârșit de săptămână sau în alt ritm.

Aceste relații pot dura ani de zile, iar în unele cazuri soția știe și tolerează. Sfatul meu pentru soție este: „este ok să rămâi în această relație, dar fă-o fără durere, fără consumare! Parcurge etapele de la durere la bucurie, bucură-te de viață și asumă-ți ideea că ai acceptat și nu că aștepți momentul când lui o să-i vină mintea la cap!”

Și cel care începe viața dublă, de ce o face?

Simona Ciff: Pentru că dezvoltă atașament față de ambele.

Se poate așa ceva? Poți iubi doi oameni în același timp?

Simona Ciff: Da. Aici ai pomenit un alt mit: că nu te poți atașa de mai multe persoane, iar noi, femeile, vrem să fim unice.

Atașamente reale sau sunt iluzii cu care se hrănesc?

Simona Ciff: Am  o întrebare: ce este realitatea? Pentru ei, sunt reale. Din moment ce funcționează zeci de ani sunt reale. Ei așa cred și totdeauna omul operează cu realitatea lui subiectivă.

Iar dacă ne punem în comparație cu mamiferele, din care facem parte, ți-aș spune așa: noi suntem în evoluție, la fel și lumea la care ne-am raportat. Există, este adevărat, o normă care s-a transformat în dorință, ca cineva să fie cu noi pentru toată viața, însă realitatea arată că lucrurile nu sunt chiar așa. Atunci întrebarea este: ce fac? Stau și mă dau cu capul de pereți că ar fi trebuit să stea doar cu mine și ar fi trebuit să aibă ochi doar pentru mine? Sau accept, merg mai departe și îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc eu?

Cea mai mare problemă a tuturor este teama de durere, spaima că ar putea ajunge acolo și îi va durea exact din motivul despre care citesc în cartea ta, în acest interviu și așa mai departe. Așadar, ce facem noi este un soi de prevenție. Reușim sau îndemnul este: trăiește și vezi dacă ți se întâmplă sau nu?

Simona Ciff: Cineva care a citit cartea mi-a spus că și-a dat seama că este o lucrare despre durere, de fapt. Ce am făcut eu a fost să descriu fenomenul, să îl analizez așa încât oamenii să aibă o percepție cât mai realistă despre fenomen și pe urmă am descris cum poți să verifici și să îți asumi. Nu poți acuza pe nimeni pentru ce face fiindcă, de pildă, omul care a făcut asta poate este din categoria celor care ar vrea să se abțină dar singura lor șansă este să priceapă exact care a fost vulnerabilitatea lui, fiindcă ea este încă acolo, iar relația interzisă a fost doar un tampon, un medicament. Iar dacă nu găsește altă soluție, sănătoasă, pentru acea rană, este posibil să repete mecanismul.

Cât de sănătos este pentru doi oameni să accepte o relație deschisă: dacă simți că vrei să mergi și în altă parte, e ok să te duci?

Simona Ciff: Pentru mine, Simona, relație deschisă înseamnă una asumată, în care vorbești despre orice și nu te simți criticat. Nu înseamnă să te culci cu oricine poftești.

Despre relații deschise la care cred că faci tu referire am auzit de multe ori, mi s-au părut bravură pură, fiindcă am auzit și discuțiile ulterioare, la telefon.

Ce vrei să spui? Sunt false?

Simona Ciff: Unii își doresc relații fără atașament emoțional, iar partenerii, chiar dacă acceptă, ajung să sufere. Deci acceptarea nu apare firesc, ci din dorința de a nu pleca din relație. Iar atâta timp cât apar suferința, telefoanele de control, înseamnă că nu este o relație liberă, înseamnă că doar accepți, nu este o relație consimțită.

Ai trăit infidelitatea?

Simona Ciff: Da, am scris și în carte.

Pe mine m-a luat foarte pe nepregătite. În mintea mea totul funcționa cum trebuia: aveam joburi, eram împreună, ne era bine. Totul era ok.

Într-o zi l-am văzut că se pregătește, se îmbracă, a ieșit din casă pentru a răspunde la telefon și l-am întrebat: „totul e ok?” Iar el s-a uitat la mine și mi-a zis: „nici eu nu știu”. Atunci mi-am dat seama că era ceva acolo, mai ales că în profesia mea întâlnisem des astfel de situații.

I-am spus atunci: „ce vrei să facem?”, iar el mi-a răspuns: „Simona, nu știu! Sunt foarte confuz!”. Atunci am înțeles și i-am mai spus atât: „ia-ți timpul de care ai nevoie, iar eu voi vedea dacă pot să trec peste asta!” Am știut ce o să urmeze, dar mi-am spus că voi fi cât de rațională pot și că voi încerca să pricep exact ce se întâmplă în interiorul meu. Ceea ce am și făcut, iar totul a durat 6 săptămâni.

Cum e durerea asta?

Simona Ciff: La mine era o durere profundă în piept, în zona inimii. Și plângeam. Îmi curgeau lacrimile și cînd stăteam în stație.

Deci e o durere fizică?

Simona Ciff: Clar este o durere fizică.

Eu sunt specialist în inteligență emoțională, povestea infidelității este doar o nișă la mine. Ce pot să-ți spun este că toate emoțiile noastre ne afectează corpul. Toate gândurile negative, frică, furie, vinovăție sau rușine se transformă în dureri fizice.

Din acest motiv, când vorbesc cu profesorii sau elevii, le spun să nu se streseze, să nu aibă rușine sau vinovăție fiindcă asta afectează corpul.

Ce urmează după această durere? Care au fost etapele tale, care au fost etapele lui?

Simona Ciff: La mine au fost un pic mai diluate sentimentele, iar singurul avantaj pe care l-am avut a fost gândul că nimic nu vine pentru că trebuie, nimic nu trebuie să fie într-un anumit fel.

Dacă se întâmplă ceva e treaba mea să mă adaptez!

Dar acele întrebări pe care mi le-ai spus la început au apărut și la tine?

Simona Ciff: Da, au apărut, și mi-am dat seama că mai aveam de lucru la mine, fiindcă apăruseră întrebări ca: poate nu sunt suficient de frumoasă, deșteaptă, nu am oferit suficient de mult. Dar nu este despre asta!

Dacă ar fi să transmit un singur mesaj, acela ar fi: nu are de-a face cu tine! De foarte multe ori, partenerul nou nu este așa de atrăgător ca cel de acasă.

Asta aș vrea să înțeleagă oamenii.

Încet, încet mi-am construit iubirea și acceptarea de sine și am luat momentul ca pe unul în care mi-am dat seama că încă nu mă valorizez, încă mă compar cu oamenii, încă nu cred că sunt ok așa cum sunt. A fost un moment în care am învățat că sunt ok cu mine și nu vreau să mă raportez la ceilalți.

La el la ce te așteptai și ce s-a întâmplat?

Simona Ciff: Nu mă așteptam la nimic, fiindcă știam că la oameni evoluția poate fi diferită. Eu nu voiam să stea cu mine pentru că așa trebuia, ci voiam să conștinetizeze. Lucru care s-a și întâmplat. Mi-a și spus că nu știe ce s-a întâmplat cu el, mai ales că nici măcar nu se simțea neapărat atras de acea femeie.

Atunci am început să râd și am spus că important este să-și dea el seama. Am făcut și tiparul și am realizat că era în inconștient.

În primii 7 ani ne construim o imagine despre cum ar trebui să fie cel cu care stăm, cel de care ar trebui să ne îndrăgostim, fiindcă atunci se fac modelele în capul nostru, pe care le preluăm de la bunica, unchiul, prietena, mama, persoana cu care am avut un impact. Așa am aflat că partenerul meu găsise în acea femeie exact tiparul lui.

Din acest motiv spun că dacă nu înveți care-ți sunt vulnerabilitățile, care sunt stimulii la care răspunzi ești o victimă, doar că nu ai aflat încă. Repet, asta este valabil pentru cei care își doresc să fie fideli, nu pentru cei care explorează.

Și care este sfârșitul poveștii?

Simona Ciff: A fost ok. Eu am ieșit ok din asta, iar el la fel. Ne-am învățat fiecare leția.

Acum sunt recunoscătoare pentru experiență și pentru că am putut învăța.

Tu de ce te-ai făcut psiholog?

Simona Ciff: Aveam o abilitate de a interacționa foarte ușor cu oamenii. Veneau la mine, îmi spuneau problemele lor fiindcă le dădeam încredere, însă mi-am dat seama că nu știam ce să le spun.

Aveam atunci un mentor care mi-a răspuns simplu la această întrebare: unde se învață ce să le spui oamenilor care vin la tine cu o problemă. La Facultatea de Psihologie, mi-a spus el.

Cine este mentorul tău?

Simona Ciff: Un profesor din SUA.

Mentorii ți-i iei în facultate, nu? Nu înainte de asta. Sau cum s-a întâmplat la tine?

Simona Ciff: Eu am mai făcut un seminar teologic înainte de a termina psihologia.

De ce?

Simona Ciff: Era un context: era stabilit în familie că există doar două profesii pe lumea asta: medici și avocați. Iar eu trebuia să devin medic.

Doar că a apărut în viața mea atunci ideea că pot merge la un seminar teologic în Germania, unde m-aș integra foarte bine cu felul meu de a ajuta oamenii.

Am mers acolo și l-am găsit pe mentorul meu, Larry Watts, profesor de muzică. Este interesant, cu atât mai mult cu cât eu fusesem condiționată din școală că falsez. Deci nu cântam, dar el era foarte profund și îmi răspundea multor întrebări care mă frământau atunci. A fost omul potrivit și mi-a devenit model și mentor pentru o perioadă.

Tu ești o persoană religioasă?

Simona Ciff: Nu. Dar am fost crescută în acest spirit.

Eu nu cred în formele religioase, dar cred în acel conținut, în acele stări pe care reușești să le ai atunci când trăiești în armonie cu tine, cu lumea și cu divinitatea.

Te-a dezamăgit vreodată meseria?

Simona Ciff: Nu mă poate dezamăgi nimeni, Monica. Doar eu mă pot dezamăgi pe mine, iar alegerea mea a fost să nu fiu dezamăgită. Orice lucru care nu funcționeză înseamnă fie că nu sunt suficient de pregătită pentru el, ori nu e momentul, ori mai am ceva de învățat.

Tot ce trăim este doar o alegere, de fapt?

Da. Este doar o alegere. Iar când am lucrat cu emoțiile mele am ajuns să mă programez să fiu ok, să mă bucur.

Și e ok?

Dacă am fost programată în primii 7 ani să fiu nemulțumită, iar în nemulțumirea mea găsesc mereu lucrurile negative, le spun și celorlalți și împrăștii negativismul în jurul meu, e ok? Nu e.

Atunci eu am ales altă programare. Măcar am făcut-o conștient și mă bucur; corpul meu e ok, iar eu duc în jurul meu bunăvoință, bucurie și predau profesorilor și copiilor cu pasiune nu pentru că trebuie.